Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 48/2017 (M. Of. nr. 595/25.07.2017): Art. 126 alin. (1) lit. a), art. 129 din Codul fiscal și art. 98 alin. (1) lit. g^1), art. 106^5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe

În M. Of. nr. 595 din 25 iulie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 48/2017 din 19 iunie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă încasarea de către organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe a comisionului prevăzut de art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă o operaţiune efectuată cu plată în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi în consecinţă colectarea remuneraţiilor pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă poate fi calificată drept o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Dacă în interpretarea art. 134 şi art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, faptul generator şi, respectiv, exigibilitatea taxei, în funcţie de care se stabileşte cota de taxă pe valoarea adăugată aplicabilă, au loc la data utilizării drepturilor de autor care a generat obligaţia de plată a remuneraţiei sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost stabilită obligaţia de plată amintită”.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

62. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

63. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

64. Norma relevă o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

– existenţa unei cauze în curs de judecată;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă;

– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

65. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

66. Cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată la Curtea de Apel Bucureşti, pe rolul unui complet de judecată specializat în materia proprietăţii intelectuale, învestit cu soluţionarea unui apel într-un litigiu ce are ca obiect cererea formulată de un organism de gestiune colectivă de obligare a unui post de radio la plata remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru utilizarea de fonograme prin radiodifuzare şi a accesoriilor acestui debit (inclusiv TVA), în temeiul Legii nr. 8/1996.

67. Determinarea competenţei şi a căii de atac deschise împotriva hotărârii intră în atribuţiile instanţei de trimitere, iar constatările sale pe acest aspect sunt suficiente în verificarea admisibilităţii sesizării în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

68. Completul de judecată care a adresat întrebarea s-a considerat legal învestit cu soluţionarea apelului împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi, de asemenea, a apreciat că judecă în ultimă instanţă, hotărârea sa nefiind supusă recursului.

69. În ceea ce priveşte condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se reţin următoarele:

70. Motivele de apel au vizat, în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată (TVA) ce a fost aplicată prin hotărârea primei instanţe la remuneraţia stabilită în sarcina pârâtei persoană juridică, chestiunea cotei de TVA.

71. În cursul judecării apelului, instanţa a pus în discuţie chestiunile ce constituie obiect al sesizării de faţă, anume calificarea colectării remuneraţiilor de către organismele de gestiune colectivă drept operaţiune impozabilă, în raport cu faptul încasării unui comision, precum şi data la care este datorată TVA.

72. În situaţia în care sesizarea vizează o chestiune ce nu a fost invocată ca atare prin motivele de apel, dar a fost invocată din oficiu şi pusă în discuţia părţilor, revine instanţei de trimitere obligaţia să aprecieze dacă eventualul răspuns poate fi valorificat în soluţionarea litigiului, ca motiv de apel de ordine publică, motiv de apel implicit sau printr-un alt mijloc procesual.

73. Pentru aprecierea condiţiei legăturii cu cauza este suficient că ambele întrebări din sesizare au în vedere chestiuni ce interesează soluţionarea apelului, astfel încât această condiţie se consideră a fi îndeplinită.

74. Întrucât această condiţie presupune ca răspunsul la chestiunea de drept să fie în mod efectiv valorificat în cauză, urmează a se avea în vedere categoria de titulari de drepturi în care se încadrează părţile din cauză şi aspectele specifice raporturilor juridice ale acestora cu terţii.

75. Totodată, este îndeplinită şi condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, chiar dacă această chestiune nu vizează un act normativ recent, dată fiind jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

76. În ceea ce priveşte ultima condiţie de admisibilitate se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

77. Referitor la fondul sesizării se constată că litigiul pendinte pe rolul instanţei de trimitere a fost generat de utilizarea neautorizată de către un post de radio de fonograme conţinând prestaţii ale unor artişti interpreţi sau executanţi, iar organismul de gestiune colectivă a solicitat în cauză obligarea utilizatorului la plata remuneraţiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe, cu TVA, şi a penalităţilor de întârziere.

78. În raport cu data utilizării (2007 – 2013) este aplicabilă Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, abrogată cu începere de la 1 ianuarie 2016.

79. Faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, prin prima întrebare formulată, instanţa de trimitere urmăreşte, în esenţă, a se clarifica dacă operaţiunea de colectare a remuneraţiilor pentru utilizarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă (denumită în continuare remuneraţie) poate fi calificată drept o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003.

80. Potrivit art. 126 din Legea nr. 571/2003, pentru ca o operaţiune să fie considerată impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată (TVA) este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii.

81. Întrebarea instanţei de trimitere are în vedere doar prima condiţie, astfel încât, în limitele sesizării, se impune ca răspunsul să fie circumscris acesteia, independent de condiţiile prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. b) – d) din Legea nr. 571/2003.

82. În conformitate cu art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, poate fi socotită drept operaţiune impozabilă din perspectiva TVA orice operaţiune „care, în sensul art. 128 – 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată”.

83. Astfel cum rezultă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia din art. 126 alin. (1) lit. a) referitoare la „plată” implică existenţa unei legături directe între operaţiune şi contrapartida obţinută.

84. În logica întrebării instanţei de trimitere, calificarea ca operaţiune impozabilă a remuneraţiei ar putea depinde de calificarea drept „plată”, în sensul normei anterioare, a comisionului ce i se cuvine organismului de gestiune colectivă în baza art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

85. Urmează a se verifica din această perspectivă relevanţa încasării comisionului de către organismul de gestiune colectivă.

86. Obiectul principal de activitate al oricărui organism de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, după cum rezultă din art. 124 al Legii nr. 8/1996, îl constituie „colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari”.

87. Gestiunea colectivă a dreptului de autor şi/sau a drepturilor conexe – cea efectuată de către un organism de gestiune colectivă, atunci când titularii optează pentru o asemenea modalitate ori gestiunea individuală nu poate fi exercitată – se exercită pe bază de mandat acordat de către acei titulari de drepturi care au creat în mod direct organismul de gestiune colectivă, prin liberă asociere, şi care sunt membri ai acestuia (art. 125 din Legea nr. 8/1996).

88. Comisionul vizat de art. 127 alin. (1) lit. i) şi art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este datorat de titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă şi are destinaţia de acoperire a cheltuielilor de funcţionare a acelui organism.

89. Aşadar, comisionul interesează exclusiv raporturile juridice dintre organismul de gestiune colectivă şi membrii săi, titulari de drepturi, fiind datorat şi reţinut efectiv (în condiţiile prevăzute de statutul fiecărui organism de gestiune colectivă) ulterior colectării remuneraţiilor şi înainte de repartizarea acestora către titulari.

90. În măsura în care comisionul poate fi calificat drept o „plată” în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, atare plată ar caracteriza o eventuală livrare de bunuri/prestare de servicii către membrii asociaţiei organism de gestiune colectivă, deci către titularii de drepturi înşişi, ca beneficiari, ţinând cont de cerinţa existenţei „unei legături directe între operaţiune şi contrapartida obţinută”, în termenii din norma metodologică.

91. În condiţiile în care în litigiul pendinte se pretinde plata de către utilizator a remuneraţiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe din utilizarea acestora, înseamnă că se pune problema dacă se poate identifica o „operaţiune impozabilă”, în ceea ce priveşte TVA, în derularea chiar a raportului juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe. Prin prisma condiţiei din art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, interesează în cauză dacă remuneraţia însăşi reprezintă o „plată”, decurgând din legătura directă cu utilizarea de către un terţ.

92. Încasarea comisionului de către organismul de gestiune colectivă nu asigură o legătură directă cu utilizarea drepturilor conexe de către un terţ, deci calificarea operaţiunii de colectare a remuneraţiilor ca operaţiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 nu depinde de calificarea comisionului ca fiind sau nu o „plată”.

93. S-ar putea considera că, dimpotrivă, chestiunea comisionului depinde de aspectul referitor la remuneraţie, arătat anterior, atât timp cât comisionul este parte din remuneraţia încasată, cea pe care organismul de gestiune colectivă o reţine pentru cheltuielile proprii. Această chestiune nu se impune însă a fi clarificată în cauză, faţă de considerentele expuse mai sus la paragrafele 85 – 91.

94. Constatarea de la paragraful 92 nu este pusă în discuţie de eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora „Atunci când o persoană impozabilă care acţionează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit şi a prestat ea însăşi serviciile respective”.

95. Pe acest temei, taxa pe valoarea adăugată aferentă serviciului prestat de un intermediar ar fi aplicabilă la contravaloarea serviciului distinct la care a participat, şi nu la contravaloarea serviciului propriu prestat.

96. Chiar dacă s-ar califica însă actul de colectare a remuneraţiei de către organismul de gestiune colectivă drept o intermediere de servicii, se observă că cerinţa esenţială de aplicare a normei este aceea ca intermedierea să vizeze o „prestare de servicii”, care trebuie să reprezinte o operaţiune impozabilă de sine stătătoare, distinctă de serviciul prestat de intermediar.

97. Şi în acest caz, tot raportul juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe interesează în cauză, aplicarea art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 depinzând aşadar de clarificarea acestuia din perspectiva identificării unei operaţiuni impozabile în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003.

98. Urmează a se cerceta în continuare dacă titularii de drepturi conexe din categoria celor din prezenta cauză efectuează o livrare de bunuri/prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză.

99. Potrivit art. 129 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, „Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art. 128”. Alin. (3) al aceleiaşi norme enumeră exemplificativ câteva operaţiuni care sunt considerate prestări de servicii din punctul de vedere al TVA. La lit. b) din alin. (3) este prevăzută în mod expres „cesiunea bunurilor necorporale, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unui drept de proprietate, cum sunt: transferul şi/sau cesiunea drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare”.

100. Atât art. 126, cât şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 au corespondent în Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, reprezentând echivalentul art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 şi art. 25 lit. a) din directivă.

101. Directiva, ca act al Uniunii Europene, nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, însă trebuie ţinut cont de obligaţia ce revine instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83 Von Colson şi Kamann pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi menţionată constant în jurisprudenţa Curţii. Astfel, în Hotărârea pronunţată în Cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive), Curtea a arătat că „principiul interpretării conforme impune (…) ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (…)” – paragraful 27 din hotărâre, cu jurisprudenţa acolo citată.

102. În temeiul principiilor efectului direct şi al priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de legile interne, revine instanţelor naţionale obligaţia de interpretare a legii naţionale ce transpune directiva prin prisma textului şi a finalităţii acelui act.

103. Prin Hotărârea pronunţată la data de 18 ianuarie 2017 în Cauza C-37/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 şi art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE în sensul că „titularii drepturilor de reproducere nu efectuează o prestare de servicii, în sensul acestei directive, în favoarea producătorilor şi a importatorilor de suporturi neînregistrate şi de aparate de înregistrare şi de reproducere de la care organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe percep pe seama acestor titulari, însă în nume propriu, remuneraţii compensatorii pentru vânzarea acestor aparate şi suporturi”.

104. Se observă că titularii de drepturi din prezenta cauză sunt diferiţi de cei din cauza soluţionată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

105. Cu toate acestea, avându-se în vedere obligaţia deja menţionată ce revine instanţei naţionale, urmează a se verifica dacă finalitatea directivei este atinsă prin interpretarea legii naţionale în mod similar interpretării făcute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în respectiva hotărâre.

106. În acest context, se apreciază că artiştii interpreţi şi executanţi, ca titulari de drepturi conexe, nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză.

107. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut două argumente principale pentru care a considerat că nu este vorba despre o „prestare de servicii”, ca operaţiune cu titlu oneros (echivalentul condiţiei „cu plată” din Legea nr. 571/2003):

108. Nu există un raport juridic în care au loc prestaţii reciproce între titularii drepturilor (de reproducere), pe de o parte, titularii drepturilor sau, eventual, organismul de gestiune colectivă a unor asemenea drepturi şi, pe de altă parte, producătorii şi importatorii de suporturi neînregistrate şi de aparate de înregistrare şi de reproducere. Obligaţia de a plăti prestaţii remuneratorii precum cele în discuţie în litigiul principal este impusă acestor producători şi importatori în temeiul legii naţionale, care determină şi cuantumul lor.

109. Compensaţia echitabilă cuvenită titularilor nu constituie contravaloarea directă a unei oarecare prestaţii, întrucât este legată de prejudiciul care rezultă pentru aceşti titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

110. În raport cu aceste argumente, Curtea nu a mai verificat natura prestării de servicii şi din perspectiva unei cesiuni a unui bun necorporal.

111. Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în situaţia titularilor de drepturi conexe din cauză.

112. În conformitate cu art. 98 din Legea nr. 8/1996, artistul interpret sau executant are, ca regulă, dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice actele de utilizare de către terţi a interpretării sau a execuţiei sale.

113. Acest drept este conservat şi în cazul unei utilizări prin radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretării sau ale execuţiei sale, cu excepţia situaţiei în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată, potrivit art. 98 alin. (1) lit. g) din lege.

114. În situaţia de excepţie menţionată, titularii au dreptul numai la remuneraţie echitabilă [art. 98 alin. (1) lit. g^1)], care se stabileşte şi se colectează conform procedurii prevăzute la art. 131, 131^1, 131^2 şi 133 [art. 98 alin. (3)].

115. Această prevedere este reluată într-o altă formă în art. 106^5 din lege, cu referire expresă la utilizarea fonogramelor, în sensul că „Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă”.

116. Se menţionează şi în aceste cazuri stabilirea şi colectarea remuneraţiei conform art. 131, 131^1, 131^2 şi 133 din Legea nr. 8/1996.

117. Normele la care se face trimitere prevăd stabilirea drepturilor patrimoniale cuvenite prin metodologii pe domenii de activitate, negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi.

118. Colectarea remuneraţiei echitabile se face prin intermediul organismului de gestiune colectivă desemnat drept colector unic de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în speţă, reclamanta din cauză.

119. Aşadar, este vorba despre o situaţie similară cu cea în care s-a pronunţat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea cu efecte obligatorii.

120. Prin aplicarea raţionamentului juridic din acea hotărâre se poate conchide că în cauză nu există un raport juridic direct în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, bazat pe prestaţii reciproce între titularii drepturilor conexe din cauză şi un terţ care face o radiodifuzare sau o comunicare publică a interpretării sau a execuţiei sale deja fixate pe suporturi.

121. De asemenea, remuneraţia echitabilă cuvenită titularilor nu constituie contravaloarea directă a unei prestaţii anume, întrucât este legată de prejudiciul care rezultă pentru aceşti titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

122. Această din urmă concluzie se impune cu atât mai mult în raport cu obiectul şi cauza litigiului pendinte, în care pretenţiile au fost formulate tocmai în considerarea utilizării neautorizate de către un terţ.

123. Faţă de toate considerentele expuse, rezultă că artiştii interpreţi şi executanţi nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terţ care utilizează, prin radiodifuzare sau comunicare publică, înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale titularilor în cauză.

124. În consecinţă, răspunsul la prima întrebare din sesizare este că, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003, art. 98 alin. (1) lit. g^1) şi art. 106^5 din Legea nr. 8/1996, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

125. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, se constată că premisa acesteia este aceea în care este vorba despre o operaţiune impozabilă în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, solicitându-se a se clarifica momentul în raport cu care se stabileşte cota de TVA aplicabilă.

126. Cum răspunsul la prima întrebare este în sensul că nu se datorează taxa pe valoarea adăugată în speţă, se constată că cea de-a doua întrebare nu mai are obiect.