Curtea Constituțională a României – evoluția, caracteristicile și modul de funcționare a acesteia. Analiza câtorva aspecte controversate ilustrate prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 152 din 06 mai 2020

Câteva aspecte cu privire la Decizia nr. 152 din 06 mai 2020 a Curții Constituționale. Neconstituționalitatea intrinsecă a dispozițiilor Ordonanței de urgență nr. 34/2020 și a prevederilor art. 9 și art. 27 din Ordonanța de Urgență nr. 1/1999

O decizie controversată pronunțată recent de către instanța de contencios constituțional. al cărei text a fost publicat în integralitate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, chiar în timpul redactării prezentului articol, este Decizia nr. 152 din 06 mai 2020, care se referă, printre altele la sancțiunile contravenționale aplicate pe durata stării de urgență^[48]. Astfel, prin intermediul unui comunicat de presă, cetățenii au fost informați în privința următorului aspect: „Curtea Constituțională a României a decis, la data de 06 mai 2020, că amenzile aplicate pentru încălcarea măsurilor din ordonanțele militare date în timpul stării de urgență sunt neconstituționale”. Desigur, nu amenzile au fost caracterizate ca fiind neconstituționale, ci prevederile prin care acestea sunt reglementate. Așadar, Curtea a decis, cu unanimitate de voturi, că Ordonanța de urgență nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 268 din 31 martie 2020 este, în integralitate, neconstituțională. Această ordonanță este cea prin care au fost majorate amenzile pentru persoane fizice de la 100-5.000 de lei la 2.000-20.000 de lei, iar pentru persoane juridice de la 1.000-70.000 de lei, la 10.000 – 70.000 de lei și au fost introduse o serie de sancțiuni complementare. Așa cum reiese din textul art. I al actului normativ, prin care s-a statuat că „Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: „articolul 28 se modifică și va avea următorul cuprins: (1) Nerespectarea prevederilor art. 9 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, și de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice”^[49]. În același timp, art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, astfel cum a fost acesta modificat prin prevederile art. 1, punctul 1. din Legea 164 din 10 octombrie 2019 are următoarea formă: „conducătorii autorităților publice, ai celorlalte persoane juridice, precum și persoanele fizice au obligația să respecte și să aplice toate măsurile stabilite în prezenta ordonanța de urgență, în actele normative conexe, precum și in ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite.”^[50] Totodată, au fost introduse și unele sancțiuni complementare, prin modificarea textului art. 28 alin. (2) al ordonanței, fiind prevăzut în conținutul actului modificator „pe lângă sancțiunea contravențională principală prevăzută la alin. (1), în funcție de natura și gravitatea faptei, se pot aplica și una sau mai multe dintre următoarele sancțiuni contravenționale complementare, prevăzute în ordonanțele militare: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție; interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate; suspendarea temporară a activității; desființarea unor lucrări; refacerea unor amenajări.” În privința dispozițiilor menționate, judecătorii constituționali au decis, în unanimitate, că textul normativ „nu a fost clar, previzibil”, și a permis reprezentanților Ministerului Afacerilor de Interne „să decidă arbitrar și discreționar cum aplică aceste sancțiuni”.

Înainte de toate, vom face o scurtă analiză a noțiunilor „clar” și „previzibil”. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 349 din 19 decembrie 2001^[51] s-a stabilit, la nivel principial, faptul că „urmare a ratificării de către România a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu prevederile art. 11 și art. 20 din Constituție, această convenție a devenit parte a dreptului intern și se impune ca în examinarea excepției^[52] să se aibă în vedere prevederile sale, precum și practica jurisdicțională a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea și interpretarea convenției menționate.” Așadar, atributele normei urmează a fi verificate prin raportare la jurisprudența CEDO. Cât privește caracterul „clar”, acesta corespunde caracterului „cert” astfel cum a fost stabilit acesta ca etalon și drept cerință care privește calitatea normei. În opinia noastră, o prevedere clară este aceea care prescrie în detaliu comportamentele interzise și sancțiunea potențială pentru fiecare dintre acestea, în parte. Nu trebuie să existe dubii generate de modul de redactare a textului normativ. Totodată, este necesar ca fiecare subiect de drept căruia i se adresează prevederea respectivă să poată lua la cunoștință, prin simpla lecturare a textului, de la ce tipuri de acțiuni este acesta obligat să se abțină și să poată înțelege care sunt sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării cerințelor imperative. Astfel, considerăm că pentru a concluziona dacă este sa nu îndeplinită cerința clarității a unui anumit text legal, analiza începe prin observarea caracteristicilor ingerinței ori limitării exercițiului unor drepturi ale persoanei, fie ea fizică sau juridică. În cazul constatării unei atingeri aduse exercitării drepturilor unui cetățean, printr-o normă care interzice exercitarea unor drepturi fundamentale, precum dreptul la liberă circulație, în anumite situații excepționale, precum starea de urgență, este necesar să verificăm dacă aceasta întrunește condițiile fundamentale stabilite pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă aceasta este „prevăzută de lege”, „urmărește un scop legitim”, are un caracter „necesar într-o societate democratică” și este „proporțională”^[53]. Prin urmare, limitarea unor drepturi poate fi efectuată doar în condiții de previzibilitate, accesibilitate și legalitate. Aceste condiții formale instituie principiul conform căruia orice normă care reglează anumite conduite, indiferent de poziția în cadrul ierarhiei normelor juridice din dreptul intern al unui stat^[54], trebuie să fie accesibilă, previzibilă și să conțină norme suficient de precise încât destinatarii ei să poată să îi înțeleagă sensul și să își poată reprezenta consecințele aplicării ei^[55].

Efectuând o analiză sumară, prin raportarea la atributele normei, observăm că dispozițiile art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, la care face referire și pe care le preia în integralitate textul Ordonanței 34/2020, respectiv „conducătorii autorităților publice, ai celorlalte persoane juridice, precum și persoanele fizice au obligația să respecte și să aplice toate măsurile stabilite în prezența ordonanța de urgență, în actele normative conexe, precum și in ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite”, coroborate cu prevederile art. 28 alin. (1) din noua ordonanță, și anume „nerespectarea prevederilor art. 9 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, și de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice”, nu conferă un grad sporit de înțelegere a sensului acestora, dar mai ales, nu este suficient de explicită pentru ca fiecare dintre destinatarii ei să îi înțeleagă prevederile. Considerăm că termenii utilizați sunt vagi, prea generali și nu fac referire la fiecare ipoteză, in concreto. Astfel, ordonanța militară a introdus aceeași sancțiune, între aceleași limite, pentru orice nerespectare a măsurilor cuprinse în cadrul actului normativ. În plus, dispozițiile art. 20 din O.U.G. nr. 1/1999, text preluat în ordonanța militară obiect care face obiectul controlului de constituționalitate, statuează următoarele: „pentru aplicarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență, precum și a măsurilor prevăzute în decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgență, autoritățile civile și militare au următoarele atribuții și răspunderi: să întocmească planurile de acțiune și planurile de ridicare graduală a capacității de luptă, în conformitate cu ordinele și instrucțiunile proprii; să dispună depunerea temporară a armelor, munițiilor și materialelor explozive aflate asupra populației și să procedeze la căutarea și ridicarea lor; la încetarea măsurii excepționale, acestea vor fi înapoiate celor în drept să le dețină; să dispună închiderea temporară a societăților care comercializează arme și muniții și să instituie paza acestora; să limiteze sau să interzică circulația vehiculelor sau a persoanelor în anumite zone ori între anumite ore și să elibereze, în cazuri justificate, permise de liberă circulație; să efectueze percheziții oriunde și oricând este nevoie; să efectueze razii; să exercite în mod exclusiv dreptul de a autoriza desfășurarea adunărilor publice, a manifestațiilor sau marșurilor; să evacueze din zona supusă regimului stării de asediu sau de urgență persoanele a căror prezență nu se justifică; să dirijeze persoanele evacuate sau refugiate pe direcțiile și în zonele stabilite și să țină evidența acestora; să protejeze informațiile cu caracter militar destinate a fi comunicate prin mass-media; informațiile cu privire la starea de asediu sau la starea de urgență, cu excepția celor referitoare la dezastre, se dau publicității numai cu avizul autorităților militare; mijloacele de comunicare în masă, indiferent de natura și de forma de proprietate, sunt obligate să transmită, cu prioritate, mesajele autorităților militare, la cererea acestora; să dispună închiderea temporară a unor stații de distribuire a carburanților, a unor restaurante, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale asociațiilor și ale altor localuri publice; să suspende temporar apariția sau difuzarea unor emisiuni ale posturilor de radio ori de televiziune; să asigure paza militară a sediilor autorităților publice centrale și locale, a stațiilor de alimentare cu apă, energie, gaze, de radio și de televiziune, precum și a unor agenți economici sau obiective de importanță națională; când situația impune, dispun oprirea temporară a alimentării cu gaze, energie și apă potabilă, după caz; să dispună raționalizarea alimentelor și a altor produse de strictă necesitate; să emită ordonanțe militare; să interzică circulația rutieră, feroviară, maritimă, fluvială și aeriană pe diferite rute; dreptul de a ordona unităților Ministerului de Interne competente să efectueze rețineri pe timp de 24 de ore. Arestarea persoanei reținute se poate face pe baza mandatului dat de procurorul delegat.” În același timp, avem în vedere prevederile prezente în Ordonanțele militare succesive^[56], emise pe durata stării de urgență decretată pentru intervalul 15 martie-15 mai 2020, care impun obligativitatea prezentării unor acte justificative în vederea dovedirii motivului temeinic al deplasării, în contextul măsurilor luate pentru combaterea epidemiei cu noul coronavirus, SARS-CoV-2, după cum urmează: „pentru verificarea motivului deplasării, angajații prezintă legitimația de serviciu sau adeverința eliberată de angajator; persoanele fizice autorizate, titularii întreprinderilor individuale, membrii întreprinderilor familiale, liber profesioniștii și persoanele care practică activități agricole prezintă o declarație pe propria răspundere, completată în prealabil. Pentru verificarea motivului deplasării în alte situații decât cele prevăzute la alin. (1), se prezintă o declarație pe propria răspundere, completată in prealabil” și cele care statuează că „se interzice circulația tuturor persoanelor în afara locuinței/gospodăriei, cu următoarele excepții: deplasarea în interes profesional, inclusiv între locuință/gospodărie și locul/locurile de desfășurare a activității profesionale și înapoi; deplasarea pentru asigurarea de bunuri care acoperă necesitățile de bază ale persoanelor și animalelor de companie/domestice, precum și bunuri necesare desfășurării activității profesionale; deplasarea pentru asistență medicală care nu poate fi amânată și nici realizată de la distanță; deplasarea din motive justificate, precum îngrijirea/ însoțirea copilului, asistența persoanelor vârstnice, bolnave sau cu dizabilități ori deces al unui membru de familie; deplasările scurte, in apropierea locuinței/gospodăriei, legate de activitatea fizică individuală a persoanelor (cu excluderea oricăror activități sportive de echipă), cât și pentru nevoile animalelor de companie/domestice; deplasarea în scopul donării de sânge, la centrele de transfuzie sanguină; deplasarea în scop umanitar sau de voluntariat; deplasarea pentru realizarea de activități agricole; deplasarea producătorilor agricoli pentru comercializarea de produse agroalimentare.” Nu în ultimul rând, ne raportăm la prevederile care fac referire la sancțiunile ce ar putea fi aplicate ca urmare a adoptării unei conduite contrare celor statuate de textul acestor ordonanțe. De pildă, prin art. 9 alin (2) din Ordonanța militară nr. 1/2020 privind unele măsuri de primă urgență care privesc aglomerările de persoane și circulația transfrontalieră a unor bunuri sunt reglementate următoarele: „Nerespectarea măsurilor de primă urgență prevăzute la art. 1-8 atrage răspunderea disciplinară, civilă, contravențională sau penală, în conformitate cu prevederile art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, cu modificările și completările ulterioare”. Emitentul se limitează la a face trimitere la prevederile art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, care enumeră toate tipurile de răspundere juridică, fără ca prin ordonanța militară să se distingă tipurile de conduite incriminate și sancțiunile contravenționale potențial aplicabile acestor tipuri de conduite. Întrucât ne-am referit anterior la „ordonanțele militare succesive”, menționăm că acest mod de reglementare este repetitiv, fiind un element comun al tuturor ordonanțelor militare emise până la data sesizării Curții Constituționale cu excepția de constituționalitate având ca obiect, printre altele, aceste prevederi legale.

Prin raportare strict la dispozițiile Ordonanței nr. 34/2020, observăm că se face referire la nerespectarea prevederilor Ordonanței nr. 1/1999 în general, fără a fi identificate anumite ipoteze, iar sancțiunile aplicabile nu sunt în niciun mod individualizate, toate amenzile contravenționale ce ar putea fi aplicate fiind reglementate împreună, indicându-se doar un prag minim și altul maxim, praguri care au crescut în mod substanțial prin adoptarea acestui act normativ, în comparație cu limitele reglementate anterior, prin O.U.G. nr. 1/1999. Astfel, deși este identificată în mod generic fapta sancționabilă juridic, prin trimitere la măsurile stabilite în anumite dispoziții ale ordonanței militare, prin conținutul actului normativ nu este stabilită în mod neechivoc tipul de răspundere juridică. Limitându-se să facă trimitere la prevederile art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, care enumeră toate tipurile de răspundere juridică, ordonanța militară nu distinge care dintre conduitele incriminate sunt susceptibile de a atrage răspunderea contravențională.

În ceea ce privește caracterul previzibil al normei, acesta reprezintă enunțarea normei cu suficientă precizie pentru ca o anumită persoană să își poată regla conduita în funcție de prescripțiile ei^[57]. Desigur, aceasta nu poate fi absolută, însă norma trebuie să prezinte garanții în favoarea cetățenilor și împotriva atingerilor arbitrare din partea autorităților publice^[58] și de asemenea, pentru a putea fi prevenită aplicarea extensivă a unei restricții în defavoarea individului^[59]. Așadar, în opinia noastră, nu este suficient să se reglementeze posibilitatea organelor de control de a aplica amenzi contravenționale între anumite limite, respectiv o serie de sancțiuni complementare, fără a indica în concret cărui tip de comportament, care excedează limitărilor impuse de legiuitor, îi corespunde fiecare dintre sancțiuni. Nu există o reală individualizare a sancțiunilor potențiale corespunzătoare anumitor încălcări ale dispozițiilor legale, care este realizată în conținutul altor ordonanțe sau ordonanțe de urgență.^[60] Considerăm că modul acesta de reglementare acordă posibilitatea organelor abilitate „să decidă arbitrar și discreționar cum aplică aceste sancțiuni”, prin raportare la circumscripțiile teritoriale distincte și la diferitele tipuri de activități întreprinse de către cetățeni pe durata stării de urgență. Este de necontestat faptul că prevederile instituite prin Ordonanța militară nr. 1/2020 și menținute prin celelalte ordonanțe, adoptate ulterior, stabilesc anumite limite ale libertății de circulație și indică anumite motive întemeiate de deplasare, exemplificând în acest sens. Totuși, în opinia noastră, aceste mențiuni efectuate în cadrul succesiunii de ordonanțe militare nu oferă o bază legală suficientă pentru adoptarea unui act normativ, în care să se facă simpla mențiune că orice încălcare va fi sancționată cu amendă contravențională între anumite limite, întrucât în acest fel destinatarii normei, cetățenii, nu iau la cunoștință cu exactitate care sunt consecințele anumitor fapte și la ce sancțiuni s-ar putea aștepta, în mod rezonabil, prin încălcarea fiecărei prevederi în parte. Legiuitorul nu a efectuat așadar o distincție expresă a actelor, faptelor sau omisiunilor care pot atrage răspunderea contravențională, astfel cum reiese din dispozițiile art. 28 alin. (1) din Ordonanța nr. 34/2020. Prin sintagma „nerespectarea prevederilor art. 9 constituie contravenție” este calificată drept contravenție încălcarea obligației generale de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, în actele normative conexe, precum și în ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite, astfel că stabilirea faptelor a căror săvârșire constituie contravenții este lăsată, în mod arbitrar, la aprecierea agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile ori condițiile necesare operațiunii de constatare și sancționare a contravențiilor. Pe cale de consecință, considerăm că prevederile coroborate ale art. 9 și 28 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999, care face obiectul controlului de constituționalitate, impun o obligație generală de a respecta anumite norme, în absența incriminării unei fapte concrete și stabilesc sancțiuni contravenționale, fără a fi oferite însă criterii obiective în aplicarea lor în mod diferențiat, de la o situație de fapt la alta. Drept urmare, nu poate fi efectuată nicio verificare privind principiul proporționalității stabilirii și aplicării unei anumite sancțiuni contravenționale în cadrul unei spețe concrete.

Principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile și în același timp precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, de pildă Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyler împotriva Italiei^[61]. Legiuitorului îi revine sarcina de a reglementa exclusiv prin intermediul unor texte clare și precise. Cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și la limbajul folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează^[62]. În același sens este și jurisprudența Curții Constituționale potrivit căreia „respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară (vizând caracterul neechivoc al obiectului reglementării), precisă (cu referire la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit) și previzibilă (privind scopul și consecințele pe care le antrenează), întrucât acesta nu își poate adapta conduita în funcție de ipoteza normativă a legii”^[63].

Prevederile normei pot fi încălcate în diverse moduri și contexte. Opinăm că nu poate fi pusă pe picior de egalitate de pildă, lipsa declarației sau deplasarea în alt interval decât cel prescris de prevederile legale, comisă de către o persoană cu vârsta de peste 65 de ani, cu efectuarea unor transporturi în regim de taxi între localități, fără autorizație, pornind dintr-o localitate carantinată. În plus, cu atât mai mult, în ceea ce privește sancțiunile complementare, prin raportare la conținutul și scopul diferit al fiecăreia, credem că ar fi fost necesară exemplificarea unor tipuri de conduite care vor putea fi sancționate prin aplicarea fiecărei sancțiune complementară în parte. În mod implicit, stabilirea faptelor a căror săvârșire constituie contravenții și a tipului de sancțiune aplicabil fiecărei tip de faptă reprobabilă în parte este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile și condițiile necesare operațiunii de constatare și sancționare a contravențiilor.

Observând textul deciziei Curții Constituționale nr. 152 din 06 mai 2020, publicat în Monitorul Oficial la data de 13 mai 2020, vom mai detalia o serie de aspecte, prin raportare la considerentele acesteia. În primul rând, constatăm că mențiunile făcute până în acest punct al lucrării noastre se află în acord cu punctul de vedere al Avocatului Poporului, care este chiar titularul excepției de neconstituționalitate, declanșând astfel controlul de constituționalitate. Ne raportăm în mod exclusiv la controlul de constituționalitate intrinsec al prevederilor Ordonanței nr. 24/2020 și al prevederilor art. 9, respectiv art. 28 din Ordonanța de Urgență nr. 1/1999. Astfel, acesta susține printre altele că „prin formularea generică utilizată la art. 9, fapta contravențională nu este configurată prin lege, ci prin numeroase acte administrative de aplicare a legii (hotărâri ale Guvernului, ordonanțe militare, ordine și orice alte acte normative conexe) al căror obiect de reglementare vizează, în realitate, domenii distincte. Or, în ipoteza contravențiilor, pentru a respecta principiul legalității, legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang egal cu care textul sancționator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței contravenției.” Principiul legalității la care acesta se referă este reflectat în cadrul art. 23 alin (12) al legii fundamentale, care statuează că „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii”. Întrucât în practica judiciară, domeniul dreptului contravențional este asimilat tot mai adesea cu dreptul penal, este absolut necesară o reglementare riguroasă a obiectului material în această sferă juridică și totodată, a sancțiunilor. Întrucât dreptul contravențional, asemenea dreptului penal, are un caracter subsidiar, intervenind doar acolo unde alte mijloace juridice nu sunt suficiente pentru protejarea anumitor valori sociale, prin hotărârea-etalon pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Engel și alții c. Olandei^[64], s-au stabilit criteriile de bază ce necesită o verificare, pentru a se stabili dacă anumite contravenții pot fi asimilate dreptului penal. Așadar, s-a stabilit că există trei criterii principale: calificarea faptei ca fiind infracțiune, natura faptei și natura și severitatea sancțiunii care ar putea fi aplicată celui care a comis fapta. Menționăm că primul criteriu reprezintă doar un punct de plecare, „lipsa unei asemenea calificări în dreptul intern conducând la examinarea substanței procedurii”^[65]. Cel de-al doilea criteriu se referă la destinatarul normei, astfel că dacă norma se adresează unei categorii generale prin natura sa^[66], aceasta face parte din sfera dreptului penal în viziunea CEDO. De asemenea, este avută în vedere funcția preventivă ori disuasivă^[67] a reglementării în cauză, în timp ce al treilea criteriu are în vedere sancțiunea maximă prevăzută de actul normativ respectiv^[68]. Considerăm că sancțiunea amenzii, prin caracterul său disuasiv, alături de limita maximă ridicată prevăzută de textul ordonanței conduc la încadrarea contravențiilor reglementate, deși acestea au natură extra-penală potrivit dreptului intern, în sfera noțiunii europene autonome de „penal” în sens european, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Una dintre consecințe este acordarea a nenumărate garanții pe parcursul soluționării căii de atac îndreptate împotriva unui proces-verbal prin care este constatată și sancționată o astfel de faptă. Însă, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenția, judecătorul însuși nu dispune de reperele necesare în aplicarea și interpretarea legii, cu prilejul soluționării plângerii îndreptate împotriva actului constatator menționat. În plus, în lipsa definirii conținutului constitutiv și juridic al faptelor ce constituie contravenții, sub aspect probator, este inversată sarcina probei. Aspectele reținute în procesele-verbale de constatare a contravenției beneficiază în acest mod de o prezumție a conformității cu realitatea, persoana fizică sau juridică având obligația de a proba contrariul. Suntem de acord cu argumentul utilizat de către autorul excepției, în susținerea caracterului întemeiat al acesteia, conform căruia „insuficienta descriere a faptei contravenționale nu permite persoanelor să realizeze o apărare eficientă în contradictoriu cu organul constatator, punându-le într-o situație de inferioritate față de organul administrativ, în ceea ce privește posibilitatea formulării de apărări pentru dovedirea nelegalității sau netemeiniciei constatărilor efectuate în cuprinsul procesului-verbal de contravenție.” Pe de altă parte, nu putem achiesa la soluția prezentată drept o alternativă, de către Ministerul Public, respectiv „în măsura în care, în aplicarea concretă a legii, se ajunge la o sancționare disproporționată în raport cu circumstanțele reale și personale ale cauzei, instanțele de judecată, învestite cu soluționarea plângerii împotriva procesului-verbal, în virtutea plenitudinii de competență, au posibilitatea să efectueze un control concret de proporționalitate asupra sancțiunii aplicate. În consecință, eventualele abuzuri din partea agenților constatatori la care face referire Avocatul Poporului vor putea fi sancționate de instanțele competente învestite cu plângerile formulate împotriva proceselor-verbale de contravenție, existând, așadar, suficiente garanții procedurale care sunt păstrate și pe durata stării de urgență.” Considerăm că judecătorii fondului nu au repere concrete la care să se raporteze nici în ceea ce privește evaluarea modului de individualizare și aplicare a sancțiunii, nici în privința proporționalității acesteia față de fapta concretă săvârșită. Nu există o modalitate echitabilă de cenzură a unei amenzi aplicate, cât timp fapta este descrisă pe larg, iar motivarea aplicării unui anumit cuantum al sancțiunii pecuniare nu se regăsește în conținutul proceselor-verbale atacate. Observăm așadar că o consecință a reglementării deficitare este reprezentată de imposibilitatea cenzurării sancțiunilor aplicate pentru comiterea unor fapte. Pentru aceste motive, chiar în cadrul raționamentului Curții, este menționat și aspectul imposibilității soluționării unei plângeri introduse împotriva unui proces-verbal prin care a fost aplicată o astfel de sancțiune. Curtea a reținut, ca argumente de bază, că „actele normative cu putere de lege și actele administrative cu caracter normativ prin care se stabilesc și se sancționează contravenții trebuie să întrunească toate condițiile de calitate ale normei: accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate”^[69] și a constatat că „dispozițiile art. 28 alin. (1) prin sintagma «nerespectarea prevederilor art. 9 constituie contravenție» califică drept contravenție încălcarea obligației generale de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, în actele normative conexe, precum și în ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite, fără a distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea contravențională.”

În plus, fără a pune la îndoială capacitatea agenților constatatori de a putea stabili sancțiuni corespunzătoare faptelor contravenționale, ne vom raporta la argumentul prezentat de Avocatul Poporului în susținerea excepției de neconstituționalitate, și anume: „agentul… trecând prin propriul filtru înțelegerea măsurilor dispuse, este pus în situația să aprecieze, în mod discreționar, dacă o anumită conduită a unei persoane fizice este sau nu contravenție, neavând la îndemână repere clare ce i-ar putea contura fapta contravențională.” Astfel, considerăm că și aplicarea sancțiunilor contravenționale trebuie să respecte principiul legalității și al proporționalității și este necesar a fi realizată cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, referitoare la limitele sancțiunilor, respectiv proporționalitatea sancțiunii cu gradul de pericol social al faptei, ținându-se cont de împrejurările în care fapta a fost comisă, de modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit și urmarea produsă, circumstanțele personale ale contravenientului^[70]. Ca atare, la stabilirea proporționalității sancțiunii cu gradul de pericol social al faptei, agentul constatator care aplică sancțiunea trebuie să aibă în vedere atât criteriile enunțate, precum și alte criterii speciale, dacă este cazul. Desigur, la aceleași criterii prevăzute anterior, se va raporta și judecătorul care este învestit cu soluționarea căii de atac împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției. De asemenea, potrivit principiului proporționalității, toate sancțiunile principale sau complementare aplicate contravenientului trebuie să fie dozate în funcție de gravitatea faptei^[71]. Totodată, principiul proporţionalităţii este respectat atât timp cât există o legătură evidentă şi suficientă între sancţiune şi comportamentul, precum şi situaţia concretă a contravenientului, deoarece scopul sancțiunilor trebuie să fie unul preventiv, educativ și nu unul punitiv. Mai mult decât atât, aplicarea automată a unei sancțiuni principale constând în plata unei sume de bani indiferent de fapta comisă şi fără aprecierea circumstanţelor acesteia, încalcă cerinţa proporţionalităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi cu situaţia care a determinat restrângerea. Prin urmare, aplicarea într-un mod general a sancţiunii amenzii contravenționale, fără a ţine cont de niște criterii concrete, specific persoanei respective și contextului comiterii presupusei contravenții, poate fi disproporţionată şi arbitrară, aducând atingere însăşi substanţei scopului răspunderii contravenţionale, care rămâne fără conţinut, scop şi caracter efectiv. Totodată, modalitatea de aplicare a sancțiunii nu poate fi cenzurată de către instanțele de judecată de drept comun prin raportarea la același set de criterii, în vederea respectării principiului egalității în drepturi, statuat de art. 16 din Constituție, text care prevede următoarele: „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări” și pentru ca fiecare cetățean să beneficieze de un proces echitabil.

În opinia noastră, nu poate fi primit argumentul Ministerului Public în sensul că „restrângerile instituite nu afectează drepturile fundamentale în substanța lor și nu le golesc de orice conținut juridic.” Este de necontestat faptul că intervenția Guvernului a fost determinată de o situație extraordinară, care are un caracter obiectiv și că era absolut necesară într-o societate democratică, având ca scop protejarea vieții și sănătății cetățenilor^[72]. Pe de altă parte însă, raportul de proporționalitate trebuie păstrat, iar măsurile dispuse nu au voie să producă afectarea substanței drepturilor fundamentale în sine. Observăm că deși durata aplicării unor sancțiuni contravenționale în temeiul Ordonanței nr. 34/2020 este limitată temporar, substanța drepturilor fundamentale a fost afectată, prin lipsa de previzibilitate și accesibilitate a normei, care a condus automat la aplicarea unor sancțiuni discreționare, ceea nu este nicidecum o consecință a relei-credințe a organelor abilitate să aplice sancțiunile, ci reprezintă urmarea lipsei nejustificate a unor repere legale.

Pe de altă parte, argumentele oferite de către președintele Camerei Deputaților în susținerea excepției de neconstituționalitate formulate sunt asemănătoare cu cele oferite de noi în cadrul prezentei analize. Un argument în plus este cel în legătură cu prevederile art. 3 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, care statuează că „actele normative prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenții.” Acestea semnifică faptul că în reglementarea contravențiilor, legiuitorul trebuie să indice în mod neechivoc obiectul material al acestora, fie direct în cuprinsul normei, fie astfel încât acesta să poată fi identificat în mod facil, prin trimiterea la un alt act normativ având aceeași forță juridică, scopul fiind cel al stabilirii existenței sau inexistenței contravenției. Președintele acestei Camere Parlamentare arată că „art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, cu modificările și completările ulterioare, este formulat într-un mod atât de general, încât normele legale sunt lipsite de previzibilitate și claritate, ceea ce determină imposibilitatea destinatarului normei juridice, și anume persoana care încălcă prevederile art. 9 din ordonanța de urgență, de a-și stabili conduita de urmat, în lipsa unei descrieri riguroase a unei fapte contravenționale.”

Nu putem fi de acord cu argumentul Guvernului, care a susținut că soluția oportună este aceea de respingere a excepției de neconstituționalitate prin care se arată, în legătură cu „lipsa de accesibilitate a normelor în raport cu destinatarii acestora” următoarele: „critica nu este întemeiată, căci ab initio normele elaborate în timpul stării de asediu sau de urgență se bucură de o popularizare deosebită, expres reglementată prin lege”. Așadar, deși reprezintă condiții distincte ale calității normei, fundament al principiului legalității, considerăm că previzibilitatea și accesibilitatea nu pot exista separat, ci numai împreună, pentru ca norma să fie una calitativă. Pe cale de consecință, o prevedere legală nu poate fi accesibilă, fie aceasta și extrem de popularizată prin intermediul mass-media sau alte mijloace, dacă nu este în același timp și previzibilă. Nu este nicidecum suficient ca destinatarii actului normativ să aibă cunoștință despre existența acestuia și să îl poată lectura din diverse surse accesibile, dacă norma în sine nu este previzibilă, în sensul că nu este formulată astfel încât, chiar și prin recurgerea la sfaturi de specialitate, orice destinatar al său să poată să prevadă, în condiții rezonabile, consecințele care pot decurge dintr-un act concret^[73].

În ceea ce privește sancțiunile contravenționale complementare, deși legea prevede că acestea se aplică în funcție de natura și gravitatea faptei, cât timp fapta nu este circumscrisă, este evident că nu se poate determina nici natura sau gravitatea sa, pentru a stabili în mod just sancțiunea complementară aplicabilă. Întrucât modul de reglementare a faptelor contravenționale este unul general, în lipsa unor repere concise, remarcăm și posibilitatea acordată agentului constatator de a aplica atât sancțiunea contravențională principală a amenzii, al cărei cuantum a crescut considerabil, cât și sancțiunea contravențională complementară a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție. Considerăm că aplicarea cumulativă a celor două sancțiuni, ambele având consecințe economice, poate afecta în mod excesiv dreptul de proprietate al persoanei sancționate. Reținem în acest sens argumentele oferite de președintele Camerei Deputaților în susținerea excepției de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 9 și art. 28 din Ordonanța nr. 34/2020 în ceea ce privește modificarea adusă prin ordonanță de urgență prevederilor art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, cu privire la confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție, ca sancțiune contravențională complementară. Astfel, „potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 197 din 9 aprilie 2019^[74], se constată că măsura confiscării constituie o privare de proprietate, așadar, o preluare completă și definitivă a unui bun, titularul dreptului asupra acelui bun nemaiavând posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său, iar nu o limitare a dreptului de proprietate. Din această perspectivă trebuie analizat dacă privarea de proprietate, prin aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a confiscării, în lipsa reglementării unor criterii de individualizare a măsurii, are un scop legitim, este o măsură adecvată, este necesară și asigură un just echilibru între interesele în concurs”. În același context, prin jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, respectiv privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional. Pe cale jurisprudențială, instanța de la Strasbourg a mai adăugat o condiție comună atât privării de proprietate, cât și limitărilor exercițiului acestui drept, respectiv că orice limitare trebuie să fie proporțională cu scopul avut în vedere prin instituirea ei^[75]. Aplicarea testului proporționalității se face prin raportarea la factori precum garanțiile procedurale aflate la îndemâna reclamantului^[76] ori modalitatea și cuantumul despăgubirii^[77]. Astfel, cu valoare de principiu, s-a statuat că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. De asemenea, referitor la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit^[78] că o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În acord cu jurisprudența instanței europene, Curtea Constituțională a statuat că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat^[79].

În ceea ce privește raționamentul efectuat de către instanța constituțională, mai avem în vedere câteva argumente care susțin caracterul întemeiat al excepției de neconstituționalitate formulate. În primul rând, ne raportăm la prezentarea comparativă a textelor alin. (2) al art. 9 din O.U.G. nr. 1/1999, respectiv alin. (1) din același articol al acestui act normativ și observăm, în acord cu argumentul Curții, următoarele: pe de o parte, în privința normei prevăzută de alin. (2) al art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, atât destinatarii normei, respectiv: „conducătorii autorităților publice și administratorii operatorilor economici care asigură servicii de utilitate publică”, cât și conduita prescrisă în sarcina acestora, și anume obligația de a asigura continuitatea furnizării serviciilor esențiale pentru populație și pentru forțele destinate apărării sunt în mod clar stabilite și individualizate, astfel încât elementele constitutive ale contravenției pot fi identificate fără echivoc. Pe de altă parte, din conținutul normativ al alin. (1) al art. 9 nu rezultă cu certitudine aceste elemente, fiindcă norma stabilește obligația cu caracter general în sarcina nediferențiată a conducătorilor autorităților publice, a persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, în actele normative conexe, precum și în ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite. Astfel, persoanele fizice fac parte dintr-o vastă enumerare, alături de conducătorii autorităților publice și persoanele juridice. În opinia noastră, acești subiecți de drept, destinatari ai normei, având un statut și caracteristici distincte, ar trebui să beneficieze de reglementări separate. De asemenea, suntem de acord cu argumentul ilustrat de Curte, potrivit căreia „norma privită ut singuli nu prezintă nicio deficiență de redactare sub aspectul clarității sale. Caracterul confuz, neclar și imprevizibil rezultă prin coroborarea cu norma de trimitere, pe care o completează, respectiv cu art. 28 alin. (1) din ordonanța de urgență, care stabilește că nerespectarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) constituie contravenție”^[80]. În plus, mai avem în vedere poziția instanței constituționale privind caracterul și scopul normei de trimitere. Așadar, „în absența indicării cu exactitate a dispozițiilor legale la care se face trimiterea, nu sunt respectate regulile de tehnică legislativă cuprinse în art. 50 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia, «în cazul în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conține.»”. Considerăm că, întrucât Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, constituie legea-cadru în domeniul stării de asediu și al stării de urgență, având în vedere obiectul de reglementare extrem de vast al acesteia, ar fi dificil de reglementat în cuprinsul unui singur act normativ toate obligațiile ori situațiile a căror încălcare ar atrage răspunderea contravențională. În plus, „măsurile care ar putea fi dispuse de autorități în perioada stării de urgență vizează domenii diferite, astfel că reglementarea contravențiilor nu poate fi decât diferită”^[81]. Deoarece legile prezintă aspecte generale, conținutul lor nu poate fi definit printr-o precizie absolută^[82], ci doar printr-una având caracter relativ. În acest sens este esențial modul în care este utilizată tehnica legislativă a normei de trimitere. În contextul folosirii acesteia în mod inadecvat, „către o normă care, la rândul său, face trimitere la alte acte normative, în mod vag identificate”, aceste dispoziții legale sunt improprii și își pot atinge scopul pentru care au fost instituite. Astfel, „Curtea observă că norma trimite la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, dar acest act normativ, în afara dispozițiilor art. 28 alin. (1) supuse controlului de constituționalitate, nu conține nicio altă normă care să reglementeze expres vreo contravenție. Actele normative conexe nu sunt definite nicăieri și nu pot fi identificate cu ușurință de către destinatarii normei, care, prin generalitatea textului legislativ (conducătorii autorităților publice, persoanele juridice și persoanele fizice) reprezintă întreaga populație a țării. Ordonanțele militare și ordinele specifice stării instituite sunt acte administrative cu caracter normativ, emise de autoritățile prevăzute de art. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, care, în baza art. 24 lit. e) din același act normativ, pot reglementa «regulile și măsurile speciale care se dispun în zona în care s-a instituit starea de asediu sau starea de urgență, precum și sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării acestora», deci inclusiv actele, faptele sau omisiunile care constituie contravenții și sancțiunile aplicabile. Examinând ordonanțele militare specifice stării de urgență instituite, Curtea reține că toate acestea stabilesc în mod concret obligații și interdicții. Deși „actul administrativ normativ identifică fapta sancționabilă juridic prin trimitere la măsurile stabilite în anumite dispoziții ale ordonanței militare, acesta nu stabilește în mod clar și neechivoc tipul de răspundere juridică.” „Limitându-se să facă trimitere la prevederile art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, care enumeră toate tipurile de răspundere juridică, ordonanța militară nu distinge care dintre conduitele incriminate sunt susceptibile de a atrage răspunderea contravențională. Această modalitate de reglementare este recurentă, regăsindu-se în toate ordonanțele militare emise până la data efectuării controlului de constituționalitate”^[83].

În final, constatăm că, în mod asemănător efectuării prezentei analize prin raportarea la o serie de piloni ai sistemului legislativ și judiciar, Curtea Constituțională a făcut referire, în plus față de calitatea normei, la încălcarea principiului legalității, întrucât „stabilirea faptelor a căror săvârșire constituie contravenții este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile și condițiile necesare operațiunii de constatare și sancționare a contravențiilor”. Totodată, a statuat că „în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenția, judecătorul însuși nu dispune de reperele necesare în aplicarea și interpretarea legii”. În același timp, s-a evidențiat încălcarea principiului proporționalității, „cuprins în art. 5 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001, principiu care își are originea în dispozițiile art. 53 alin (2) din Constituție și care permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale numai în măsura în care o astfel de limitare este necesară într-o societate democratică și este proporțională cu situația care a determinat-o”, principiu are „o dublă valență, întrucât impune obligații atât în sarcina legiuitorului (individualizarea legală a faptei contravenționale, stabilirea limitelor și a criteriilor legale de individualizare a sancțiunii: gradul de pericol social al faptei săvârșite, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, scopul urmărit, urmarea produsă, circumstanțele personale ale contravenientului), cât și în sarcina organelor de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor corespunzătoare și a instanțelor judecătorești, (individualizarea administrativă sau judiciară a faptei contravenționale și aplicarea sancțiunii concrete, cu respectarea criteriilor legale de individualizare)”. Așadar, Curtea a constatat că, „pentru a permite organului constatator și instanței judecătorești realizarea acestei atribuții, este necesar ca norma care constituie temeiul sancțiunilor contravenționale să fie clară, precisă și previzibilă, așadar, legiuitorul să-și fi îndeplinit obligația de transpunere a principiului proporționalității reglementând norme prin care fapta contravențională este individualizată legal”, obligație pe care acesta nu a îndeplinit-o în mod riguros. În concluzie, instanța constituțională a statuat că prevederile art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență și dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență sunt neconstituționale, întrucât „normele supuse controlului de constituționalitate impun o obligație generală de a respecta un număr nedefinit de norme, cu dificultate identificabile, și stabilesc sancțiuni contravenționale, neincriminând fapte concrete, încalcă principiile legalității și proporționalității care guvernează dreptul contravențional.” Așa fiind, Curtea a constatat că „prevederile care fac obiectul controlului sunt caracterizate printr-o tehnică legislativă deficitară, nu întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate și sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și cu principiul restrângerii proporționale a drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzut de art. 53 alin. (2) din Constituție”^[84].

Bibliografie:

1. Doctrină

1. Corneliu Bîrsan, „Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Hamangiu, 2018

2. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, „Constituția României revizuită. Comentarii și explicații”, Ed. All. Beck, București, 2004

3. Ion Deleanu, „Justiția constituțională”, Ed. Lumina Lex, 1995, București

4. Ion Deleanu, „Instituții și proceduri constituționale- în dreptul român și în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck

5. Duhamel, G. Tusseau, Droit constitutionnel et institutions politique, 5e edition, Editions du Seuil

6. Tudor Drăganu – Drept constituțional și instituții politice, vol.I, Ed. Lumina Lex, 1998

7. Ioan Muraru, „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Actami, București, 1998

8. Ioan Muraru și Mihai Constantinescu, „Curtea Constituțională a României”, Editura Albatros, București, 1997

9. Bianca Selejan-Guțan, „Excepția de neconstituționalitate”, Editura C.H.Beck, București, 2005

10. Răzvan Horațiu Radu, „Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, Ed. a II-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic

11. Alexandru Văleanu, „Controlul Constituționalității legilor în dreptul român și comparat”, București, 1936

12. Ioan Vida, Ioana Cristina Vida, „Curtea Constituțională a României. Justiția politicului sau politica justiției?”, Ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic.

2. Jurisprudență

1. Justiția Constituțională: funcții și raporturile cu celelalte autorități publice. Raportul național pentru cel de-al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a României, Tudorel Toader, Marieta Safta

2. Hotărârea nr. 6/2012 pentru adoptarea Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale

3. Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 198 din 27 martie 2012

4. Decizia Curții Constituționale nr. 152 din 06 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial la data de 13 mai 2020

5. Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 20 martie 2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018.

6. Decizia Curții Constituționale nr. 725 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 230 din 04 aprilie 2017

7. Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 257 din 09 aprilie 2014

8. Decizia Curții Constituționale nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 240 din 10 aprilie 2002

9. Hotărârea din 5 iunie 2015, pronunțată în cauza Lambert c. Franței

10. Hotărârea din 24 septembrie 1992 pronunțată în cauza Herczegfalvy c. Austriei

11. Hotărârea din 7 iunie 2012 pronunțată în cauza Centro Europa 7 SRL și Di Stefano c. Italiei

12. Hotărârea din 18 mai 1977 pronunțată în cauza Sunday Times c. Marii Britanii

13. Hotărârea din 4 mai 2000 pronunțată în cauza Rotaru c. României

14. Hotărârea din 3 iulie 1997, pronunțată în cauza Hentrich c. Franței

15. Hotărârea din 3 februarie 2012, pronunțată în cauza Akkus c. Turciei

16. Hotărârea din 28 mai 1988 pronunțată în cauza Muller c. Elveției,

17. Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în cauza Scordino c. Italiei

18. Hotărârea din 23 noiembrie 1976, pronunțată în cauza Engel ș.a. c. Olandei

3. Site-uri web

www.legalis.ro

www. hudoc.echr.coe.int/eng

www.just.ro

www.legislatie.just.ro

www.ccr.ro