Cum ia naștere o obligație civilă? O prezentare succintă, dar de esență, asupra izvoarelor dreptului obligațional român actual

5. Faptele juridice. În ceea ce privește faptele juridice licite, potrivit art. 1.330 NCC, există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. Tot astfel, plata nedatorată, ca izvor de obligații, este reglementată de art. 1.341 din noul Cod civil, legea plecând, în definirea conceptului, de la un principiu de bază, care lămurește pe deplin consecințele pe care le produce o plată nedatorată: cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. În fine, cel de-al treilea fapt juridic licit care este apt de a da naștere unor obligații este situația îmbogățirii fără justă cauză (sau îmbogățirea fără just temei), care găsește practic răspuns la un principiu fundamental, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăți fără niciun motiv pe seama altuia; în acest sens, potrivit art. 1.345 NCC, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană.

Pe de altă parte, faptele juridice ilicite fac obiectul de studiu al materiei răspunderii civile delictuale, o instituție juridică de drept privat care are ca pilon central tocmai acest tip de fapte juridice ca izvor de obligații. Fapta juridică ilicită reprezintă o atitudine, o manifestare de voință a unei persoane, prin ipoteză, contrară legii, exercitată fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se vor produce, totuși, în virtutea legii. Efectul caracteristic, de esența răspunderii delictuale, este obligația persoanei care a săvârșit fapta ilicită, de a repara prejudiciile cauzate. Potrivit art. 1.349 NCC, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane^[7], iar cel care încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Răspunderea civilă delictuală se deosebește de răspunderea civilă contractuală, fiind vorba, în fapt, despre două tipuri diferite de răspundere, cu premise și izvoare cu totul distincte. Chestiunea de esență pe care trebuie să o reținem privește, așa cum arătam, izvorul care dă naștere obligației. În cazul răspunderii contractuale, aceasta ia naștere ca urmare a încălcării (nerespectării) unei obligații ce derivă dintr-un contract, adică a unei obligații contractuale; este vorba, prin urmare, despre o obligație ce derivă dintr-un act juridic, a cărei încălcare atrage răspunderea contractuală, iar modul concret în care răspunde partea semnatară care nu și-a executat contractul este reglementat, în principal, de convenția părților și, în subsidiar, de lege. În schimb, în cazul răspunderii delictuale, nu se poate vorbi despre existența unui contract, întrucât nu se poate imagina existența unei convenții prealabile între autorul faptei ilicite și victimă; într-o astfel de situație, cauza răspunderii este constituită de o faptă ilicită, considerată ca atare de lege. Desigur, de aici derivă o serie întreagă de alte deosebiri absolut de esență între cele două forme de răspundere civilă (contractuală și delictuală) corespunzătoare celor două categorii de izvoare ale obligațiilor (acte juridice și fapte juridice), pe care le-am reliefat însă, în amănunt, cu o altă ocazie^[8], astfel că nu le vom mai relua.

6. Legea. În fine, legea este izvor de obligații atunci când ea reglementează o conduită expresă în sarcina unei persoane, o prestație ce trebuie efectuată, fără a fi necesară încheierea unei convenții (cum este cazul obligațiilor ce derivă din acte juridice) și fără ca aceste obligații să derive din consecințele unei fapte juridice (licite sau ilicite). Așadar, nu se confundă legea ca izvor de obligații cu actele juridice sau faptele juridice ca izvoare distincte ale obligațiilor. Astfel, de pildă, chiar dacă legea prevede anumite obligații în sarcina unei persoane care încheie un contract, obligațiile respective sunt considerate că derivă din convenție, iar nu din lege, întrucât aceste obligații trebuie îndeplinite doar dacă a fost încheiat contractul; cu alte cuvinte, obligațiile respective nu pot lua naștere în lipsa unui contract valabil încheiat. Tot astfel, chiar dacă legea prevede expres ce obligații se nasc în sarcina unei persoane care a săvârșit o faptă (ilicită, prin ipoteză), aceste obligații vor fi o consecință a principiilor răspunderii civile delictuale; cu alte cuvinte, obligațiile vor avea ca izvor faptele juridice, iar nu legea, întrucât nu se nasc decât în condițiile în care fapta ilicită a fost săvârșită.

Prin urmare, tragem concluzia că legea este izvor distinct de obligații numai atunci când, indiferent de intenția sau de conduita părților, impune în sarcina unei persoane anumite obligații a căror neîndeplinire atrage anumite sancțiuni specifice. De exemplu, obligația de întreținere reglementată de Codul civil^[9], instituită în sarcina ambilor părinți față de copilul lor minor^[10] sau instituită soților în mod reciproc^[11]. De asemenea, în materia dreptului societar, obligațiile pe care legea le prevede în sarcina administratorului unei societăți sunt, în opinia noastră, obligații legale, indiferent dacă s‑a încheiat sau nu s‑a încheiat un contract între societate și administrator, întrucât sunt stipulate expres și exclusiv de lege. Astfel, Legea nr. 31/1990 privind societățile reglementează natura juridică a răspunderii administratorului, delimitând expres două temeiuri legale, și anume calitatea de mandatar a acestuia față de societate, dar și legea, lege care‑i incumbă obligații certe în funcția pe care o deține^[12]. Or, pe lângă regulile referitoare la mandat, care dau naștere unor obligații contractuale în sarcina administratorului (obligații care derivă din contractul de mandat și care subzistă indiferent dacă s‑a încheiat sau nu un contract ca instrumentum între administrator și societate, acest contract fiind prezumat de lege), Legea societăților impune „în mod special” în sarcina administratorului și alte obligații exprese care derivă din calitatea sa; mai mult, aceste obligații legale și speciale sunt enumerate limitativ de lege^[13]. Conchidem, așadar, că este evidentă, în opinia noastră, natura legală a obligațiilor impuse de lege în sarcina administratorilor unei societăți, și, prin urmare, poate fi dată ca exemplu.

7. Definiția actuală a obligației și reglementarea legală. Actualul Cod civil ne oferă o definiție (destul de clară, dar, într‑-adevăr, incompletă) a obligației, astfel că vom evita să mai cităm aici nenumăratele definiții date în doctrină, de‑-a lungul timpului, cu privire la această noțiune. Potrivit art. 1.164 NCC, obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul sa obțină prestația datorată^[14]. Chiar dacă lipsește din definiția legală și elementul sancționatoriu (care ar trebui să indice ce se întâmplă atunci când obligația nu este respectată), reținem această definiție, întrucât, în general, credem că definițiile legale sunt de preferat pentru că evită controversele pe anumite aspecte; vom expune și noi însă, ceva mai jos, trăsăturile esențiale ale obligației, pentru o mai bună înțelegere a conceptului cu care lucrăm în prezent în materia obligațiilor.

Avem, prin urmare, o definiție în Codul civil actual, însă vechiul Cod civil nu definea, în schimb, noțiunea, dar reglementa, în mod implicit, caracterele specifice ale unei obligații, prin instituirea dreptului creditorului de a cere de la debitor îndeplinirea exactă a obligației, sub sancțiunea plății unor daune‑interese (art. 1.073 C. civ. 1864). Codul civil Québec – principala sursă de inspirație a Codului nostru civil actual – nu oferă, de asemenea, o definiție propriu-zisă a obligației, însă delimitează, încă de la început, elementele caracte­ristice unui raport obligațional: existența a două persoane, existența unei prestații care formează obiectul obligației și, atunci când obligația derivă dintr‑un act juridic, existența unei cauze a obligației (art. 1.371 C.C.Q.). Abordarea făcută de legea canadiană se apropie, mai degrabă, de o definire a contractului, din perspectiva tradiției noastre juridice, decât a obligației (această din urmă noțiune având un sens mai larg); nu considerăm însă greșită această abordare, în condițiile în care alte legislații (cum ar fi, de pildă, Codul civil italian) nu oferă nici măcar aceste minime precizări necesare.

8. Elementele caracteristice ale obligației. Astfel după cum am antamat deja, spre deosebire de alți autori care preferă să enumere multitudinea de definiții și opinii exprimate în literatura juridică, suntem de părere că este mai relevantă o abordare a noțiunii cu care lucrăm aici prin prezentarea punctuală a trăsăturilor caracteristice care ne pot crea convingerea că vorbim despre obligație. Astfel, din interpretarea dispozițiilor legale, reținem faptul că o obligație presupune, cu necesitate, următoarele elemente^[15]:

– subiectele obligației, și anume existența a două persoane: debitorul, persoana care trebuie să execute prestația pe care legea sau contractul i‑o impune și, respectiv, creditorul, persoana care are dreptul la a primi această prestație. Trebuie să precizăm aici că noțiunea de debitor este, în materia obligațiilor, o noțiune largă (lato sensu), care nu presupune, așa cum am fi tentați să credem, doar existența obligației de plată a unei sume de bani; prin debitor se înțelege și persoana care trebuie să efectueze o altă (orice altă) prestație, cum ar fi predarea unui bun, executarea unei lucrări sau asigurarea folosinței unui bun (în mod corespunzător trebuie să înțelegem corect și noțiunea de creditor). În principiu, orice persoană fizică sau juridică (inclusiv statul) poate fi subiectul unei obligații;

– obiectul obligației, adică prestația care trebuie executată sau îndeplinită de către debitor și, la care, în mod corelativ, are dreptul creditorul. Din acest punct de vedere, obiectul obligației poate fi (și este, în practică) privit dintr-o latură pasivă, cea a debitorului (care are o îndatorire și care, prin urmare, trebuie să dea, să facă sau să nu facă ceva), dar și dintr-o latură activă, a creditorului (care are un drept de creanță, care trebuie să primească ceva), însă subliniem că este vorba despre un singur raport juridic;

– sancțiunea pe care legea sau contractul o aplică în caz de nerespectare a obligației. În primul rând, reținem că sancțiunea nu este întotdeauna expresă, însă, în mod esențial, nu există obligație fără sancțiune; cu alte cuvinte, dacă o persoană trebuie să facă ceva fără a se putea stabili sancțiunea pentru neîndeplinirea acelei obligații (sancțiunea nu rezultă nici din contract și nici din lege, nici măcar implicit), înseamnă că, de fapt, nu avem de‑a face cu o obligație. În al doilea rând, sancțiunile care pot interveni pentru neexecutarea unei obligații sunt multiple, făcând obiectul de studiu al dreptului obligațional contractual sau delictual; în esență însă, aceste sancțiuni (care au ca premisă dreptul creditorului de a cere ajutorul forței coercitive a statului) au în vedere executarea silită și/sau plata de daune‑interese pentru neexecutare.

9. Clasificarea obligațiilor civile. Scurte considerații introductive. În doctrina anterioară noului Cod civil, dar și în cea actuală, precum și în vasta jurisprudență referitoare la obligații, s‑au vehiculat o serie întreagă de clasificări ale obligațiilor. Unele din aceste clasificări sunt mai puțin utile, mai puțin relevante, însă altele prezintă o importanță practică majoră, oferind o viziune mai ușor accesibilă asupra efectelor anumitor situații juridice ce pot apărea în materia izvoarelor obligațiilor. Noi nu suntem, de principiu, adepții teoriilor, opiniilor și clasificărilor nenumărate ce se pot face într‑o anumită problematică, însă, în ceea ce privește chestiunea legată de clasificarea obligațiilor, credem și noi că unele dintre acestea sunt mai mult decât oportune.

10. Obligații de a da, a face și a nu face. Prima clasificare importantă se face în funcție de obiectul obligației, iar, din acest punct de vedere, vorbim despre trei tipuri de obligații:

– obligații de a da, care se referă la transferul, la transmiterea unui drept real din patrimoniul debitorului în patrimoniul creditorului; de pildă, în contractul de vânzare, obligația de a da este îndeplinită doar atunci când dreptul de proprietate asupra bunului este transferat de la vânzător la cumpărător;

– obligații de a face sunt acele obligații ce constau într-o acțiune a debitorului care are drept scop executarea efectivă a prestației la care s‑a obligat; de pildă, obligația de predare a bunului vândut (întrucât obligația de a încheia contractul și de a transfera astfel dreptul de proprietate asupra acestuia este o obligație de a da), obligația de a plăti chiria, de a executa lucrările în contractul de antrepriză, de a plăti anumite daune‑interese contractuale etc.;

– obligații de a nu face, obligații care au în vedere, întotdeauna, o atitudine de abținere a debitorului de la a face ceva ce ar fi putut să facă, dacă prin contract sau prin lege nu i s‑ar fi interzis; de pildă, obligația de neconcurență întâlnită în dreptul muncii sau în dreptul profesioniștilor, ori, în dreptul societar, obligația asociatului de a se abține de la vot atunci când se află în conflict de interese (în general, în orice ramură de drept, nerespectarea regulilor privind conflictul de interese reprezintă încălcarea unei obligații de a nu face).