Curtea Penală Internaţională la 75 de ani de la crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite

Aspecte generale

Proiectul unei justiţii internaţionale având caracter permanent aparţine fondatorului dreptului penal internaţional, profesorul român Vespasian V. Pella^[1].

De la ideea fondatoare a diplomatului român şi până la adoptarea, la 17 iulie 1998, la Roma, a Statutului Curţii Penale Internaţionale (intrat în vigoare la 1 iulie 2002)^[2] şi la constituirea sa ca instanţă, la începutul anului 2003, au fost parcurse o serie de etape care se cuvin menţionate^[3]:

− Decizia Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, întemeiată pe tezele lui Vespasian V. Pella, privind instituirea unei jurisdicţii penale internaţionale, materializată în cadrul primului congres din 1926, în cadrul căruia s-au adoptat rezoluţii privind proiectul extinderii jurisdicţiei Curţii Permanente Internaţionale de Justiţie asupra cauzelor penale, prin atribuirea de competenţă pentru judecarea indivizilor şi statelor vinovate de agresiune sau alte infracţiuni contra dreptului internaţional;

− Adoptarea Statutului unei jurisdicţii criminale internaţionale, în cadrul Conferinţei de le Geneva, din 16 noiembrie 1937, pe baza proiectului elaborat de Vespasian V. Pella;

− Elaborarea, în anul 1950, de către un Comitet de jurişti, din care profesorul român făcea parte, la cererea secretariatului general al ONU, a Memorandului asupra unui proiect de Cod represiv al crimelor contra păcii şi securităţii umanităţii;

− Refuzul Adunării Generale a ONU (1947) de a aproba proiectul înfiinţării Curţii Penale Internaţionale, urmat de desemnarea Comisiei de Drept Internaţional să elaboreze „principiile de la Nürnberg” şi proiectul unui „Cod privind delictele împotriva păcii şi securităţii internaţionale”;

− Aprobarea proiectului unui „Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii”, prezentat Adunării Generale a ONU spre aprobare (1996).

Un factor favorizant al acestui proces istoric l-au constituit realităţile celui de-al Doilea Război Mondial, sub influenţa cărora dreptul internaţional a interzis statelor să ameninţe sau să facă uz de forţă, exceptând situaţiile de autoapărare^[4].

Dreptul internaţional devine, prin conţinutul şi finalitatea sa principală, un drept al păcii, urmare a obligării statelor să renunţe la război „ca instrument de politică naţională în relaţiile lor reciproce”^[5], prin Pactul Briand-Kellogg^[6].

Dreptul la autoapărare, întemeiat pe suveranitatea naţională a statelor, exercitat individual sau colectiv, permite folosirea forţei armate numai când statul este supus unei agresiuni armate şi doar în scop de apărare a teritoriului, independenţei şi suveranităţii sale^[7].

Având în conştiinţă că, în cursul secolului XX, milioane de copii, de femei şi de bărbaţi au fost victime ale unor atrocităţi care sfidează imaginaţia şi lezează profund conştiinţa umană, recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se ameninţa pacea, securitatea şi bunăstarea lumii şi afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii internaţionale nu pot rămâne nepedepsite, iar reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale, cele 120 de state semnatare, inclusiv România, au adoptat Statutul Curţii Penale Internaţionale („Statut”).

Determinaţi să pună capăt impunităţii autorilor acestor crime şi să coopereze astfel pentru prevenirea unor noi crime, reamintind că este de datoria fiecărui stat să supună jurisdicţiei sale penale pe responsabilii de crime internaţionale, în concordanţă cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, fondatorii Curţii Penale Internaţionale (în continuare Curtea sau CPI) au conceput-o ca instituţie permanentă, complementară jurisdicţiilor penale naţionale, care poate să îşi exercite competenţa faţă de persoane pentru crimele cele mai grave.

Legătura dintre Curtea Penală Internaţională şi Organizaţia Naţiunile Unite este creată printr-un acord aprobat de Adunarea statelor părţi la Statut, încheiat de preşedintele Curţii în numele acesteia.

Organizarea şi funcţionarea Curţii Penale Internaţionale

Competenţa materială a Curţii este limitată la crimele cele mai grave, care privesc ansamblul comunităţii internaţionale, stabilite prin Statut ca fiind: crima de genocid, crimele împotriva umanităţii, crimele de război, crima de agresiune. Răspunderea în faţa Curţii pentru aceste fapte este imprescriptibilă.

Elementele constitutive ale crimelor trebuie să fie aprobate cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor Adunării statelor părţi (art. 9).

Ratione temporis, Curtea are competenţa numai în privinţa crimelor comise după intrarea în vigoare a Statutului. Dacă un stat devine parte după intrarea sa în vigoare, Curtea nu poate să îşi exercite competenţa decât cu privire la crime comise după intrarea în vigoare a Statutului pentru acest stat, în afară de cazul în care cel din urmă consimte, prin declaraţie, ca faţă de crima în discuţie Curtea să îşi exercite competenţa, situaţie în care este obligat să coopereze cu aceasta, fără excepţie.

Procurorul Curţii Penale Internaţionale poate deschide o anchetă din proprie iniţiativă, văzând informaţiile privind crimele care ţin de competenţa Curţii, iar pentru verificarea seriozităţii informaţiilor primite poate cere informaţii suplimentare statelor, organelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, organizaţiilor interguvernamentale şi neguvernamentale sau altor surse demne de încredere pe care le socoteşte corespunzătoare şi poate strânge depoziţii scrise sau orale la sediul Curţii.

Dacă consideră că există motive întemeiate de a deschide o anchetă, procurorul prezintă Camerei preliminare o cerere de autorizare în acest sens, însoţită de orice element justificativ obţinut. Victimele pot fi reprezentate la Camera preliminară conform Regulamentului de procedură şi de probe. Dacă, după examinarea cererii şi a elementelor justificative care o însoţesc, Camera preliminară consideră că se justifică deschiderea unei anchete şi că pare să fie de competenţa Curţii cauza, Camera preliminară îşi dă autorizarea, fără prejudicierea deciziilor pe care Curtea le va lua ulterior în materie de competenţă şi admisibilitate.

Un răspuns negativ al Camerei preliminare nu împiedică procurorul să prezinte, în continuare, o nouă cerere bazându-se pe noi fapte şi probe având legătură cu aceeaşi situaţie. Dacă, după examenul preliminar, procurorul conchide că informaţiile care i-au fost supuse nu justifică deschiderea unei anchete, el avizează despre aceasta pe cei care i le-au furnizat. Acestuia nu îi este interzis să examineze, în lumina noilor fapte sau probe, alte informaţii care i-ar putea fi comunicate în legătură cu aceeaşi cauză.

Activitatea CPI este guvernată de o serie de principii fundamentale ale dreptului penal modern, respectiv: non bis in idem^[8], nullum crimen sine lege^[9], nulla poena sine lege^[10] şi principiul neretroactivităţii ratione personae, cu aplicarea dreptului cel mai favorabil persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau al unei condamnări.

Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, fiind aleşi dintre persoanele care se bucură de o înaltă consideraţie morală, cunoscute pentru imparţialitatea şi integritatea lor şi întrunind condiţiile cerute în statele lor pentru exercitarea celor mai înalte funcţii judiciare.

Capitolul 6 din Statut reglementează etapele procedurii, respectiv ancheta şi procesul, cu menţionarea elementelor de procedură privind competenţa, drepturile persoanelor implicate în anchetă, rolul Camerei preliminare, măsura arestării, procedura judecăţii (guvernată de principiul prezumţiei de nevinovăţie), probele, pedepsele şi executarea lor, căile de atac, despăgubirea victimelor, dar şi măsuri de cooperare internaţională şi asistenţă judiciară, necesare în vederea bunei funcţionări.

Prin Statut se constituie o Adunare a statelor părţi, în cadrul căreia fiecare stat parte are un reprezentant, care poate fi asistat de supleanţi şi de consilier. Celelalte state care au semnat statutul sau Actul final pot să participe cu titlu de observatori.

Finanţarea organizării şi activităţii Curții Penale Internaționale provine din contribuţiile statelor părţi şi resursele financiare furnizate de Organizaţia Naţiunilor Unite, sub rezerva aprobării date de adunarea generală îndeosebi în cazul cheltuielilor legate de sesizarea Curţii de către Consiliul de Securitate.

Curtea poate primi şi utiliza cu titlu de resurse financiare suplimentare contribuţiile voluntare ale guvernelor, organizaţiilor internaţionale, particularilor, întreprinderilor şi ale altor organisme, potrivit criteriilor stabilite în materie de Adunarea statelor părţi, mecanism care a generat o serie de critici vizând posibilitatea favorizării unor interese particulare şi a exercitării unor influenţe asupra judecătorilor Curţii de către entităţile private care îi finanţează voluntar activitatea.

Situaţia actuală a activităţii Curţii Penale Internaţionale

Aniversarea a 75 de ani de la crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite reprezintă un pretext potrivit pentru o evaluare de actualitate a justiţiei penale internaţionale, ce include situaţia tribunalelor internaționale și, în special, a Curții Penale Internaționale^[11]. Deşi nu fac parte integrantă din Organizația Națiunilor Unite, au legături strânse cu aceasta, având în vedere că tribunalele internaționale (pentru fosta Iugoslavie sau Rwanda) au fost create de Consiliul de Securitate (organ principal al ONU), care are şi competenţa de a sesiza Curtea Penală Internațională.

Meritele Curții Penale Internaționale şi tribunalelor penale internaţionale în respectarea şi realizarea, în mod durabil, a justiţiei internaţionale, prin descurajarea şi pedepsirea recurgerii la ameninţare sau folosirea forţei, sunt incontestabile. În acelaşi timp, activitatea Curții Penale Internaționale este supusă şi unor critici, în sensul că, pe măsură ce ideea democrației progresează la nivel global, înfăptuirea justiției internaționale stagnează, cu o serie de argumente dintre care amintim^[12]:

− durata excesivă a dezbaterilor şi procedurilor de anchetă şi judecată;

− pronunţarea unor soluţii discutabile, corelată cu suspiciuni de părtinire. Tribunalul penal pentru fosta Iugoslavie a achitat pe unii dintre principalii responsabili pentru epurările etnice, motiv pentru care cinci organizații pentru drepturile omului din Bosnia, Serbia, Croația și Kosovo, susținute de 112 avocați, profesori, jurnaliști, au cerut Secretarului general al Organizației Națiunilor Unite să deschidă o anchetă privind „independența, imparțialitatea și integritatea” judecătorilor acestui Tribunal;

− întârzierea cu care state membre au reușit să definească în Statutul Curţii Penale Internaţionale crimele de agresiune şi amânarea deciziei privind punerea efectivă în aplicare a acestor prevederi;

− acuzaţiile de anchetare discriminatorie, în sensul urmăririi cu predilecţie a liderilor africani implicaţi în războaie, oferind restului lumii un sentiment de impunitate, ceea ce a generat tensiuni între Africa și Curtea Penală Internaţională. Ponderea cazurilor africane în faţa Curţii a determinat Uniunea Africană să adopte o rezoluție pe 3 iulie 2009, prin care solicita statelor africane să nu mai coopereze, schimbare de atitudine alarmantă şi care necesită evaluări din partea Curţii, având în vedere şi numai faptul că statele africane (Africa de Sud, Ghana și Botswana) au fost activ implicate în adoptarea Tratatului de la Roma, iar primul stat din lume care l-a ratificat a fost Senegal;

− acuzele de „abuz de principiul jurisdicției universale” aduse unor state ale Uniunii Europene, sens în care Uniunea Africană a cerut Uniunii Europene să înceteze practica de arestare a personalităţilor africane care trec prin Europa, ce aduce atingere legislației naționale privind extrădarea, cooperarea judiciară, imunitățile, regulile speciale de jurisdicție și privilegiile de jurisdicție.