Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 19/2016. Dispozițiile art. 457 C. pr. civ.

Consecinţele interpretării au efect asupra curgerii unui nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii – constată că interpretarea art. 457 alin. 4 C. pr. civ. este în sensul că această normă juridică se aplică în cazul existenţei unor menţiuni inexacte în cuprinsul hotărârii atacate, acest alineat fiind edictat pentru aceeaşi raţiune ca şi alin. 3 al aceluiaşi articol, anume partea care exercită calea de atac să nu fie prejudiciată, ca efect al menţiunii inexacte sau lipsei menţiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac pe care o poate exercita.

Această concluzie este întemeiată atât pe interpretarea sistematică a textului, cât şi pe împrejurarea că o interpretare extensivă a alin. 4, în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de atac greşit exercitate, ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 alin. 1 C. pr. civ.

Interpretând sistematic acest text de lege se reţin următoarele.

În primul rând, pentru a determina conţinutul termenului recalificare, în acest alineat fiind singurul loc în care poate fi găsit în cod, este util a ne raporta la termenul calificare din acelaşi cod.

Potrivit art. 22 alin. 4 prima teză C. pr. civ. „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire”.

Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, posibilitatea ca părţile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special (art. 22 alin. 5 C. pr. civ.) şi fiind, astfel, de strictă aplicare.

Ca atare, recalificarea căii de atac este operaţiunea pe care o face instanţa sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanţă de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. 4 raportat la art. 152 C. pr. civ.

În al doilea rând, alin. 4 trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 C. pr. civ., intitulat „Legalitatea căii de atac”. Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalităţii căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziţie cu eventualele menţiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Aşa cum se reţine în doctrină, prin alin. 3 al art. 457 C. pr. civ. s-a adus un „corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greşit”. Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenţei unei menţiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 şi 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 47 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date”. Conform alin. 2 al aceluiaşi articol: „Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării”.

Potrivit alin. 1 şi 2 ale art. 48 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intitulat „Alineatul”:

„(1) În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerenţă a reglementării.
(2) Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului (…)”.

Astfel, din dispoziţia normativă primară a unui articol trebuie să decurgă, în mod organic, mai multe ipoteze juridice prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerenţă a reglementării. Alineatul trebuie să reglementeze o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului.

Dacă s-ar adopta interpretarea extensivă a alin. 4, în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de atac greşit exercitate, s-ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac consacrat de alin. 1 al art. 457 C. pr. civ.

În cazul în care instanţa de judecată ar proceda în toate situaţiile la recalificarea căii de atac, determinând astfel curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege, partea ar fi îndrituită să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti, independent de dispoziţiile legale aplicabile şi de menţiunea corectă din dispozitivul hotărârii atacate. Or, textul menţionat nu prevede dreptul generic al părţii de a exercita o cale de atac, ci dreptul acesteia la exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

Mai mult, o asemenea interpretare ar legitima posibilitatea părţii care nu exercită în termenul prevăzut de lege calea de atac corect indicată în hotărârea atacată să declare o cale de atac greşită şi, ulterior recalificării automate, să fie repusă în termenul de declarare/motivare a căii de atac, fără a exista vreo raţiune procesuală pentru o asemenea repunere în termen.

Ca urmare, recalificarea căii de atac în condiţiile art. 457 alin. 4 C. pr. civ. poate fi dispusă numai atunci când partea a exercitat o cale de atac greşită, ca efect al menţiunii inexacte sau lipsei menţiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac ce trebuie exercitată, pentru că numai atunci este justificată din punct de vedere procedural curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege.

Aceasta înseamnă că dacă partea îşi denumeşte greşit calea de atac, deşi aceasta a fost corect indicată de către instanţă, devin aplicabile prevederile art. 22 alin. 4 şi art. 152 C. pr. civ., ca normă de drept comun.

Într-o asemenea situaţie, instanţa competentă să soluţioneze calea de atac va proceda la calificarea acesteia, conform acestor din urmă dispoziţii, fără însă, ca urmare a acestei calificări, să curgă un nou termen pentru declararea, respectiv motivarea căii de atac prevăzute de lege, neexistând un temei juridic pentru repunerea în termen. Altfel spus, recalificarea căii de atac prevăzută de art. 457 alin. 4 C. pr. civ. nu se confundă cu instituţia juridică a calificării cererii, astfel cum este reglementată de art. 22 alin. 4 raportat la art. 152 C. pr. civ.

În măsura în care cererea nu conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege sau partea insistă în denumirea dată iniţial căii de atac, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. 1 C. pr. civ.

În final, pentru o mai bună determinare a întinderii efectelor acestei decizii este utilă evidenţierea terminologiei folosite de legiuitor în cuprinsul art. 457 C. pr. civ., sub aspectul distincţiei dintre calea de atac „neprevăzută de lege” şi calea de atac „prevăzută de lege”.

Astfel, în prima teză a alin. 3 al acestui articol se regăseşte sintagma calea de atac „neprevăzută de lege”, în contextul exercitării unei asemenea căi de atac de către parte în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii, sintagmă care este opusă în ultima teză a aceluiaşi alineat sintagmei calea de atac „prevăzută de lege”, care, de altfel, se regăseşte în fiecare dintre alineatele art. 457 C. pr. civ. intitulat „Legalitatea căii de atac”.

Punând în opoziţie aceste expresii rezultă înţelesul dat de legiuitor sintagmei calea de atac „neprevăzută de lege” ca fiind atât o cale de atac inexistentă, dar şi o cale de atac care poartă o denumire diferită de cea prevăzută expres de lege (cu posibile consecinţe asupra conţinutului cererii). Formularea unei astfel de căi de atac poate fi determinată, pe de o parte, de menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii, dar şi, pe de altă parte, cum este cazul de faţă, de considerente ce ţin exclusiv de comportamentul procesual al părţii.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:

Dispoziţiile art. 457 alin. 4 C. pr. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate.

În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. 1 C. pr. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152, raportat la art. 22 alin. 4 C. pr. civ.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. 4 C. pr. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2016.

NOTA AUTORULUI

În dreptul roman s-a impus regula „res iudicata pro veritate accipitur” (lucrul judecat se consideră adevărat), dar maxima era interpretată în sensul că sentinţa judecătorului nu e adevăr, ci ţine loc de adevăr^[1].

Căile de atac sunt definite în doctrina procesual civilă ca fiind, mijloace sau remedii procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite^[2].

Pornind de la aceste două definiţii date căilor de atac, trebuie observat că necesitatea cenzurării erorilor sau greşelilor de judecată cuprinse într-o hotărâre judecătorească să se poată efectua printr-o modalitate care să respecte principiile fundamentale ale procesului civil. Or, unul dintre cele mai importante, dacă nu chiar cel mai important dintre acestea, este reprezentat de principiul legalităţii. Astfel, art. 7 NCPC „(1) Procesul civil se desfăşoară în conformitate dispoziţiile legii. (2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces”. Corelativ acestui principiu, noul Cod de procedură civilă a dictat o normă similară şi în materia căilor de atac respectiv, art. 457 Legalitatea căii de atac^[3].

Rolul pe care îl îndeplinesc căile de atac este acela de a înlătura din cuprinsul hotărârii greşelile strecurate ca urmare a comportamentului procesual al părţilor, ori datorită interpretării greşite a legii de către primii judecători.

Sistemul căilor de atac în viziunea noului Cod de procedură civilă cuprinde o singură cale ordinară de atac respectiv, apelul calificată astfel datorită lipsei motivelor limitative de exercitare, singura condiţie fiind aceea ca lege să permită exercitarea apelului împotriva acelei hotărâri. Tot astfel, legiuitorul noului cod a reglementat trei căi extraordinare de atac, recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea, ca remedii de ultimă raţiune pentru hotărârile executorii sau definitive.

Aşa fiind, trecând în revistă câteva elemente minimale şi esenţiale din procedura civilă, ne vom raporta la problema analizată şi tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi anume, interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 457 C. pr. civ. – soluţia instanţei de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac greşită, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate.

Problemele ivite în practică judecătorească se nasc fie din cauza menţiunii greşit făcute de judecător în dispozitivul hotărârii, fie din neatenţia sau neglijenţa justiţiabilului care formulează o cale de atac greșit calificată.

Raportându-ne la dispoziţiile alin. 1 al art. 457, legea permite numai exercitarea căii de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta. Teza finală a acestui alineat oferă şi remediul juridic pentru situaţia în care judecătorul a făcut menţiune în dispozitivul hotărârii cu privire la cale de atac deschisă împotriva acelei hotărâri: „indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”. Astfel, în situaţia exercitării unei căi de atac neprevăzute de lege, deşi calea de atac legală a fost corect menţionată în dispozitivul hotărârii, s-a opinat în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă.

Alineatul 2 al art. 457 NPCP dictează situaţia în care dispozitivul hotărârii cuprinde menţiunea inexactă cu privire la acelea de atac deschisă împotriva hotărârii, fapt pentru care partea interesată a supune analizei instanţei superioare soluţia primului judecător poate uza de calea de atac prevăzută şi permisă de lege, indiferent de soluţia incorectă din dispozitivul hotărârii.

Soluţia de respingere ca inadmisibilă a căii de atac exercitate împotriva unei hotărâri nesusceptibilă de cenzură în acea cale de atac este soluţia raţională, în situaţia în care partea formulând cu bună-credinţă o cale de atac în considerarea a ceea ce judecătorul a menţionat în soluţia lui.

Ipoteza alin. 4 vizează situaţia în care instanţa nu respinge calea de atac ca inadmisibilă ci, o recalifică dând astfel posibilitatea părţii care a formulat-o la judecarea cererii sale în mod temeinici, de către o instanţă competentă în primul rând material.

Prorogarea termenului de la care partea interesată poate declara o nouă cale de atac, ori să îşi motiveze calea de atac prevăzută de lege, reprezintă expresia graţiei pe care legiuitorul a lăsat-o acesteia, în caz contrar norma ar fi fost lipsită de eficacitate. Astfel, posibilitatea formulării unei căi de atac, ori motivarea uneia recalificate peste termenul prevăzut de lege conducea procesul în direcţia respingerii acestuia.

Aşa fiind, soluţia respingerii ca inadmisibilă a căii de atac neprevăzută de lege, fără raportare la indicarea corectă din dispozitivul hotărârii, este rezultatul corectei aplicări a principiilor legalităţii – art. 7 NCPC – şi legalităţii căii de atac – art. 457 NCPP – aşa cum recomandă şi Curtea de la Strasbourg.