Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 14/2019 (M. Of. nr. 476/11.06.2019): Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 – competența instanței de a soluționa acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită stabilirea acestora

În M. Of. nr. 476 din 11 iunie 2019, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 14/2019 referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Astfel, Înalta Curte a stabilit că în interpretarea şi aplicarea respectivelor dispoziții, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri.

Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local

„(1) Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate”.

În ceea ce privește modul în care instanțele judecătorești au înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile ce formează obiectul recursului în interesul legii, se remarcă existența practicii neunitare, sens în care au fost identificate două orientări jurisprudențiale divergente, astfel:

– potrivit unei opinii, o acţiune prin intermediul căreia se critică cuantumul estimativ al despăgubirilor este inadmisibilă sau prematură, hotărârea de stabilire a despăgubirilor individuale prevăzută de art. 20 din Legea nr. 255/2010 marcând momentul deschiderii dreptului expropriatului de a contesta suma acordată cu titlu de despăgubiri, neputându-se contesta despăgubirile estimative;

– conform celei de-a doua orientări, astfel de acţiuni sunt admisibile, chiar dacă nu s-au epuizat etapele exproprierii şi nu s-a emis hotărârea definitivă de stabilire a despăgubirilor. Astfel, potrivit art. 20 din Legea nr. 255/2010, expropriatorul are obligaţia de a emite o hotărâre individuală de stabilire a cuantumului despăgubirii, obligaţie neîndeplinită, deşi a trecut mult timp de la data emiterii deciziei de expropriere.

În opinia Procurorului general al PÎCCJ, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi art. 9 alin. (1)-(2) şi alin. (4) din Legea nr. 255/2010, poate fi contestat cuantumul despăgubirilor estimate de expropriator în etapa administrativă, iar persoanele expropriate pot solicita pe cale judecătorească stabilirea despăgubirilor individuale datorate de expropriator, anterior emiterii hotărârii prevăzute de art. 20 din Legea nr. 255/2010, atunci când neemiterea acestei hotărâri a fost cauzată de lipsa de diligenţă a expropriatorului, în derularea etapelor corespunzătoare fazei administrative a procedurii de expropriere.

Astfel, situaţiile premisă ale respectivei probleme de drept sunt similare celor asupra cărora ÎCCJ a statuat în precedent prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 şi prin Decizia 12 din 14 mai 2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii.

La nivelul Curții Constituționale, nu a fost identificată jurisprudență relevantă în raport cu obiectul recursului în interesul legii.

Potrivit raportului întocmit în cauză, s-a apreciat că s că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, cu propunerea reformulării problemei de drept, atât din perspectiva normei legale vizate, cât şi din cea a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de care s-a subliniat similaritatea – Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite.

DOWNLOAD FULL ARTICLE