Convenția de la Istanbul – valoarea adăugată versus aspectele problematice ale reglementării

1. Preliminarii

Profund ancorată în viața de zi cu zi, violența împotriva femeilor este întâlnită din toate timpurile, în toate țările și la toate nivelurile societății, fiind una dintre cele mai sistematice și răspândite încălcări ale drepturilor omului. Dominarea femeilor de către bărbați, vulnerabilitatea femeilor care sunt victime ale violenței domestice sunt realități care, în multe cazuri, continuă să fie învăluite în tăcere.

Unul dintre cele mai importante instrumente adoptate pe plan internaţional în scopul promovării şi protecţiei drepturilor femeilor din întreaga lume, Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW)^[1] – deși are un conținut cuprinzător, nu reglementează în mod explicit interdicția violenței împotriva femeilor. Potrivit Convenției, violența împotriva femeilor „este violența direcționată împotriva unei femei pentru că ea este o femeie”. 

Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice a fost deschisă spre semnare la 11 mai 2011, la Istanbul, și a intrat în vigoare la 1 august 2014.

În accepțiunea Convenției de la Istanbul – care preia abordarea Convenției asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW ), violență bazată pe gen împotriva femeilor înseamnă violența orientată împotriva unei femei, fiindcă este femeie sau care afectează femeile în mod disproporționat.

Document emblematic, care stabilește angajamente obligatorii pentru prevenirea și combaterea violenței față de femei, Convenția – în 2022, este semnată de toți membrii Consiliului Europei^[2], cu excepția Azerbaidjanului și a Rusiei.

România a semnat Convenția de la Istanbul în iunie 2014 și a ratificat-o la 25 martie 2016, prin Legea nr 30/2016^[3].

Șase membri ai Uniunii Europene (Bulgaria, Ungaria^[4], Cehia, Letonia, Lituania și Slovacia) nu au ratificat Convenția de la Istanbul. De menționat faptul că, la 1 iulie 2022, Turcia s-a retras din Convenția de la Istanbul.

UE a semnat Convenția de la Istanbul pe data de 13 iunie 2017. La baza semnării Convenției stau două decizii din 11 mai 2017: 1) Decizia (UE) 2017/865 a Consiliului privind semnarea, în numele Uniunii Europene, a Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, în ceea ce privește aspectele legate de cooperarea judiciară în materie penală^[5] Decizia (UE) 2017/866 a Consiliului privind semnarea, în numele Uniunii Europene, a Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, în ceea ce privește azilul și nereturnarea^[6].

2. Obiectivele și domeniul de aplicare al Convenției de la Istanbul

Preambulul Convenției – în a cărui structură se regăsesc 12 capitole^[7] și Anexa – parte integrantă, recunoaște că violența împotriva femeilor este o manifestare a relațiilor istoric inegale de putere dintre femei și bărbați, care au condus la dominarea asupra și la discriminarea împotriva femeilor de către bărbați, că natura structurală a violenței împotriva femeilor este o violență de gen și că violența împotriva femeilor este unul dintre mecanismele sociale cruciale prin care femeile sunt menținute într-o poziție subordonată comparativ cu bărbații.

Obiectivele Convenţiei sunt „de a proteja femeile împotriva tuturor formelor de violenţă şi de a preveni, de a urmări în justiţie şi de a elimina violenţa împotriva femeilor şi violenţa domestică; de a contribui la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor şi de a promova egalitatea substanţială între femei şi bărbaţi, inclusiv prin împuternicirea femeilor; de a proiecta un cadru cuprinzător, politici şi măsuri pentru protecţia şi asistenţa tuturor victimelor violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice; de a promova cooperarea internaţională în vederea eliminării violenţei împotriva femeilor şi violenţa domestică şi de a furniza sprijin şi asistenţă organizaţiilor şi agenţiilor guvernamentale de aplicare a legii pentru a coopera în mod eficient în vederea adoptării unei abordări integrate pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice”.

Domeniul de aplicare este stabilit prin art. 2 al Convenției, care prevede că: „1.Prezenta convenţie se va aplica tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor, inclusiv violenţei domestice, care afectează femeile în mod disproporţionat. 2. Părţile sunt încurajate să aplice prezenta convenţie tuturor victimelor violenţei domestice. Părţile vor acorda o atenţie specială femeilor victime ale violenţei de gen în implementarea dispoziţiilor prezentei convenţii. 3. Prezenta convenţie se va aplica pe timp de pace şi în situaţii de conflict armat”.

3. Convenția de la Istanbul și jurisprudența CEDO

Observând Preambulul Convenției, surprindem faptul că printre resorturile adoptării ei se regăsește și „volumul în creştere al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care stabileşte standarde importante în domeniul violenţei împotriva femeilor”.

Aceste standarde sunt reflectate în multe articole^[8] ale Convenției. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat o bogată jurisprudeță referitoare la nerespectarea de către statele membre a Convenției de la Istanbul^[9]. Vom invoca două cauze în care Curtea a pronunțat hotărâri de condamnare a statului român.

Prin hotărârea din mai 2017, pronunțată în Cauza Bălșan împotriva României (Cererea nr. 49645/09)^[10], Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) și art. 14 (protecția împotriva discriminării în exercitarea drepturilor prevăzute în Convenție) și a obligat statul român să plătească reclamantei 9800 euro – daune morale.

Curtea a analizat afirmațiile reclamantei Angelica Camelia Bălşan resortisant român, care a sesizat Curtea – în temeiul art. 34 din Convenție, susținând că autorităţile nu o protejaseră împotriva violenţei în familie repetate şi nu l-au tras pe soţul său la răspundere, în pofida numeroaselor sale plângeri. De asemenea, a susţinut că tolerarea de către autorităţi a acestor acte de violenţă o făcuseră să se simtă înjosită şi neajutorată.

Curtea a considerat că violența suferită de reclamantă poate fi considerată ca fiind violență pe motive de gen – care este o formă de discriminare împotriva femeilor, invocând ca și temei în drept și prevederile art. 3, art. 49, art. 54 și art. 56 din Convenția de la Istanbul.

Prin hotărârea CEDO în cauza „Buturugă c. României”, din 11 februarie 2020^[11], Curtea –sesizată de reclamanta Gina-Aurelia Buturugă (care a susținut că a fost victimă a violenței domestice și a criticat lipsa de acțiune din partea autorităților statului) concluzionează că: „autoritățile naționale nu au abordat ancheta penală ca ridicând problema specifică a violenței conjugale și că, procedând astfel, nu au dat un răspuns adecvat gravității faptelor denunțate de reclamantă. Ancheta privind actele de violență a fost deficitară și nu a fost efectuată nicio examinare pe fond a plângerii privind violarea secretului corespondenței, care (…) este strâns legată de plângerile privind lovire și alte violențe. Prin urmare, a existat o omisiune în respectarea obligațiilor pozitive prevăzute de art. 3 și 8 din Convenție și o încălcare a acestor dispoziții”. Statul român a fost obligat să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii^[12] (…) următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății: i. 10 000 EUR (zece mii de euro) plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; ii. 457 EUR (patru sute cincizeci și șapte de euro) plus orice care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată.

4. Compatibilitatea prevederilor Convenției de la Istanbul cu dispozițiile constituționale privitoare la libertatea conștiinței, dreptului la educație și familie

Implicațiile constituționale ale articolelor 3 (c)^[13], 14^[14], 28^[15] și 42^[16] din Convenția de la Istanbul asupra dreptului părinților de a-și educa copiii conform propriilor lor convingeri religioase și asupra conceptului de familie au fost supuse analizei de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), urmare a cererii de opinie amicus curiae bazată pe o sesizare adresată Curții Constituționale a Republicii Moldova de doi deputați cu referire la constituționalitatea Legii nr. 144 din 14 octombrie 2021 cu privire la ratificarea Convenției de la Istanbul^[17].

Comisia de la Veneția – la cea de-a 129-a Sesiune plenară (Veneția și online, 10-11 decembrie 2021), a pronunțat Opinia nr. 1065/2021 cu referire la implicațiile constituționale ale ratificării Convenţiei Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice^[18].

Comisia a observat prevederile Convenției de la Istanbul prin raportare la următoarele dispoziții din Constituția Moldovei: art.31-Libertatea conștiinței, art. 35 – Dreptul la învățătură și art. 48 – Familia.

Menționăm că în Constituția României, drepturile/libertățile sus enunțate se regăsesc într-o formulare relativ similară în următoarele texte constituționale: art. 29. Libertatea conștiinței; art. 32. Dreptul la învățătură; art. 48. Familia.

Prin raportare la aceleași prevederi ale Convenției de la Istanbul invocate în cererea de opinie amicus curiae, și în România, practicieni ai dreptului au apreciat ca fiind problematică codificarea unei definiții controversate și non-consensuale a „genului” ca și construct social independent de realitatea biologică și, respectiv, de natură a încălca drepturilor părinților de a-și instrui copiii și de a limita libertatea religioasă^[19].

Rezumăm argumentele Comisiei de la Veneția expuse în redactarea Opiniei nr. 1065/2021, cu mențiunea că prin acestea sunt reiterate statuările cuprinse în avizul pentru Armenia^[20] cu privire la implicațiile constituționale ale ratificării Convenției de la Istanbul.

 Convenția de la Istanbul nu urmărește nici „să elimine diferențele” între bărbați și femei, nici să sugereze că bărbații și femeile sunt, sau ar trebui să fie „aceiași”. „Prin definirea noțiunii de „gen” la articolul 3 c), Convenția de la Istanbul recunoaște că violența împotriva femeilor nu provine doar din diferențele biologice dintre femei și bărbați (genul), ci mai ales din „rolurile, comportamentele, activitățile şi atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei şi bărbați”. Aceste roluri stereotipate al genurilor contribuie la atribuirea femeii a unui statut social inferior și pot face să pară acceptabile, atât în sfera publică, cât și privată, practicile dăunătoare și violența împotriva femeilor”.(parag.25)

Comisia – invocând jurisprudența că Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că diferitele tipuri de familie și aspectele legate de aceasta – cum ar fi definiția căsătoriei și a adopției – rămân supuse legilor naționale ale statelor Contractante^[21], subliniază că prin Convenția de la Istanbul nu este reglementată viața familială ca atare și, în special, nu se impune recunoașterea parteneriatelor între persoanele de același gen. Convenția doar recunoaște căsătoriile forțate ca o formă de violență și le încriminează (parag. 36).

Articolul 14 din Convenția de la Istanbul conține prevederi cu privire la chestiunile care trebuie acoperite în programele de învățământ oficiale la diferite niveluri de învățământ. Problemele menționate în mod expres sunt: egalitatea între femei şi bărbați, rolurile ne-stereotipe a genurilor, respectul reciproc, soluționarea fără violență a conflictelor în relațiile interpersonale, violența bazată pe gen față de femei şi dreptul la integritate personală. Aceleași teme (și principiile care stau la baza lor) trebuie promovate în instituțiile educaționale informale, precum şi în instituțiile sportive, culturale şi recreative şi în mass media.

Potrivit Comisiei de la Veneția, Convenția cere statelor părți doar să includă material didactic pe probleme cum ar fi egalitatea între femei și bărbați, rolurile ne-stereotipate a bărbaților și femeilor și rezolvarea non-violentă a conflictelor în relațiile interpersonale, bazându-se pe faptul că stereotipurile de gen și modelele de comportament în privința femeilor se formează foarte devreme în viață și lasă statelor o marjă de manevră suficientă pentru a respecta acest drept atunci când decid modalitatea de implementare a articolului 14 (parag. 45, 46).

Articolul 28 din Convenția de la Istanbul cere ca statul să întreprindă măsurile necesare pentru a garanta că regulile de confidențialitate impuse de legislația internă anumitor profesioniști să nu constituie un obstacol în semnalarea actelor grave de violență.

Comisiei de la Veneția apreciază că „acceptarea obligației convenționale de a face posibilă raportarea profesională «în condiții adecvate», care poate include și condiția consimțământului prealabil al presupusei sau potențialei victime, nu trebuie privită ca o încălcare a libertății de conștiință (…). Această dispoziție califică exercitarea libertății de conștiință prin indicarea că exercitarea acesteia trebuie să se facă în spirit de toleranță și respect reciproc. Poate fi clar că acest spirit trebuie să joace în primul rând în favoarea victimei sau a potențialei victime, decât a autorului sau potențialului autor al unui act de violență” (parag. 52).

Articolul 42 din Convenția de la Istanbul conține obligația de a asigura că, în procedurile penale care privesc violența împotriva femeilor și violența domestică, cultura, obiceiul, religia, tradiția sau așa-numita „onoare” să nu fie considerate ca o justificare a acestor acte.

Comisia de la Veneția subliniază că violența împotriva femeilor și violența domestică trebuie considerate ca infracțiuni grave. Interzicerea lor potrivit standardelor europene, sau chiar universale, atinge conștiința generală a omenirii. Prin urmare, se poate presupune că redactorii Constituției nu au avut intenția de a defini libertatea de opinie, religie și convingere, precum și dreptul la educație în așa fel încât să justifice săvârșirea unor acte care sunt general considerate a fi infracțiuni grave (parag. 62, 63).

5. Monitorizarea implementării Convenției de la Istanbul. Primul raport GREVIO privind România

Capitolul IX al Convenției de la Istanbul reglementează „Mecanismul de monitorizare”. Potrivit art. 66 alin. (1): „Grupul de experţi în intervenţia contra violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (denumit în continuare «GREVIO») va monitoriza implementarea prezentei convenţii de către părţi”.

În iunie 2022, GREVIO a elaborat primul Raport privind România^[22], elaborat urmare a încheierii misiunii de monitorizare, în iulie 2021^[23].

În cuprinsul Raportului sunt evidențiate măsurile luate de România pentru a se conforma Convenției, dar și aspectele deficitare, domeniile în care mai sunt necesare progrese. De menționat faptul că, GREVIO a salutat eforturile semnificative depuse de România în vederea creării unui cadru legislativ, politic și instituțional pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor, în special în ceea ce privește violența domestică.

Printre aspectele pozitive evidențiate în cuprinsul Raportului, identificăm:

a) modificări ale legilor privind violența domestică^[24] și egalitatea de șanse; este surprins faptul că legea violenței în familie conține o definiție clară a violenței domestice și stabilește un mecanism robust pentru victime;

b) adoptarea Strategiei naționale pentru promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați și pentru prevenirea și combaterea violenței domestioce pentru perioada 2018-2021și a Planul operațional privind implementarea strategiei naționale privind promovarea egalității de șanse între femei și bărbați și prevenirea și combaterii violenței domestice 2018-2021^[25];

c) înființarea Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES)^[26], cu atribuții în coordonarea procesului de implementare la nivel național a Convenției de la Istanbul;

d) înființarea – în acord cu art.24 din Convenție, a liniei telefonice gratuită pentru victimele violenței domestice – 0800 500 333 la care victimele pot raporta orice incident de violență domestică^[27].

Aspectele deficitare surprinse în raport privesc, în principal:

a) absența unei distribuții geografice adecvată a centrelor de criză în caz de viol sau a centrelor de referire în caz de violență sexuală;

b) gravele deficiențe cu care se confruntă mecanismele de justiție penală pentru combaterea violenței sexuale – apreciată a fi foarte puțin raportată, dar și nealinierea la Convenție a definiției dată violului de Codul penal.

Potrivit raportului, GRAVIO recomandă autorităților române să îmbunătățească urmărirea penală a căsătoriilor forțate și a hărțuirii sexuale și să se asigure că incidentele de violență domestică sunt luate în considerare la stabilirea drepturilor de vizită, să facă o prioritate din a se asigura că toate cazurile de acte sexuale neconsensuale sunt investigate, urmărite penal și sancționate ca viol sau violență sexuală

6. În loc de concluzii

Deși au semnat-o – și unele chiar au ratificat-o, Convenția de la Istanbul nu a fost bine primită în multe state din Europa Centrală și de Est. Și în România, internalizarea Convenției a presupus modificări legislative care au dat naștere la controverse doctrinare, au creat tensiuni ideologice.

Principala controversă a fost legată de abordarea „genului” ca și construct social.

Ne raliem opiniei exprimată în literatura de specialitate: ”Dispozițiile Convenției acționează în mod bivalent, pe de o parte ocrotind drepturile femeilor în raport cu interpretările fundamentaliste ale religiei și elementelor de cultură și tradiție și pe de altă parte asigurând manifestările coerente și articulate ale actelor de spiritualitate și tradiție care sunt în consens cu drepturile femeii”^[28].

Căutând răspunsul la întrebarea „De ce ne e frică de gen?”, am regăsit o perspectivă care ridică o altă întrebare.

„În țări cu lungă tradiție și istorie a feminismului, cu valuri de reforme și politici de egalitate de gen, poate să fie oarecum înțeleasă o anumită reticență la gen în sensul în care unii consideră că egalitatea de gen a fost atinsă și nu mai e o problemă prioritară. Dar în multe alte țări aflate la începutul parcursului democratic, cu date statistice care confirmă o incidență mare a inegalităților și discriminărilor de gen, cum se poate explica rezistența crescută față de politicile de egalitate de gen, mai ales când acestea sunt în mod evident benefice tuturor, indiferent de sex și gen”^[29]?

Prin prezentul studiu, nu ne-am propus o analiză exhaustivă a Convenției de la Istanbul – care nici nu ar fi posibilă în cuprinsul unui articol de specialitate alocat pentru publicarea într-o revistă, ci am urmărit să readucem în atenţie aspecte controversate legate de transpunerea în legislația națională a unora din prevederile Convenției. Iar pentru aceasta ne-am centrat atenția asupra aspectelor ce țin de consonanța dispozițiilor convenționale cu textele constituționale, respectiv pe observarea jurisprudenței relevante în materie a Curții de la Strasbourg.

Conchidem prin a afirma că – în concepția noastră, Convenția de la Istanbul cuprinde o abordare holistică, cuprinzătoare, oferind un cadru juridic coerent în materie, astfel că aspectele privite ca „problematice” sunt anihilate de obiectivul reglementării: toleranța zero față de orice formă de violență față de femei.
DOWNLOAD FULL ARTICLE