Cu cărțile pe față în declararea simulației

III.3. Forme

Până în prezent, au fost explicate trei forme de simulație: fictivitatea, deghizarea și interpunerea de persoane. Fictivitatea e incidentă atunci când există doar actul public și acordul simulatoriu, nu însă și actul secret^[29]. Un exemplu care ar putea fi edificator în înțelegerea fictivității este următorul: X și Y încheie un contract de vânzare, însă vânzarea nu are loc în realitate, motivul fiind acela de a scoate un bun din patrimoniul debitorului, pentru a nu mai putea fi urmărit de creditorul chirografar.

Deghizarea e forma clasică a simulației, prin încheierea a două acte, unul secret și unul public, dintre care doar cel secret va produce efecte^[30]. Deghizarea, la rândul ei, este clasificată în deghizare totală sau parțială. În timp ce deghizarea totală se referă la o cauză complet diferită a actului secret față de cel public^[31], spre exemplu, donația față de vânzare, deghizarea parțială nu schimbă cauza, ci prestația, în sensul că are loc o modificare la nivel obiectului actului, de pildă, în actul secret este un preț mai mic decât cel declarat, motivul fiind, printre altele, reprezentat de obligațiile fiscale.

Nu în ultimul rând, interpunerea de persoane este o altă formă de simulație ce constă în declararea că actul public s-a încheiat între două persoane, în timp ce alte persoane, sau cel puțin una, încheie un alt act, cel secret^[32]. Motivele care pot sta la baza apelării la un astfel de mecanism pot fi nobile, atunci când se dorește încheierea unei liberalități fără a se cunoaște donatorul, sau ilicite, când legea prevede expres un regim drastic pentru incapacitățile de a încheia respectivele acte juridice. Printre actorii acestei operațiuni se numără interponentul, cel care e beneficiarul real, interpusul, cel care maschează identitatea interponentului, și terțul, contractantul real în actul public, dar față de care se produc și efectele din actul real^[33].

Tot cu privire la interpunerea de persoane au fost purtate largi discuții în doctrină, în special prin compararea acesteia cu convenția prête-nom, prin care contractantul mandatarului ocult nu este parte la simulație^[34], așadar, contrar simulației, care necesită o convenție secretă între părțile actului aparent. Însă, alte voci, au încercat să argumenteze opinia contrară, potrivit căreia, convenția prête-nom este o formă de simulație, însă dacă contractantul mandatarului ocult este părtaș la simulație, va avea calitatea de parte, în timp ce, dacă nu știa de simulație, va fi terț^[35].

Interpunerea a mai fost, în unele lucrări, asemănată cu mandatul, cu sau fără reprezentare, dar în ultima ipoteză, mandantul e secret atât terțului cocontractant, cât și publicului^[36], însă, după cum am arătat la secțiunea condițiilor simulației, este necesar să existe acordul simulatoriu, așadar, doar în ipoteza în care prin mandat s-ar dori păcălirea terților, am avea motive să o realizăm o analogie între cele două figuri juridice, însă, specific mandatului este intenția mandatarului de a reprezenta pe mandant, așadar, față de el să se producă efectele juridice, pe când în cazul interpunerii, interpusul este titularul drepturilor și obligațiilor. De asemenea, părțile unui acord simulatoriu sunt, în cazul mandatului fără reprezentare, doar mandantul ocult și mandatarul, nu și terțul, iar ele ascund mandatul în sine^[37].

III.4. Efecte

Efectele pot fi clasificate atât în funcție de sancțiune, cât și față de subiecții față de care se produc. Așadar, cu privire la primul criteriu, se aduc în discuție trei principii: principiul neutralității, al inopozabilității și al nulității.

Neutralitatea este incidentă în cazul în care, prin simulație, nu este afectat interesul terților și nici nu e prezentă vreo cauză de nulitate, așadar, cele două acte care compun simulația respectă rigorile impuse de lege^[38], pe când nulitatea poate interveni anterior, când un act este afectat de o cauză de nulitate, așadar, așa cum am observat anterior, cu privire la condițiile celor două acte, valabilitatea trebuie să le caracterizeze pentru a exista simulație, or, dacă una dintre ele nu e valabilă, poate fi atacată în instanță printr-o acțiune ce are ca obiect anularea unui act, așadar, mecanismul simulației este cu totul „dat peste cap”. Pe de altă parte, dacă facem abstracție de nulitatea, privită ca o cauză, și ne îndreptăm atenția asupra nulității, ca un efect sau un produs, așadar, actul nu este nul prin operațiunile sale, ci prin ceea ce urmărește, va fi incident, asemeni, principiul nulității, cu referire la frauda la lege, despre care am observat în veghea reglementare că putea fi atacată prin orice mijloc de probă, chiar și de părți, iar în prezent, legiuitorul ne oferă două ipoteze de nulitate pentru simulație: art. 992 (1) și 1.033 (1) C. civ.

Inopozabilitatea este cel de-al treilea principiu care definește efectele simulației, de regulă, cea mai des întâlnită sancțiune în materia simulației. Potrivit acesteia, față de terți, anume cei de bună-credință, adică cei care nu au știu de existența simulației, actul secret nu produce efecte, așadar, părțile nu le pot opune actul secret^[39]. În schimb, terții pot invoca existența actului secret și să ceară constatarea lui prin acțiunea în simulație, atunci când actul secret le vatămă drepturile^[40], iar un detaliu ar fi acela că legiuitorul a precizat expres doar „drepturile”, nu și „interesele legitime”.

Cu privire la o altă categorie de terți, mai apare, cea a creditorilor înstrăinătorului sau dobânditorului aparenți, dacă în tot acest mecanism doar dobânditorul aparent are creditori, aceștia, dacă sunt de bună-credință și au respectat condițiile de publicitate, prin notarea începerii executării silite, în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra respectivelor bunuri, le va fi inopozabil actul secret, prin care nu a avut de fapt o înstrăinare^[41], pe când, dacă există concurs între creditorii dobânditorului și cei ai înstrăinătorului, vor fi preferați cei ai înstrăinătorului^[42], cu condiția de a fi de bună-credință și de a avea o creanță anterioară încheierii actului secret, și nu automat a celui public. Motivul pentru care legiuitorul a oferit creditorului înstrăinătorului aparent o situație mai favorabilă ar putea fi legat de faptul că, în mod real, bunul nu a ieșit din patrimoniul înstrăinătorului, așadar, poate fi urmărit de acesta în continuare.

Care va fi situația juridică a succesorilor universali sau cu titlu universal? Sunt ei părți sau terți? Răspunsul este depinde. De regulă, ei sunt părți, fiind continuatori ai celui care a realizat simulația, ba chiar legea îi asimilează părților, prin art. 1.289 alin. (1) și art. 1.290 alin. (1), însă, dacă natura contractului este de așa manieră încât tocmai interesele lor să le fraudeze, spre exemplu, o donație deghizată realizată de cujus care are un singur moștenitor, sau chiar din stipulația părților rezultă că aceștia sunt terți, nu se mai poate pune problema unui regim juridic asemănător cu cel al părților^[43]. Acest aspect prezintă relevanță în privința mijloacelor de probă pe care le pot avea succesorii atunci când intentează acțiune în declararea simulației.

III.5. Acțiunea în declararea simulației

 Deși am făcut succinte referiri anterior ajungerii la această secțiune, vom relua, în linii mari, ce presupune această acțiune, mijloacele de probă și efectele juridice ce vor lua naștere.

În această ordine de idei, prin acest timp de acțiune se urmărește distrugerea aparenței, și nu anularea actului, așadar, actul public va fi în continuare valabil, dar nu le va mai fi opozabil celor care au intentat acțiunea, și a fost admisă. Urmare a acestei acțiuni, actul real le va fi opozabil, așadar, actul nu le poate profita sau dăuna acestora, dar nu se vor restrânge efecte asupra acestora, întrucât, în continuare, nu sunt părți, iar simulația este o excepție de la opozabilitate, și nu de la relativitate. Așadar, doar se scoate la lumină actul secret, ca un prim pas înainte de a se cere executarea sau desființarea actelor simulate^[44].

Printre caracterele acestei acțiuni se numără caracterul personal, imprescriptibil și de constatare^[45]. Deși, ar putea părea favorabil ca să existe posibilitatea de introduce o acțiune în simulare oricând, făcând referire la următoarele demersuri care vor urma, care sunt prescriptibile, dat fiind că sunt acțiuni în realizare, și nu în constare, utilitatea acțiunii în simulare pare să se diminueze. De asemenea, acțiunea în simulație poate fi dublată de o acțiune în anularea, rezoluțiunea actului secret sau executarea, când o parte refuză executarea, însă mijloacele de probă sunt mai restrictive, putând face proba doar cu înscrisuri, cu excepția caracterului ilicit al actului secret.

Rezumativ, proba simulației se diferențiază după cine o invocă. Dacă sunt terți, față de ei se aplică regimul comun, anume orice mijloc de probă, motivul fiind acela că, pentru ei, actul secret este doar un fapt juridic^[46], iar printre izvoarele obligațiilor stricto sensu se încadrau faptele juridice, care puteau fi dovedite cu orice mijloc de probă, în timp ce, față de păți, este un act, așadar, doar prin înscrisuri, însă sunt prezente excepțiile instituite de art. 309-310 C. pr. civ. (partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră; părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună, actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; se cere lămurirea clauzelor actului juridic).

Nu în ultimul rând, așa cum am menționat și anterior, există prezumțiile relative incidente la art. 988 (2), 990, 991 și art. 1.091 C. civ.

IV. Jurisprudență

La nivel european, jurisprudența CJUE în materie de simulație este acaparată de elemente de fiscalitate, în special TVA și ajutoare oferite de state care să aducă atingere principiului liberei concurențe. În acest sens, într-o cauză care avea ca obiect o cerere preliminară, CJUE a apreciat că, deși nu este contrar dreptului Uniunii să se impună unui operator să acționeze cu bună‑credință, nu este necesar ca reaua‑credință a persoanei impozabile să fie dovedită pentru a i se refuza beneficiul dreptului de deducere și, în măsura în care instanța de trimitere evocă faptul că disimularea adevăratului furnizor este susceptibilă să pună în pericol impozitarea directă, privând administrația fiscală de mijloace de control, trebuie subliniat că beneficiul dreptului de deducere nu poate fi refuzat pentru acest motiv. Astfel, un asemenea refuz ar fi contrar principiului fundamental pe care îl constituie acest drept și, prin urmare, principiului neutralității fiscale^[47].

Și instanța de contencios constituțional s-a axat pe problema simulației, prin două decizii. Prima, din 2006, a analizat excepția ridicată cu privire la art. 1175 Vechiul cod civil, care reglementa efectele simulației: „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”, invocându-se faptul că ar fi contrar art. 44 alin. (1), ce consacră dreptul de proprietate. Curtea constată că limitele și conținutul acestui drept sunt prevăzute prin lege. Prin urmare, dreptul de proprietate, ca, de altfel, oricare alt drept, nu se poate exercita în mod abuziv, în scopul comiterii unei fapte contrare ordinii de drept. Soluţia adoptată de legiuitor cu privire la efectele simulaţiei faţă de terţi are în vedere tocmai protejarea drepturilor şi intereselor terţilor, persoane străine de simulaţie care nu trebuie să suporte consecinţele unor operaţiuni juridice pe care părţile le-au ascuns prin utilizarea acestora^[48].

Cea de-a doua decizie a CCR cu privire la simulație a fost cu privire la art. 2.278 C. civ., întrucât, în opinia autorului excepției, ar fi contrar art. 20 ‒ Tratatele internaţionale privind drepturile omului ‒ şi art. 44 ‒ Dreptul de proprietate privată. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a formulat recursul în nume propriu, fără a fi administratorul societăţii; mai mult, societatea este în faliment, fiind, astfel, reprezentată de lichidatorul judiciar, şi nu de fostul administrator. Practic, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de o persoană care nu a fost parte în litigiul în care s-a pronunţat sentinţa de reziliere a tranzacţiei judiciare. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dacă indiferent de soluţia pronunţată în prezenta cauză, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o cerere de recurs ab initio inadmisibilă, rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă^[49].

Și instanțele de drept comun se confruntă zilnic cu dosare ce privesc acțiuni în declararea simulației, așadar, am extras doar două cazuri relevante, pentru a ilustra, în plan practic, cum operează simulația.

Într-un recurs^[50], reclamanta invocă faptul că instanța a încălcat principiul disponibilității, art. 9 C. pr. civ., întrucât având în vedere că reclamantul, în acțiunea sa, a arătat în mod expres faptul că ceea ce dânsul deduce judecății este ceea ce a menționat în acea cerere adițională, prin care și-a modificat cererea de chemare în judecată. În acea cerere adițională, reclamantul intimat arată că ceea ce deduce judecății este un mandat fără reprezentare, nu este o simulare prin interpunere de persoane și nu dorește să i se soluționeze cauza din acest punct de vedere.

Instanța de recurs a apreciat că: „raporturile dintre mandatarul prête-nom și persoana care l-a împuternicit să încheie actul juridic cu terțul, ele nu sunt cu nimic afectate de faptul că mandatarul a încheia t acest act în nume propriu. Mandatarul prête-nom va avea față de mandantul său toate obligațiile unui mandatar obișnuit, inclusiv pe aceea de a-i remite tot ce a dobândit în puterea contractului făcut cu terțul. Această obligație – similară celei instituite, pentru mandatul obișnuit de art. 1541 Cod civil. În cazul achiziționării de imobile sau alte bunuri a căror dobândire este condiționată de îndeplinirea anumitor formalități, pentru ca dobândirea lor de către mandant să fie valabilă și opozabilă terților, va fi necesară încheierea unui nou contract prin care mandatarul prête-nom să transmită mandantului său, cu respectarea tuturor condițiilor legale, bunurile dobândite în nume propriu prin contractul încheiat cu terțul. Eventualul refuz al mandatarului prête-nom de a remite bunurile mandantului, ori de a încheia cel de-al doilea contract antrenează răspunderea lui contractuală pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția de prête-nom”.

În cauză, neexistând un contraînscris încheiat în forma autentică între intimatul reclamant și recurentă și câtă vreme singurul act existent este un antecontract de vânzare-cumpărare, respectiv un contract de vânzare-cumpărare autentic încheiat cu recurenta în calitate de beneficiar, se poate prezuma în sensul că în speță nu sunt întrunite condițiile art. 1.175 C. civ. negăsindu-se deci în prezența unei simulații, contrar considerentelor instanțelor anterioare.

Într-un altă cauză^[51], reclamanta a solicitat constatarea simulației existente prin încheierea a două contracte: contractul de donație autentificat sub nr. XY/2005, prin care P______ L_____ i-a donat înapoi reclamantei suprafața de 6561 mp și contractul de vânzare, autentificat sub nr. YX/2005, a cărui simulare se solicită, prin care a vândut aceeași suprafață de teren fiului său P______ L_____. După o analiză a condițiilor simulației, instanța constată că nu este incidentă nicio simulație, întrucât „În privința formei actului secret, se impune a arăta că, de vreme ce actul ce reflectă voința părților este secret, el nu ar putea niciodată să îmbrace forma autentică cerută pentru actul aparent, astfel că actul secret ar fi putut să fie încheiat cel mult în forma unui înscris sub semnătură privată”.

V. Concluzie

După parcurgerea aspectelor generale privind simulația, putem trage concluzia asupra importanței înțelegerii condițiilor și formelor acesteia, având în vedere numărul extrem de mare de cazuri care se referă la această operațiune, iar dacă ne-am gândi că acestea reprezintă doar o mică parte din numărul de real de simulații, partea care a fost descoperită și sancționată ca atare, îngrijorarea s-ar acutiza. Nimic nu le împiedică pe părți ca, în baza consensualismului și a libertății contractuale, să încheie două acte și să ofere efecte unui singur act, însă atunci când se trece la un scop ilicit sau chiar imoral, care afectează atât drepturile terților, cât și interesul general, cu referire la problema obligațiilor fiscale și a efectelor asupra bugetului general consolidat, ar trebui să trecem la un alt registru, cu un alt tratament juridic aplicabil, fiind recomandate sancțiunile civile.

Bibliografie

– A.R. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2017;

– D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, Tomul III, partea II, București, 1912;

– D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, Tomul IV, partea I, București, 1913;

– F.A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003;

– F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021;

– M. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980;

– F. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993;

– M.L. Belu Magdo, Teoria contractului, Ed. Hamangiu, București, 2021;

– I.I. Neamț, I.L. Toma-Dauceanu, Drept civil. Obligațiile. Caiet de seminar, Ed. Universul Juridic, București, 2016;

– M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018;

– L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

– L. Pop, I. F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020;

– C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012;

– P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2017.