Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 7/2016 (M. Of. nr. 461/22.06.2016): Dispozițiile art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă
Redacția ProLege - iunie 6, 2016Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii prima opinie exprimată în legătură cu cea dintâi problemă de drept enunţată şi cea de-a doua opinie exprimată asupra celei de-a doua probleme de drept pentru următoarele considerente:
– În soluţionarea primei probleme de drept, referitoare la stabilirea înţelesului sintagmei „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea”, se arată că dispoziţiile imperative cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, edictate de legiuitor în scopul asigurării unor garanţii de imparţialitate obiectivă, sunt norme speciale, derogatorii atât de la dreptul comun în materia strămutării, cât şi de la normele de competenţă teritorială, indiferent dacă acestea sunt de ordine publică ori de ordine privată şi chiar dacă acestea ar fi cuprinse în Codul de procedură civilă sau în legi speciale.
– În considerarea acestui caracter al normelor consacrate de text, precum şi a semnificaţiei juridice date acestora din perspectiva dreptului de acces la justiţie, ele nu pot fi supuse decât unei interpretări limitative, întrucât exceptio est strictissimae interpretationis.
La aceeaşi concluzie se poate ajunge şi pe calea interpretării gramaticale a normei. Astfel, se observă că în cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă legiuitorul a întrebuinţat pronumele relativ „care”, acesta înlocuind substantivul „instanţa” din sintagma „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea”.
Derivă concluzia că legiuitorul a vizat doar instanţa unde îşi desfăşoară efectiv activitatea judecătorul.
În plus, calităţile cerute de text pentru aplicarea sa, acelea de reclamant şi judecător, trebuie întrunite cumulativ, potrivit normei, prin raportare la o cerere de competenţa instanţei la care titularul acesteia îşi desfăşoară activitatea.
Având în vedere regulile de invocare a excepţiei de necompetenţă absolută, precum şi semnificaţiile cererii de chemare în judecată, rezultă că momentul procesual de referinţă ales de legiuitor pentru aplicarea normei este acela al învestirii instanţei, textul conducând în mod logic şi juridic spre o aplicare exclusiv în faza soluţionării cauzei în primă instanţă, nu şi în căile de atac.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a observat că, deşi art. 127 din Codul de procedură civilă apare ca fiind alternativă la instituţia strămutării, reclamantul judecător nu ar putea uza de aceste prevederi şi nici instanţa competentă să îi soluţioneze cauza nu ar fi putut invoca nerespectarea acestora, atât timp cât aceste dispoziţii procedurale circumscriu obligaţia reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanţă de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate doar calităţii sale de a fi judecător la instanţa competentă să îi soluţioneze cauza, nu şi la o instanţă de grad superior.
Prin urmare, sintagma „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea”, conducând per se către ideea de efectivitate a exercitării atribuţiilor de serviciu de către judecătorul reclamant într-o cerere de chemare în judecată de competenţa aceleiaşi instanţe, se raportează la competenţa de primă instanţă a acesteia, derogarea instituită de textul analizat operând doar sub aspecte ce vizează competenţa teritorială, nu şi materială.
În situaţia în care legiuitorul ar fi dorit ca textul să se aplice în considerarea curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul judecător, prin luarea în considerare şi a posibilităţii exercitării căilor de atac, ar fi reglementat expres o atare ipoteză.
Referirea la curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care, în mod normal, ar fi fost competentă teritorial să soluţioneze cererea poate fi explicată exclusiv din perspectiva realizării unei delimitări teritoriale pe baza căreia se poate stabili instanţa învecinată care poate fi sesizată.
Pe lângă acest argument, poate fi adus şi cel în care se explică sfera de aplicare a normei din perspectiva subiecţilor cărora li se adresează.
Referirea la circumscripţia curţii de apel se cuvine a fi înţeleasă şi din perspectiva competenţei materiale de primă instanţă a curţilor de apel, astfel cum aceasta este stabilită prin art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi legi speciale.
Având în vedere aceste aspecte, procurorul general apreciază că în cauză nu sunt întrunite premisele interpretării extensive prin oricare dintre procedeele sale (analogia, lărgirea conceptelor sau inducţia).
Faţă de caracterul special şi derogatoriu al normei cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi faţă de semnificaţia textului din perspectiva dreptului de acces la justiţie, funcţionează în plenitudinea sa interpretarea declarativă, legea spunând exact ceea ce a dorit (lex tam dixit quam ut voluit).
Eventualele bănuieli legitime ce ar putea plana asupra imparţialităţii instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată, atunci când această instanţă nu este aceea la care reclamantul judecător îşi desfăşoară activitatea, ori a unei cereri de apel sau recurs, când reclamantul îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să o soluţioneze, pot fi înlăturate prin mecanismele alternative de garantare a imparţialităţii subiective – abţinere sau recuzare, respectiv strămutare, în condiţiile art. 42 pct. 13, art. 43 şi art. 140 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
În analiza noţiunii de „grefier” raportat la sintagma „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, procurorul general a arătat că, în privinţa personalului auxiliar de specialitate, cu referire particulară la grefieri, se observă că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, munca acestora în înfăptuirea actului de justiţie constituie un sprijin pentru judecători şi procurori, competenţa acestei categorii de personal şi îndeplinirea corectă a sarcinilor care îi revin jucând un rol important în buna desfăşurare a activităţii instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea.
Din ansamblul statutului personalului auxiliar de specialitate rezultă cu evidenţă că legiuitorul a înţeles să plaseze grefierii de la instanţe şi parchetele de pe lângă acestea sub un regim juridic unitar, atât în ceea ce priveşte cariera profesională, cât şi drepturile şi îndatoririle aferente acestui statut.
Prin urmare, în virtutea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, procurorul general apreciază că textul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă este aplicabil în egală măsură grefierilor de la instanţe şi celor de la parchete.
În considerarea statutului juridic unitar al celor două categorii de grefieri analizate, dar mai ales a obligaţiei comune a acestora de a se abţine de la orice fapt ce ar putea prejudicia prestigiul justiţiei, se apreciază că scopul avut în vedere de legiuitor prin edictarea normei cuprinse în art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acela de a asigura un mecanism preventiv de garantare a imparţialităţii obiective a instanţei învestite cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată în care un grefier poate avea calitatea de reclamant, se verifică în egală măsură atât în privinţa grefierilor de la instanţe, cât şi a celor de la parchetele de pe lângă acestea.
Efectivitatea cerută de art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă se cuvine a fi înţeleasă, în contextul alin. (3) al acestui articol, ca referindu-se la desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată în alin. (1), indiferent dacă este vorba de un procuror sau grefier.
Argumentul dat de raţiunea reglementării funcţionează cu valenţele sale depline, atât în privinţa grefierilor de la instanţa competentă să judece cererea în primă instanţă, cât şi în privinţa grefierilor de la parchetul de pe lângă această instanţă (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet).
Analogia pe care acest argument ar plasa-o în discuţie este doar aparentă şi, ca atare, nu poate fi dezavuată, chiar dacă intervine asupra unei norme de procedură specială şi derogatorie, de vreme ce utilizarea în raţionament a referirilor la identitatea de raţiune a normei este permisă de însuşi conţinutul normativ al textului analizat care arată că regulile instituite în considerarea judecătorului reclamant se aplică în mod corespunzător procurorilor şi grefierilor.
Dimpotrivă, o interpretare restrictivă a normei, cu excluderea din sfera sa de aplicare a grefierilor de la parchete, ar conduce la o fragmentare excesivă a acestei din urmă operaţiuni, ceea ce nu corespunde în totalitate scopului urmărit de legiuitor, care, făcând referire generică la grefieri, nu distinge între grefieri ce funcţionează în cadrul instanţelor de judecată şi cei care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor de pe lângă acestea.
Opinia exprimată de specialiştii consultaţi– Centrul de procedură civilă din cadrul Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti – prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu, lect. univ. dr. Mirela Stancu, lect. univ. dr. Claudiu Constantin Dinu, asist. univ. dr. Liviu Gheorghe Zidaru
În ceea ce priveşte prima chestiune, referitoare la interpretarea sintagmei „instanţa la care îşi desfăşoară activitatea”, se apreciază că prima orientare jurisprudenţială este cea corectă, urmând ca sintagma în discuţie să fie interpretată restrictiv, ca referindu-se la situaţia în care judecătorul, asistentul judiciar sau grefierul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă (respectiv, în cazul procurorului, în cadrul parchetului de pe lângă această instanţă).
Aparent, scopul textului, de a asigura imparţialitatea instanţei, ar fi mai bine servit prin promovarea interpretării contrare, potrivit căreia art. 127 din Codul de procedură civilă se aplică şi atunci când reclamantul are calitatea de judecător, grefier etc. la instanţa superioară celei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, iar instanţa superioară ar fi competentă să soluţioneze calea de atac de reformare prevăzută de lege în cauza concretă ce se judecă (ceea ce ar reclama un examen concret al căilor de atac de reformare admisibile în speţă; bunăoară, în cazul unui litigiu de muncă, textul s-ar aplica dacă judecătorul şi-ar desfăşura activitatea la curtea de apel competentă să judece apelul, decizia din apel fiind definitivă).
Totuşi, o atare interpretare contravine redactării restrictive a textului, care s-a îndepărtat de la modelul său francez, întrucât circumstanţiază atât persoanele care intră sub incidenţa normei, cât şi instanţa vizată (care nu poate fi decât prima instanţă); sub un alt aspect, spre deosebire de reglementarea franceză, nu este posibilă invocarea incidentului procedural direct în apel (a fortiori, nici în recurs).
Totodată, interpretarea extensivă nu poate fi reţinută şi pentru că nu se poate anticipa exercitarea căii de atac în cauză, fiind posibil ca părţile să achieseze la hotărârea pronunţată ori, pur şi simplu, aceasta să rămână definitivă prin neapelare, respectiv nerecurare. În acest caz nu s-ar justifica anticiparea situaţiei ca pricina să ajungă în calea de atac la instanţa la care partea este judecător, o asemenea ipoteză fiind o simplă eventualitate (iar dacă aceasta devine realitate, se poate recurge la mecanismul strămutării).
Nu în ultimul rând, dacă s-ar admite ca art. 127 din Codul de procedură civilă să fie invocat doar atunci când pricina ajunge efectiv în calea de atac la instanţa la care una dintre părţi îşi desfăşoară activitatea, s-ar ajunge la depăşirea limitei temporale impuse în mod absolut de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă – primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe – fără a exista vreun temei juridic pentru aceasta şi fără ca actualul Cod de procedură civilă să conţină o reglementare similară celei prevăzute de art. 47 alin. (2) din Codul de procedură civilă francez, în sensul posibilităţii invocării incidentului şi direct în apel.
Cel mai important argument contra unei interpretări extensive este caracterul impracticabil al acesteia, atunci când recursul ar fi de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În mod evident, art. 127 din Codul de procedură civilă nu a avut în vedere această ipoteză, iar judecarea cauzei (în primă instanţă ori în apel) în raza altei curţi de apel sau de către o altă curte de apel nu ar oferi niciun remediu util, circumscripţia instanţei supreme fiind reprezentată de întreaga ţară.
Ca atare, nu se poate accepta o soluţie contradictorie, potrivit căreia art. 127 din Codul de procedură civilă s-ar aplica doar dacă apelul ori recursul este de competenţa tribunalului sau a curţii de apel, dar nu şi dacă recursul ar fi de competenţa instanţei supreme, întrucât o asemenea soluţie conţine o fractură logică şi ar fi inconsecventă.
Nu în ultimul rând, art. 127 din Codul de procedură civilă constituie o normă specială şi derogatorie de la dreptul comun al competenţei teritoriale şi, ca regulă de excepţie, nu poate fi interpretată extensiv, prin analogie (a se vedea art. 10 din Codul civil).
Ar urma ca, dacă pricina ajunge în calea de atac pe rolul unui tribunal sau al unei curţi de apel la care una dintre părţi este judecător, să se solicite, de către partea interesată, bineînţeles numai dacă aceasta apreciază necesar, strămutarea pentru bănuială legitimă, soluţie disponibilă şi în trecut pentru această ipoteză şi care prezintă avantajul unei evaluări de la caz la caz a circumstanţelor cauzei şi care ar putea să nu fie de natură să justifice prorogarea competenţei (îndeosebi dacă partea este asistent judiciar sau grefier, ori chiar dacă este judecător, dar, spre exemplu, îşi desfăşoară activitatea în cadrul altei secţii decât cea sesizată cu soluţionarea litigiului).
Cu titlu indicativ, pentru că interpretarea dată incidental de Curtea Constituţională unui text de lege nu are forţă obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, s-a menţionat că aceeaşi soluţie a fost reţinută şi în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 558 din 16 octombrie 2014.
În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv interpretarea noţiunii de „grefier”, în sensul dacă dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt sau nu incidente şi în cazul reclamanţilor ce fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) al parchetelor de pe lângă instanţele judecătoreşti, opinia specialiştilor consultaţi este că, pentru motivele deja expuse şi care privesc, în esenţă, necesitatea ca art. 127 din Codul de procedură civilă, regulă cu caracter de excepţie, să fie interpretat în mod strict, iar nu extensiv, este corectă prima orientare jurisprudenţială, neputându-se considera afectată nici măcar aparenţa de imparţialitate a instanţei sesizate, atunci când parte în proces este un grefier din cadrul parchetului de pe lângă prima instanţă competentă. Ca atare, ar urma ca textul să se aplice doar grefierilor care îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul primei instanţe sesizate, nu şi în cadrul parchetului de pe lângă aceasta.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.