Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 12/2016 (M. Of. nr. 904/10.11.2016): Posibilitatea constatării pe cale judiciară sau a obligării angajatorului la încadrarea activităţii desfăşurate în condiţii deosebite sau speciale de muncă, după 1 aprilie 2001

- noiembrie 8, 2016

 

  • În baza art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede posibilitatea reevaluării încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale, periodic, din 5 în 5 ani, a fost adoptată H.G. nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare. Potrivit acestui act normativ, procedura de reevaluare se aplică doar locurilor de muncă ce îndeplinesc cumulativ criteriile din art. 3 alin. (1), dintre care primul criteriu este ca activitatea şi unitatea în care se desfăşoară să fie cuprinse în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, iar celelalte vizează menţinerea condiţiilor avute în vedere la acordarea avizului de încadrare. Procedura instituită prin noua reglementare conţine o metodologie similară celei reglementate prin H.G. nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, ce presupune înfiinţarea unei comisii de reevaluare care să stabilească, până la 30 septembrie 2013, la solicitarea persoanelor nominalizate (ce trebuia formulată până la data de 1 iulie 2013, în urma prorogării termenului prin H.G. nr. 1.273/2012) prin hotărâre, menţinerea sau respingerea avizului de încadrare, hotărâre ce poate fi contestată în contencios administrativ.
  • Se constată că legiuitorul a optat pentru reglementarea imperativă şi exhaustivă a locurilor de muncă cu condiţii speciale şi a unităţilor în care se găsesc acestea, renunţând la edictarea unor norme cu aplicabilitate generală în baza cărora orice unitate putea să îşi evalueze locurile de muncă. Edictarea Legii nr. 226/2006 a presupus încheierea procesului început prin Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi H.G. nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, care au prevăzut o listă de locuri de muncă în abstract în care se desfăşoară activităţi ce pot fi încadrate în condiţii speciale, finalizarea procesului însemnând identificarea tuturor unităţilor economice care deţin astfel de locuri de muncă.
  • În concluzie, faţă de evoluţia legislativă astfel prezentată, aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor ce reglementează încadrarea în condiţii superioare de muncă, instanţa nu se poate substitui organelor administrative, eludând procedura ce intră în competenţa acestora, pentru a recunoaşte apartenenţa unor locuri de muncă la categoria celor aflate în astfel de condiţii. În acest sens, dacă avizele emise pentru angajator, ce nu includ locurile de muncă ale reclamanţilor, nu au fost contestate în procedura administrativă prevăzută de art. 18 din H.G. nr. 261/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar ulterior, la instanţa de contencios administrativ ori, după caz, în condiţiile art. 4 din H.G. nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare, fie la Inspecţia Muncii, fie direct, la instanţa de judecată competentă, acestea se bucură de prezumţia de legalitate. Absenţa acestor acte administrative prezumă că activitatea se desfăşoară în condiţii normale.
  • Instanţele de judecată nu se pot substitui partenerilor sociali şi autorităţilor administrative cu atribuţii în aplicarea legii (inspectorate teritoriale de muncă, Inspecţia Muncii şi Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare), îndrituite să constate, în cadrul unei proceduri strict reglementate, condiţiile concrete de muncă, situaţia medicală a lucrătorilor care au activat/activează în aceste locuri de muncă, să analizeze planul de prevenire şi protecţie întocmit de angajator pentru îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să dispună, în final, încadrarea sau nu a unor locuri de muncă în condiţii deosebite.
  • Cu atât mai mult, la reînnoirea avizului nu au vocaţie decât unităţile care l-au obţinut în etapa precedentă.
  • În ceea ce priveşte încadrarea unui loc de muncă în condiţii speciale, instanţa nu se poate substitui organelor legislative, în condiţiile în care, la expirarea perioadei de derulare a procedurii de încadrare a unităţilor şi locurilor de muncă în condiţii speciale, a fost edictată Legea nr. 226/2006, lege care nominalizează în anexă, limitativ, unităţile care deţin locuri de muncă şi activităţi în condiţii speciale, fiind indicate, în mod expres, locurile de muncă pentru care aceste avize au fost acordate.
  • După cum s-a arătat, spre deosebire de procedura de încadrare în condiţii deosebite, cea care vizează condiţiile speciale de muncă conţine, suplimentar cerinţei obţinerii avizului, etapa de nominalizare, în anexa legii, a însăşi unităţii care beneficiază de respectivul aviz.
  • Deci, în situaţia analizată la pct. II al sesizării, existenţa avizului prevăzut de art. 6 din H.G. nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, nu mai prezintă relevanţă în ceea ce priveşte existenţa dreptului pretins, câtă vreme unitatea nu figurează în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006 şi, deci, nici în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, care a preluat, la momentul abrogării Legii nr. 226/2006, conţinutul normativ privind listele locurilor de muncă şi unităţilor. Prin urmare, împrejurarea că locurile de muncă ale reclamanţilor ori, după caz, activităţile derulate de aceştia se regăsesc în anexa nr. 1 la Legea nr. 226/2006 reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru recunoaşterea încadrării în condiţii speciale de muncă, atunci când unităţile în cadrul cărora se află aceste locuri de muncă nu se regăsesc în anexa nr. 2 la lege, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii.
  • Faţă de faptul că acestei situaţii i-a fost conferită o soluţionare legislativă, neregăsirea unităţii în lista anexă a legii nu poate fi cenzurată jurisdicţional. O eventuală admitere a cererii ar echivala cu adăugarea la lege, prin completarea pe cale pretoriană a anexei nr. 2 cu alte unităţi şi locuri de muncă ce ar îndeplini condiţiile respective, constatate pe cale judecătorească, ceea ce echivalează cu crearea unei norme juridice pe calea interpretării şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
  • În ambele situaţii, chiar dacă activitatea se regăseşte în lista celor nominalizate ca fiind desfăşurată în condiţii deosebite/speciale, aceasta nu echivalează cu recunoaşterea de jure a fiecărui loc de muncă în care se desfăşoară o atare activitate ca aparţinând categoriei condiţiilor deosebite/speciale de muncă, o astfel de recunoaştere operând doar în urma validării încadrării prin procedura administrativă descrisă de actele normative menţionate anterior, finalizată cu obţinerea avizului, respectiv cu nominalizarea unităţii în anexa legii.
  • Prin urmare, dacă unitatea nu a obţinut avizul de încadrare şi, ca urmare a acestei situaţii, nu s-a exercitat de către persoana interesată calea de atac administrativă prevăzută de lege, respectiv nu a fost înscrisă în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006, un salariat al acestei unităţi nu are deschisă o acţiune la instanţa de drept comun pentru a obţine, prin eludarea căii speciale, beneficiul ce urma a fi acordat în procedura administrativă prin emiterea avizului pentru acel loc de muncă sau înscrierea unităţii cu locul de muncă respectiv în anexa legii.
  • Încadrarea locurilor de muncă în condiţii superioare de muncă era de competenţa autorităţilor administrative, competenţă ce se exercita prin emiterea şi, după caz, refuzul de emitere a avizelor ori de reînnoire a celor deja acordate. Aceste acte administrative tipice ori asimilate, după caz, erau supuse controlului de plină jurisdicţie din partea instanţelor de contencios administrativ prin care se putea sancţiona pasivitatea ori neglijenţa angajatorului şi/sau a reprezentanţilor angajaţilor de a iniţia şi derula procedura pentru încadrarea locurilor de muncă ale angajaţilor în condiţii deosebite.
  • De asemenea, în ipoteza pasivităţii angajatorului de a declanşa procedura de încadrare în condiţii deosebite, potrivit art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sindicatele reprezentative, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii aveau posibilitatea de a sesiza inspectoratele teritoriale de muncă pentru verificarea locurilor de muncă în interiorul termenului-limită prevăzut de metodologie în acest sens.
  • Simetric, aceste proceduri judiciare erau deschise reclamanţilor şi puteau fi iniţiate de salariaţi în contradictoriu cu angajatorul şi, după caz, cu sindicatele reprezentative, reprezentanţii acestora în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii şi în acele ipoteze în care procedura prevăzută de art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, nu a vizat ab originem locurile de muncă unde reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea, ci alte locuri de muncă.
  • Pentru acea tipologie de cauze în care metodologia prevăzută de art. 3 din H.G. nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, a fost iniţiată, aceasta a vizat şi locurile de muncă ale reclamanţilor, însă comisia prevăzută de art. 5 a respins cererea de emitere a avizului solicitat ori, după caz, a acordat acest aviz pentru alte locuri de muncă decât cele deţinute de reclamanţi, exista posibilitatea formulării plângerii în condiţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din această hotărâre a Guvernului, iar soluţia putea fi contestată la instanţa judecătorească competentă, potrivit legii (instanţa de contencios administrativ, având în vedere natura juridică a actelor ce formau obiect al acestei contestaţii).
  • Împrejurarea că persoanele nominalizate ca având dreptul de a iniţia procedura administrativă nu au făcut-o sau nu au finalizat-o nu deschide pentru salariat calea dreptului comun, întrucât, dacă legiuitorul ar fi dorit, ar fi făcut trimitere la normele de drept comun. Dimpotrivă, după cum s-a arătat anterior, în anumite etape ale procedurii administrative, părţile interesate au avut la dispoziţie acţiunea în contencios administrativ pentru a cenzura anumite acte sau refuzul organului administrativ de a adopta conduita solicitată de parte.
  • Cum acestea sunt dispoziţii speciale, derogatorii de la regimul juridic de drept comun în materia litigiilor de muncă, instanţa specializată în această materie nu se poate substitui autorităţilor special reglementate cu atribuţii în procedura administrativă şi nu poate adăuga la lege, pe calea interpretării, prin crearea unei situaţii juridice noi, neavută în vedere de către legiuitor la momentul legiferării, eludând procedura ce intră în competenţa acestor autorităţi, pentru a recunoaşte apartenenţa unor locuri de muncă la categoria celor aflate în alte condiţii decât cele normale, întrucât aceasta ar echivala cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti prin imixtiunea în sfera puterii executive care se exercită prin autorităţile publice implicate în metodologie.
  • Ca atare, nerespectarea demersurilor ce se referă la procedura de evaluare şi clasificare a acestor locuri de muncă nu poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict de muncă. Aceasta pentru că, prin natura mecanismului instituit, constituirea dreptului salariatului are loc exclusiv în procedura administrativă anterior descrisă, care, în lipsa unei dispoziţii legale, nu poate fi substituită de către instanţă cu o procedură judiciară.
  • Probele administrate în faţa instanţei, chiar dacă, în principiu, confirmă existenţa unor condiţii de muncă dăunătoare, pentru care s-au achitat sporuri salariale de compensare a lucrului în aceste condiţii, nu pot fi valorificate în favoarea salariatului pe calea dreptului comun, întrucât această constatare reprezintă doar o cerinţă, alături de alte condiţii care, cumulat, fac dovada cerută de lege pentru acordarea de către autoritatea competentă a avizului.
  • În plus, pentru munca desfăşurată în condiţii deosebite/speciale, angajatorul era obligat la cote de contribuţii sociale majorate procentual faţă de contribuţia datorată pentru un loc de muncă în condiţii normale, pentru ca, la deschiderea drepturilor de pensie, petentul să poată beneficia de sporurile de punctaj aferent încadrării.
  • Regimul juridic actual instituit prin Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu mai prevede o procedură de emitere de noi avize, respectiv de completare a listei cu noi înscrieri, ci doar de reevaluare a locurilor de muncă din unităţile deja înscrise, pentru a verifica dacă condiţiile ce au atras încadrarea iniţială mai subzistă.
  • Dacă etapa de acordare a avizului nu a fost finalizată prin emiterea unui aviz susceptibil a fi reînnoit, nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de H.G. nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi H.G. nr. 1.014/2015, pentru demararea procedurii de reevaluare a locului de muncă, având în vedere menţiunea expresă potrivit căreia procedura de reevaluare se aplică exclusiv unităţilor ce deţin avizul de încadrare.
  • În consecinţă, excedează abilitării instanţei de drept comun a statua asupra încadrării/reevaluării locului de muncă, întrucât legiuitorul nu a deschis, în această situaţie, calea dreptului comun, abilitând instanţa de judecată să preia atribuţiile organului administrativ din respectiva procedură (în ceea ce priveşte constatarea tehnico-ştiinţifică şi medicală şi avizarea locului de muncă ca fiind încadrabil în condiţii deosebite/speciale).
  • În cazul de faţă nu există nicio prevedere legală sau constituţională care să confere instanţelor judecătoreşti competenţa de a înlătura normele juridice instituite prin lege care vizează procedura administrativă dată în competenţa organelor specializate ale statului şi termenele de desfăşurare, întrucât printr-o asemenea practică s-ar încălca principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
  • O astfel de interpretare a dispoziţiilor legale nu încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi nici dreptul la un proces echitabil şi liberul acces la justiţie al părţii care ar avea interes să beneficieze de o astfel de încadrare a locului său de muncă, prevăzute de art. 21 alin. (1) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât garanţia legalităţii acestei proceduri a fost oferită de accesul instituit de legiuitor la instanţa de contencios administrativ.
  • Astfel cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 132 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 8 aprilie 2010, absenţa unei proceduri deschise la instanţa de drept comun nu echivalează cu o negare a dreptului de acces la instanţă, câtă vreme partea a avut la dispoziţie, direct sau prin reprezentanţii săi, posibilitatea de a se adresa instanţei de contencios administrativ în legătură cu aspectele ce ţin de iniţierea şi derularea procedurii administrative prin care i se recunoşteau drepturile pretinse.
  • Avându-se în vedere că normele incidente privind existenţa unor căi administrative pentru a obţine verificarea locurilor lor de muncă de către autorităţile publice abilitate ori, după caz, a unor căi judiciare pentru obligarea angajatorului de a iniţia procedurile pentru încadrarea/prelungirea încadrării locurilor de muncă în condiţii deosebite sau speciale sau contestarea refuzului de acordare a avizului în faţa instanţelor de contencios administrativ sunt clare, neechivoce şi previzibile, nu se poate reţine că lipsa de temei juridic al unei acţiuni la instanţa de drept comun reprezintă o ingerinţă în exercitarea drepturilor legitime ale salariatului căruia norma specială îi garanta un drept de acces la instanţă şi care, astfel, nu se poate prevala de necunoaşterea legii.

    •  

    Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 12/2016

     

    Prin Decizia nr. 12/2016, ÎCCJ (Complet RIL) a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 28.884/3/2015, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că:

    I. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din H.G. nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 131 din H.G. nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii.

    II. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 şi 16 din H.G. nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte condiţiile speciale, acest tip de acţiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

    Lasă un răspuns

    1 2 3 4 5