Contravențiile la regimul juridic al serviciilor funerare care nu sunt sancționate cu anularea autorizaţiei sanitare de funcţionare (I)

Această brățară cu datele de identificare ale persoanei juridice^[20] care a acordat îngrijirile mortuare și serviciile de tanatopraxie se aplică pentru identificarea prestatorului de servicii funerare în cazul unor plângeri ulterioare și pentru responsabilizarea acestuia^[21].

Deşi s-a avut în vedere responsabilizarea persoanei juridice, prestatorul de servicii funerare, totuşi tanatopractorii sunt cei care poartă întreaga responsabilitate a efectuării procedurii de îmbălsămare^[22], iar certificatul de tantopraxie emis de tanatopractor fără a avea nevoie de contrasemnătura altei persoane menţionează faptul că „O brăţară cu datele de identificare ale firmei de pompe funebre care a acordat serviciile funerare, îngrijirile mortuare şi serviciile de tanatopraxie s-a aplicat pe mâna dreaptă/stângă a decedatului”^[23], ceea ce nu poate decât să ne conducă la concluzia că subiect activ al contravenţiei va fi tanatopractorul^[24], nu angajatorul său.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Normele tehnice şi sanitare: „Proprietarul cimitirului trebuie să asigure următoarele utilităţi minime: sursă de alimentare cu apă, cu specificaţia «apa potabilă» sau «apa nepotabilă», după caz”.

Această contravenție, cu aceeași sancțiune, este prevăzută și de Legea nr. 102/2014 care la art. 8 alin. (1) lit. d) prevede că, la înfiinţarea cimitirului, proprietarul este obligat să asigure existenţa unei surse de apă utilizabile. Astfel, încălcarea obligației de a asigura o sursă de apă utilizabilă constituie contravenție ce poate fi constatată atât de personalul din cadrul Autorităţii Naționale pentru Protecția Consumatorilor și comisarii din cadrul structurilor teritoriale subordonate [încălcarea art. art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 102/2014], cât și de personalul de specialitate împuternicit al Inspecției sanitare de stat și al direcțiilor de sănătate publică [încălcarea art. 23 alin. (1) lit. a) din Normele tehnice şi sanitare], numai lipsa specificației „apă potabilă” sau „apă nepotabilă” putând fi constatată și sancționată exclusiv de cei din urmă.

De asemenea, o altă diferenţă constă în aceea că Legea nr. 102/2014 impune obligaţia de a asigura o sursă de apă utilizabilă numai proprietarilor de cimitire înființate sau care se vor înființa după intrarea în vigoare a legii, astfel că proprietarii cimitirelor înființate anterior nu sunt obligați să asigure surse de apă utilizabile, în timp ce Normele tehnice şi sanitare nu disting după momentul înfiinţării cimitirului.

Întrucât în cazul unui act normativ emis pe baza şi în executarea altui act normativ de nivel superior preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluţiilor din actul de bază [art. 16 alin. (4) din Legea nr. 24/2000], iar modificarea unui act normativ poate fi dispusă prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior [art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000]. Considerăm că extinderea obligaţiei de a asigura o sursă de apă în cazul cimitirelor înfiinţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 102/2014 s-a realizat cu încălcarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Totuşi, de vreme ce obligația de întreținere a locurilor de înhumare și a lucrărilor funerare aferente existente revine titularilor dreptului de folosință indiferent de momentul înființării cimitirului, de lege ferenda considerăm că se impune modificarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 102/2014 în sensul suprimării sintagmei „la înființarea cimitirului”, extinzând astfel beneficiul asigurării sursei de apă utilizabilă și pentru titularii drepturilor asupra locurilor de înhumare situate în cimitirele înființate anterior intrării în vigoare a legii^[25]. De asemenea, s-ar impune şi modificarea Normelor tehnice şi sanitare în sensul excluderii prezenţei sau absenţei sursei de apă din conţinutul faptei contravenţionale, aceasta urmând a privi doar existenţa menţiunii „apă potabilă” sau „apă nepotabilă”, în măsura în care există o sursă de alimentare cu apă^[26].

Precizăm că subiect activ al contravenției nu poate fi decât proprietarul cimitirului, acestuia incumbându-i obligația legală de a asigura o sursă de alimentare cu apă, precum şi menţionarea specificaţiei „potabilă” sau „nepotabilă”.

Potrivit art. 23 alin. (2) din Normele tehnice şi sanitare: „Administratorul cimitirului trebuie să păstreze o evidenţă a înhumărilor persoanelor decedate prin boli infecţioase, inclusiv a celor decedate prin boli infecţioase cu agenţi infecţioşi înalt patogeni”.

Încadrarea în gradul de risc infecţios scăzut şi mediu reiese din documentul intitulat: „Aviz epidemiologie pentru îmbălsămare şi încadrarea în gradul de risc infecţios” prevăzut de Anexa nr. 3 punctul 1 din Metodologia de încadrare a riscului infecţios pentru persoanele decedate cu boli infecţioase^[27], iar menţiunea gradului înalt de risc infecţios se efectuează pe formularul de notificare de respingere a avizului de îmbălsămare, prevăzut de Anexa nr. 3 punctul 2 din aceeaşi metodologie. Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti clasifică riscul de boală a decedaţilor pe baza certificatului constatator al decesului, conform metodologiei, şi emit avizul epidemiologie de îmbălsămare sau notificare de respingere a avizului de îmbălsămare, după caz. Prin urmare, administratorul cimitirului, subiect activ al contravenţiei, va solicita persoanei care a comandat înhumarea aceste documente pentru a putea păstra evidenţa prevăzută de art. 23 alin. (2) din Normele tehnice şi sanitare.

Totuşi, atragem atenţia asupra faptului că, în situaţia în care familia alege să nu expună decedatul în locuri publice cu capacul de la sicriu deschis, iar decedatul nu este transportat în scopul înhumării într-o altă localitate decât cea în care s-a produs decesul, procedura de îmbălsămare este opţională, iar prin urmare persoana care a comandat înhumarea nu va deţine documente care să ateste încadrarea în gradul de risc infecţios. De aceea, de lege ferenda, apreciem că ar trebui reglementată şi această ipoteză – care cel mai probabil va interveni foarte rar în practică – în sensul obligării persoanei care se îngrijeşte de înmormântare de a solicita direcţiei de sănătate publică un aviz privind încadrarea în gradul de risc infecţios, chiar şi atunci când persoana decedată nu urmează a fi îmbălsămată.

Obligaţia de a păstra această evidenţă a înhumărilor persoanelor decedate prin boli infecţioase, inclusiv a celor decedate prin boli infecţioase cu agenţi infecţioşi înalt patogeni se justifică prin aceea că, în cazul decedaţilor cu boli cu risc înalt de transmitere^[28] deshumarea înainte de trecerea a 7 ani de la deces este strict interzisă^[29], cu excepţia situaţiilor prevăzute de reglementările în vigoare^[30].

Potrivit art. 39 alin. (1) din Normele tehnice şi sanitare: „Fiecare persoană decedată care urmează să fie incinerată va avea datele de identificare ataşate sub forma unei brăţări aplicate în jurul articulaţiei gleznei sau mâinii, obligaţia etichetării revenind firmei de pompe funebre, care preia decedatul şi efectuează transportul acestuia. Brăţara de cadavru va conţine date de identificare a decedatului: nume, sex şi data naşterii”.

Scopul instituirii acestei obligaţii nu poate fi decât acela de a preveni orice eroare asupra identităţii defunctului şi implicit asupra originii cenuşii ce urmează a fi predată persoanei care a comandat incinerarea. În ipoteza în care nu toate serviciile funerare au fost efectuate de acelaşi prestator, subiectul activ al contravenţiei va fi firma de pompe funebre care preia decedatul şi efectuează transportul acestuia către crematoriu, nu prestatorul de servicii funerare care a realizat îngrijirile mortuare şi serviciile de tanatopraxie.

Potrivit art. 40 din Normele tehnice şi sanitare: „Păstrarea urnelor cu cenuşă se realizează în următoarele condiţii: a) urnele pot fi depuse în locurile special amenajate ale crematoriului/cimitirului; b) urnele pot fi înhumate în cimitir, la o adâncime de minimum 0,5 m de la nivelul terenului sau pot fi depuse în mormânt/cavou”.

Potrivit doctrinei, împrăştierea în vânt a cenuşii ar fi căzută în desuetudine^[31], astfel că legiuitorul a prevăzut inclusiv condiţiile în care trebuie păstrate urnele cu cenuşă, cel mai probabil în ideea de a da eficacitate dreptului persoanelor interesate de posibilitatea aducerii ultimului omagiu la locul de veci al decedatului^[32]. Totuşi, nu excludem posibilitatea ca defunctul să fi dispus cu privire la funeraliile sale în sensul ca cenuşa sa să fie, de exemplu, împrăştiată în mare sau păstrată acasă de soţul supravieţuitor. În aceste situaţii, persoana ce va fi împrăştiat cenuşa sau o va fi păstrat în alte condiţii decât cele impuse de art. 40 din Normele tehnice şi sanitare este pasibilă de amendă. De aceea, având în vedere respectul datorat voinţei persoanei decedate prevăzut în cadrul art. 80 alin. (1) C. civ., considerăm că de lege ferenda se impune o lărgire a opţiunilor oferite persoanelor interesate în privinţa dreptului de a dispune cu privire la cenuşa lor după moarte.

B. Este sancționată cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei încălcarea prevederilor 17 alin. (2) şi (3) din Normele tehnice şi sanitare.

Potrivit art. 17 alin. (2): „Produsele biocide folosite la îmbălsămare/tanatopraxie vor fi utilizate în conformitate cu prevederile din actul administrativ de punere pe piaţă a produselor respective şi în cantităţi care să nu ducă la conservarea definitivă a corpului, pentru a evita contaminarea solului şi a permite reînhumările ulterioare”.

De vreme ce, în urma promovării examenului național, tanatopractorii primesc dreptul de a semna certificatele de îmbălsămare și poartă întreaga responsabilitate a efectuării acestei proceduri^[33], subiect activ al contravenției nu va fi prestatorul de servicii funerare, ci tanatopractorul care a efectuat procedura de îmbălsămare ce a condus la conservarea definitivă a corpului sau a întrebuințat produsele biocide cu încălcarea prevederilor din actul administrativ de punere pe piaţă al acestora^[34].

Potrivit art. 17 alin. (3) Normele tehnice şi sanitare: „În cazul înhumării, eşantioane din aceste substanţe în flacoane din material plastic de minimum 50 ml, cu dop autosigilant, etichetate, se vor pune alături de defunct în sicriu. Pe etichetă se consemnează denumirea produsului, denumirea producătorului, numărul avizului, precum şi firma de servicii funerare care a realizat îngrijirile mortuare”.

Spre deosebire de contravenția precedentă, la prima vedere, în acest caz subiect activ pare a fi prestatorul de servicii funerare de vreme ce denumirea firmei de servicii funerare figurează pe etichetă. Totuși, certificatul de tanatopraxie eliberat de tanatopractorul care a efectuat îmbălsămarea, fără a avea nevoie de contrasemnătura altei persoane, conține următoarea mențiune: „Procedura de îmbălsămare şi/sau tanatopraxie nu a urmărit conservarea definitivă a corpului defunctului. S-au folosit numai substanţe chimice standardizate a căror compoziţie a fost, potrivit legii, avizată conform H.G. nr. 617/2014, cu modificările şi completările ulterioare, din care un eşantion cu 50 ml de substanţă se află depus lângă decedat. S-a avut în vedere ca prin metoda folosită să se constituie riscuri biologice, ocupaţionale şi pentru mediu cât mai reduse”^[35]. Prin urmare, cum tanatopractorul, prin certificatul emis, atestă tocmai executarea obligaţiei a cărei încălcare constituie contravenţie, nu putem decât concluziona că persoana juridică, prestatorul de servicii funerare, nu va răspunde contravenţional, numai tanatopractorul purtând avea calitatea de subiect activ al acestei contravenţii^[36].

Bibliografie:

1. Ministerul Justiţiei. Codul civil Carol al II-lea, ed. oficială, Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, 1940 (Codul civil Carol al II-lea, republicat în M. Of. nr. 206 din 6 septembrie 1940, cu modificările ulterioare).

2. Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

3. Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din data de 21 aprilie 2010.

4. Legea nr. 104 din 27 martie 2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată în M. Of. nr. 213 din data de 25 martie 2014.

5. Legea nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare, publicată în M. Of. nr. 520 din data de 11 iulie 2014.

6. Proiectul Hotărârii de Guvern pentru aprobarea normelor tehnice și sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea și reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum și criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare, elaborat de Ministerul Sănătății, disponibil la adresa: http://old.ms.ro/documente/HG_1233_2516.pdf (consultat la data de 24 septembrie 2018).

7. Nota de fundamentare la H.G. nr. 741/2016 pentru aprobarea Normelor tehnice și sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea și reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum și criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare și nivelul fondului de garantare, disponibilă la adresa: http://gov.ro/fisiere/subpagini_fisiere/NF_HG_741-2016.pdf (consultată la data de 24 septembrie 2018).

8. Hotărârea nr. 741 din 12 octombrie 2016 pentru aprobarea Normelor tehnice şi sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea şi reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum şi criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare şi nivelul fondului de garantare, publicată în M. Of. nr. 843 din data de 24 octombrie 2016.

9. Ordinul nr. 1533 din 29 decembrie 2017 privind aprobarea metodologiei de încadrare a riscului infecţios pentru persoanele decedate cu boli infecţioase, publicat în M. Of. nr. 40 din data de 16 ianuarie 2018.

10. Ordinul Ministrului Sănătății nr. 50 din 23 ianuarie 2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate, publicat în M. Of. nr. 76 din data de 29 ianuarie 2004.

11. Ordinul Ministrului Sănătății nr. 814 din 25 iunie 2018 pentru modificarea și completarea Ordinului Ministrului Sănătății nr. 50/2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate, publicat în M. Of. nr. 526 din data de 26 iunie 2018.

12. Ordinul comun al Ministrului Justiției nr. 1134/C din 25 mai 2000 și al Ministrului Sănătății nr. 255 din 4 aprilie 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, publicat în M. Of. nr. 459 din data de 19 septembrie 2000.

13. Ordinul Ministrului Sănătății nr. 321 din 6 aprilie 2005 privind aprovarea metodologiei de efectuare a autopsiei medico-legale (nepublicat în M. Of.), document disponibil la adresa: http://www.medicinalegalavl.ro/legislatie/ordin321.pdf (consultat la data de 24 septembrie 2018).

14. E. Chelaru, Comentariu la art. 79 Cod civil, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil: comentariu pe articole, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.

15. B. Ionescu, Nestemate de jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2011.

16. B. Ionescu, Dreptul la propria imagine. O perspectivă practică, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

17. C. Munteanu, Despre amintirile de familie şi morminte, în Revista română de drept privat nr. 2/2009.

18. S.-D. Şchiopu, Unele delimitări conceptuale privind serviciile funerare şi prestatorii acestora, în Revista Universul Juridic nr. 7/2017.

19. S.-D. Şchiopu, Persoanele obligate să dispună cu privire la înmormântare, în Revista Universul Juridic nr. 8/2018.

20. S.-D. Șchiopu, Contravenții prevăzute de Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare, în Revista Universul Juridic nr. 5/2017.