Cum ia naștere o obligație civilă? O prezentare succintă, dar de esență, asupra izvoarelor dreptului obligațional român actual

Importanța acestei clasificări rezidă în modalitatea și în instrumentele de executare silită a obligației de către creditor, în cazul în care debitorul nu o execută de bunăvoie. Chiar dacă formele concrete de executare silită fac obiectul dreptului procesual civil, găsim necesar aici, tocmai pentru a înțelege pe deplin cele trei tipuri de obligații, să vedem ce poate face efectiv creditorul, folosind forța de constrângere a statului, pentru a‑și satisface creanța.

Obligația de a da se valorifică pe cale judecătorească, prin acțiune care tinde la obli­garea debitorului de a transfera dreptul de proprietate asupra unui bun, în condițiile în care este obligat de lege, sau, după caz, în condițiile în care s‑a obligat prin convenție. De pildă, în cadrul unei promisiuni de vânzare, nerespectarea obligației asumate de către vânzător dă dreptul cumpărătorului de a cere instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare; prin această hotărâre, are loc transferul dreptului de pro­prietate, astfel că obligația de a da este îndeplinită cu forța. În cazul obligației de a face, dacă debitorul refuză să o execute, creditorul poate fi autorizat de instanță să o îndepli­nească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului, potrivit art. 903 din noul Cod de procedură civilă (NCPC) și art. 1.528 NCC. Iar în cazul obligațiilor de a nu face, creditorul va putea cere instanței să desființeze el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligației de a nu face (art. 904 NCPC, art. 1.529 NCC). În plus, în ambele situații (obligații de a face și obligații de a nu face), creditorul va putea cere debitorului și plata unor penalități pentru întârzierea executării (art. 905 NCPC).

11. Obligațiile de mijloace și obligațiile de rezultat. Obligațiile de mijloace se mai numesc și obligații de diligență, Codul nostru civil definindu‑le ca fiind acele obligații în care debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis [art. 1.481 alin. (2) NCC]. Obligațiile de rezultat sunt acele obligații în care debitorul este ținut să procure debitorului rezultatul promis [art. 1.481 alin. (1) NCC]. Legea stabilește, dat fiind că, în practică, pot fi discuții cu privire la calificarea naturii de obligație de mijloace sau, dimpotrivă, de rezultat, și câteva criterii, care nu sunt însă limitative. Astfel, potrivit legii, pentru a stabili dacă o obligație este de mijloace sau de rezultat, se va ține seama îndeosebi de modul în care obligația este stipulată în contract, de existența și natura contraprestației și de celelalte elemente ale contractului, de gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului, precum și de influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.

12. Obligații ce derivă din acte juridice și obligații ce derivă din fapte juridice civile. Față de clasificarea izvoarelor obligațiilor, așa cum au fost acestea enumerate mai sus (actele juridice, faptele juridice), putem face o altă clasificare a obligațiilor. Chiar dacă nu este reținută în mod uzual în doctrină, credem că este oportun să delimităm, din acest punct de vedere, între două tipuri de obligații: obligații ce derivă din acte juridice (contrac­tuale) și obligații ce derivă din fapte juridice. Clasificarea se desprinde în mod logic din actuala reglementare a Codului civil și credem că se impune a fi amintită tocmai pentru a da uitării definitiv clasificarea desuetă, complicată și profund eronată ce se făcea sub imperiul vechiului Cod civil între obligații contractuale, obligații cvasicontractuale, obligații delic­tuale și obligații cvasidelictuale.

Cele mai frecvente obligații care derivă din acte juridice sunt, neîndoielnic, obligațiile contractuale (obligații ex contractu), adică acele obligații care derivă din contracte, așa cum rezultă inechivoc din denumirea acestora. De pildă, obligația de plată a prețului de vânzare sau obligația de predare a bunului vândut (în cazul contractului de vânzare), obligația de plată a chiriei lunare sau obligația de a asigura folosința liniștită și utilă a bunului (în contractul de locațiune) și exemplele pot continua. Ceea ce definește acest tip de obligații este faptul că ele sunt asumate întotdeauna în cadrul unui contract, prin acordul părților, exprimat în deplină cunoștință de cauză. Obligațiile contractuale fac obiectul de studiu al teoriei generale a obligațiilor și, în același timp, în mod particular, obiectul de studiu al dreptului contractual, unde este analizat fiecare tip de contract în parte și cu privire la care legea reglementează obligații specifice. În cadrul teoriei generale a obligațiilor, acest tip de obligații pot forma, în opinia noastră, pentru o abordare mai ușoară și mai coerentă, o subdisciplină distinctă, și anume teoria generală a obligațiilor contractuale, dat fiind că ele se deosebesc, în anumite aspecte chiar esențial, de obligațiile ce derivă din fapte juridice (mai cu seamă de obligațiile ce derivă din faptele juridice ilicite).

Obligațiile care derivă din faptele juridice sunt acele obligații care iau naștere din efectele pe care le produce un fapt juridic civil. Astfel de obligații, spre deosebire de obligațiile contractuale, nu sunt asumate de părți, ci sunt prevăzute de lege, ca urmare a producerii unui fapt juridic, licit sau ilicit. Aceste obligații se mai numeau, sub imperiul vechiului Cod civil, obligații ex delictu, întrucât izvorul lor nu era niciodată contractul sau convenția părților, ci efectele pe care legea le asocia unui fapt juridic ilicit. Evident, denumirea nu este corectă și nici completă, întrucât nu are în vedere și obligațiile ce derivă din fapte juridice licite. Prin urmare, aceste obligații pot fi obligații ce derivă din fapte juridice licite și obligații ce derivă din fapte juridice ilicite, aceste din urmă obligații (care beneficiază de o reglementare legală distinctă) făcând obiectul de studiu al răspunderii civile delictuale.

Din cele două izvoare de obligații – acte juridice sau fapte juridice –, cele mai frecvente sunt și trebuie să fie, în mod firesc, actele juridice, iar în cadrul actelor juridice – unilaterale, bilaterale, multilaterale –, în practică, cel mai des ne întâlnim cu obligațiile ce derivă din contracte, adică obligațiile contractuale. De aceea, orice abordare a teoriei generale a obli­gațiilor, în general și, cu atât mai mult a teoriei generale a obligației contractuale trebuie să aibă ca pilon principal contractul, cel mai important izvor de drepturi și obligații.