Criteriile domenialității publice în dreptul francez

Conținutul domeniului public

Clasificările care operează pentru diferențierea dependințelor domeniului public au mai mult o valoare relativă și esențialmente pedagogică. Unele au fost separate în mod voit pentru a sublinia calitatea persoanelor publice titulare a dreptului de proprietate. Astfel regiunile, departamentele, comunele, stabilimentele publice, persoanele juridice numite astfel sui generis pentru care CGPPP a dorit un regim comun aplicabil tuturor formelor de proprietate. Diferențierea între domeniul public mobiliar și domeniul public imobiliar va fi considerată disproporționată și va fi răspunzătoare pentru încadrarea unui bun într-o anumită categorie dintre cele două amintite anterior, aceasta deoarece ipotezele sunt numeroase, iar un bun se poate încadra în ambele categorii, fapt pentru care se va ajunge la o situație delicată de determinare a categoriei acelui bun.

Cu toate acestea, va fi preferată diferențierea între domeniul public natural și domeniul public artificial, clasificare care a și fost reținută în practică. A fost preferată această clasificare pentru că a fost singura ce oferea posibilitatea ca la afectarea unui bun domeniului public, precum și la ieșirea unui bun din domeniul public, titularul dreptului de proprietate să dețină un drept de proprietate asupra acelui bun, evident acel drept de proprietate va fi corespunzător domeniului public, fără a se confunda cu dreptul de proprietate al unui particular asupra unui bun.

În rândurile următoare, ne propunem o detaliere a noțiunilor de domeniu public natural (care se divizează, la rândul său în: domeniul public maritim, cu subdivizările acestuia, și domeniul public fluvial, cu subdivizările acestuia).

1. Domeniul public natural – acesta se divide în domeniul public maritim, domeniul public fluvial și domeniul public al undelor radio.

Trebuie să remarcăm aspectul potrivit căruia spațiul/domeniul public maritim de regulă aparține statului francez, însă există excepții în care acest spațiu are ca titular al dreptului de proprietate anumite colectivități precum: Noua Caledonie și Polinezia franceză (acestea fiind, de fapt, arhipelaguri franceze care concentrează mai multe insule aflate sub autoritatea statului francez), iar acestea au fost încadrate în domeniul public fluvial.

A. Domeniul public maritim: teritoriul maritim a suportat foarte multe divizări în practică, însă legislația care a remediat problemele cu care practica s-a confruntat este relativ recentă, aceasta deoarece statul francez a implementat legislația internațională care reglementează teritoriul maritim, preluând normele internaționale stabilite pentru acest domeniu de către Convenția internațională de la Geneva din anul 1986. Trebuie să specificăm faptul că aceste norme internaționale au avut ca scop aducerea unei ordini juridice în practică, dar și protejarea acestui domeniu public și conservarea acestuia pentru a oferi generațiilor viitoarea posibilitatea de a beneficia de acest spațiu.

Până la 3 ianuarie 1986, în Franța, nu a existat o definiție legală sau geografică a litoralului, iar câmpul teritorial de aplicare pentru noțiunea de litoral a fost raportat la noțiunea de comune litorale, care ulterior au fost definite de art. 2 din Legea din 1986.

Ulterior, în anul 2004, a fost adoptat decretul prin care se stabileau limitele teritoriale maritime, fapt pentru care articolele din CGPPP L.2111-4^[15] au stabilit o listă a dependințelor din domeniul public maritim, care sunt, în același timp, încadrate atât în domeniul public terestru, cât și în domeniul public maritim.

La rândul său, domeniul public maritim se subdivide în:

a) Țărmurile mării: acestea sunt considerate, în mod tradițional, ca făcând parte din domeniul public maritim. Geografii au calificat aceste porțiuni de teren fie ca „țărmuri”, fie ca „zone intermediare dintre apă și pământ”, însă acest spațiu, indiferent de denumirea acestuia, se bucură de o puternică protecție legislativă, deoarece aceste porțiuni de teren au o aplicabilitate multiplă între utilizarea obișnuită și cea necesară integrării zonelor de coastă. Această delimitare a folosinței a fost definită foarte târziu, iar până la acel moment era considerat punct de delimitare locul unde mareea reglementa cursul apei.

Pentru dreptul francez, delimitarea limitelor mării nu a fost o problemă, cu totul altfel au stat lucrurile în privința delimitării limitelor zonelor din apă și uscat, aceasta pentru că au existat și proprietăți care aveau ca titular al dreptului de proprietate și particulari, iar o altă problemă a fost aceea a stabilirii titularului dreptului de proprietate pentru terenurile noi formate prin aluviuni și avulsiuni, ținând cont că domeniul public maritim se întâlnea cu domeniul privat al particularilor. Aceste chestiuni au fost soluționate prin adoptarea ordonanței marine, promulgată în anul 1681, la propunerea lui Colbert. Aceste reguli de delimitare a spațiilor ante-menționate au fost adaptate la realitățile și cerințele noilor timpuri, precum și la cerința jurisprudenței (speța „Sieur Kreitmann”^[16] din 12 octombrie 1973 – în care Consiliul de Stat a fixat ca limită a țărmului – punctul cel mai întins la care poate ajunge marea fără intervenția unor fenomene extreme).

b) Țărmurile și terenurile noi formate de apă: aceste terenuri sunt câștigate fie din retragerea apei mării, fie de sedimentele aduse de mare, care, în ani, au condus la formarea de noi terenuri. La aceste procese naturale se adaugă și procesele artificiale, prin care s-au format noi teritorii fie prin devierea cursului apei, fie prin crearea de către om a unor rezervații.

c) Solul și subsolul mării teritoriale: o lungă perioadă de timp a fost considerată ca fiind mare teritorială porțiunea de 3 mile marine conform regulii cutumiare internaționale, însă, ulterior, a fost stabilită prin Legea din 24 decembrie 1971 și, ulterior, prin Decretul din 27 iunie 1972, ca fiind mare teritorială porțiunea de 12 mile marine^[17], iar Franța a fost unul dintre statele care s-a raliat la această distanță. De asemenea, articolul L2111-4 precizează în mod expres faptul că sunt proprietate publică solul și subsolul mării teritoriale între limitele interioare și exterioare ale acesteia, precum și țărmurile mării.

Zona economică exclusivă nu face parte din domeniul public, conform regulilor de drept internațional și a cutumelor internaționale, această zonă este considerată a fi patrimoniu comun al umanității.

d) Iazurile ‒ acestea au fost incluse în domeniul public, însă condiția pentru a fi considerate ca făcând parte din domeniul public maritim a fost ca acestea să comunice în mod direct și natural cu marea, fără a exista intervenția omului în acest proces.

e) Terenurile rezervate ‒ au fost considerate astfel de terenuri, de către statul francez, cele destinate satisfacerii serviciului public al turismului, precum: ordinii maritime, balneare și turistice. Acestea nefiind terenuri care s-au format natural, legea franceză, le-a inclus în domeniul public artificial, însă scopul lor final fiind acela de a contribui la realizarea interesului general.

B. Domeniul public fluvial: acest domeniu a fost determinat pentru mult timp de fenomene naturale: navigabilitatea și flotabilitatea. Aceste criterii dificile de apreciere și determinare au fost abandonate, iar determinarea acestui domeniu s-a realizat pe baza unei liste clar determinate^[18]. Diversitatea și importanța interesului general justifică realizarea originii acestui clasament și originea unei mari întinderi a domenialității publice. Obiectivul acestui clasament a fost acela de a proteja resursa de apă împotriva poluării.

C. Domenialitatea publică a solului și a subsolului ‒ atât legea, jurisprudența și cutumele au stabilit că solul și subsolul fac parte din domeniul public al statului. Doctrina și-a pus o întrebare importantă, și anume dacă există un domeniu public aerian natural? Opiniile doctrinare au fost împărțite în legătură cu această întrebare. Majoritatea autorilor francezi au încercat să ofere un răspuns la întrebarea ante-menționată, iar punctul comun pe care l-au oferit majoritatea a fost acela că pentru a determina spațiul aerian, trebuie să reținem un spațiu aeronautic (acest spațiu public interferând cu domeniul public al undelor radio).

Domeniul public herțian. O speță relevantă pentru această temă a fost cea a „Societății Radio Atlantica, 6 februarie 1948”, în care Consiliul de Stat a abordat pentru prima dată problema existenței unui spațiu herțian, însă nu s-a pronunțat asupra calității acestui spațiu^[19].

Din anul 1978, statul francez a pus monopol în materie de comunicare audiovizuală, iar legea din 1982 proclama drepturile cetățenilor de a avea dreptul de a comunica liber prin aceste unde libere și multiple. De asemenea, legea din 17 ianuarie 1989 a consacrat domenialitatea publică a spațiului herțian, care a fost confirmată ulterior de CGPPP în art. L.2111-17 – „Frecvențele radioelectrice disponibile asupra teritoriului francez relevă domeniul public al statului, iar „utilizarea de către titularii autorizați, a frecvențelor radioelectrice disponibile asupra teritoriului Republicii, constituie un mod de ocupare privativ al domeniului public al statului” ‒ art.L2111-26.

2. Domeniul public artificial ‒ acesta se subdivizează în domeniul public terestru și domeniul maritim și fluvial artificial.

A) Domeniul public artificial afectat utilizării domeniului public: a) Domeniul public terestru artificial ‒ „prin acesta înțelegem ansamblul bunurilor care aparțin unei persoane publice și afectate nevoilor pentru a asigura transportul rutier, cu excepția căilor ferate”^[20].

Pe lângă dispozițiile din Codul civil, s-a adoptat un cod rutier în care s-a realizat o clasificare a diferitelor categorii de drumuri: drumurile naționale, rutele departamentale, drumurile comunale, drumurile exprese și autostrăzile. Această clasificare s-a realizat pentru a putea ilustra interesul general pe care aceste drumuri le deservesc.

B) Domeniul maritim și fluvial artificial: acest domeniu a fost creat pentru a facilita și pentru a oferi siguranță navigării maritime și pentru ca acest domeniu al navigării maritime.

Fără a ne repeta, precizăm faptul că totalitatea bunurilor care formează proprietatea publică a statului și asupra cărora statul sau unitățile administrativ-teritoriale au un drept real de proprietate au ca scop deservirea unui interes general și ajută la înfăptuirea unor servicii publice. Așa cum am arătat, bunurile din proprietatea publică se bucură de anumite caracteristici specifice numai dreptului de proprietate publică, fapt pentru care prevederile dreptului comun sunt inaplicabile, cu excepția cazului în care bunul este dezafectat de uzul public și încadrat în proprietatea privată a statului.

Ceea ce am dorit să ilustrăm este că dreptul de proprietate publică se bucură de un set de norme specifice, iar prevederile de drept comun generale se vor aplica numai în situații excepționale.

BIBLIOGRAFIE:

I. Tratate, cursuri

– Deviller Jacqueline Morand Droit administratif des biens, LGDJ, 2016;

– Réné Chapus, Droit administratif général,Tome 1-13^e édition;

– Rivero Jean Droit administratif, 19^e édition Editura Dalloz, 2002;

– Vedel Georges & Delvolvé Pierre, Droit administratif, Tome 2, l’édition 1958, avril 12^e édition mise a jour: 1992, octobre.

II. Legislație

– Code de voirie routière;

– Code général de la propriété des personnes publiques;

– Constituţia României;

– Legea nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ.

III. Jurisprudență franceză

– Abbé Chalumey, CE, 4 novembre 1994;

– Ass.MJC de Saint-Maur, CE, 21 janvier 1983;

– Brun – CE, 23 octobre 1968,

– CE, Avis, 18 mai 2004;

– Commune de la Ferté Milon, CE, 12 mai 2004;

– Commune Neuves-Maisons,CE, 2 novembre 2015;

– Debans – TC, 7 juillet 1975;

– Michaud – CE, 22 avril 1977;

– Ranchon – CE, 17 mars 1967;

– Sieur Kreitmann din 12 octombrie 1973;

– Soc. Beton, 1956, CE;

– Soc.Radio Atlantique;

– Ville de Toulouse – CE, 13 juillet 1961.