Contravențiile la regimul juridic al prestării serviciilor funerare sancționate cu anularea autorizaţiei sanitare de funcţionare (II)

În ceea ce priveşte deshumarea, remarcăm prezenţa unui paralelism legislativ^[7]. Potrivit art. 29 alin. (1) din Normele tehnice şi sanitare: „Exhumarea/deshumarea persoanelor decedate se realizează conform prevederilor art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 102/2014”, iar art. 9 alin. (5) din Legea nr. 102/2014 prevede că „osemintele pot fi deshumate în orice perioadă a anului, fără avizul autorităţilor de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, după 7 ani de la deces”.

Practic este instituită aceeaşi reglementare, respectiv obligativitatea obţinerii avizul direcţiei de sănătate publică numai în cazul exhumărilor ce au loc înainte de împlinirea a 7 ani de la înhumare. Prin urmare, deshumarea realizată în lipsa avizul direcţiei de sănătate publică şi înainte de trecerea celor 7 ani va constitui contravenţie atât ca urmare a încălcării art. 29 alin. (2) întrucât avizul nu este necesar decât în cazul deshumărilor realizate după 7 ani de la deces, cât şi ca urmare a încălcării art. 29 alin. (1) întrucât deshumarea făcută înainte de 7 ani de la data înhumării necesită avizul direcţiei de sănătate publică.

Acest paralelism legislativ nu ar fi problematic dacă atât încălcarea prevederilor art. 29 alin. (2), cât şi cele ale art. 29 alin. (1), ar fi sancționată cu amendă contravențională având aceleași limite minime și maxime, însă, în timp ce încălcarea art. 29 alin. (2) este sancţionată cu amendă de la 5000 lei la 10.000 lei, încălcarea art. 29 alin. (1) este sancţionată amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei. Prin urmare, de lege ferenda se impune concentrarea materiei într-o reglementare unică, astfel încât încălcarea obligaţiei de a fi obţinut în prealabil avizul direcţiei de sănătate publică pentru aceste deshumări să fie sancţionată cu aceeaşi amendă contravenţională.

De asemenea remarcăm o lipsă de corelare între cele două dispoziţii. Astfel, pe de o parte, în art. 29 alin. (2) se menţionează „7 ani de la data înhumării”, în timp ce art. 9 alin. (5) din Legea nr. 102/2014, la care face trimitere art. 29 alin. (1), este întrebuințată sintagma „după 7 ani de la deces”. Deşi în principiu, potrivit tradiţiei româneşti, înhumarea are loc a treia zi de la deces nu puteam exclude situaţia în care această perioadă s-ar putea prelungi chiar considerabil din varii cauze, astfel că nu data decesului, ci data înhumării ar trebui să marcheze începutul curgerii termenului 7 ani. Acesta este un motiv în plus care justifică necesitatea concentrării materiei într-o reglementare unică, ocazie cu care s-ar îndepărta şi această neconcordanţă.

Potrivit art. 38 alin. (2) şi (3) din Normele tehnice şi sanitare, fiecare crematoriu trebuie să deţină un registru de incinerare iar pentru fiecare incinerare realizată, administraţia crematoriului trebuie să întocmească un dosar de incinerare.

Fără a intra în detaliile privind conţinutul dosarului şi al registrului de incinerare, precizăm că scopul acestora este în principal acela de se asigura trasabilitatea parcursului urmat de rămăşitele pământeşti ale persoanei defuncte, inclusiv sub aspectul asigurării condiţiilor igienico-sanitare în vederea protecţiei sănătăţii publice. Subiectul activ al contravenției va fi administratorul crematoriului atât în ceea ce priveşte existenţa registrului de incinerare, cât şi în ceea ce priveşte întocmirea dosarelor de incinerare. Deşi nu se precizează expres că obligativitatea ţinerii acestui registru revine administratorului crematoriului, la fel cum administratorul unui cimitir are obligația de a asigură întocmirea şi păstrarea unui registru de evidenţă, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 102/2014, în mod simetric administratorul crematoriului va trebui să întocmească şi să păstreze registrul de incinerare.

D. Este sancționată cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei şi anularea autorizaţiei sanitare de funcţionare încălcarea de către prestatorul de servicii funerare a prevederilor art. 7 alin. (1)-(4), art. 29 alin. (1) din Normele tehnice şi sanitare.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Normele tehnice şi sanitare: „Prestatorii de servicii funerare vor efectua activităţile specifice după obţinerea avizului consiliului local al unităţii administrativ-teritoriale şi a autorizaţiei sanitare de funcţionare emisă de către direcţiile de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, conform prevederilor din anexa nr. 1”. Precum am menţionat mai sus, obţinerea în prealabil a avizului consiliului local al unităţii administrativ-teritoriale şi a autorizaţiei sanitare de funcţionare constituie piatra unghiulara a efectuării de activităţi specifice serviciilor funerare. De asemenea, subliniem că numai prestatorii de servicii funerare au nevoie de avizul consiliului local, nu şi cimitirele sau crematoriile care, precum am precizat cu altă ocazie, nu sunt prestatori de servicii funerare în sensul legii^[8].

Potrivit art. 7 alin. (2) din Normele tehnice şi sanitare: „Prestatorul de servicii funerare trebuie să respecte normele de igienă în timpul transportului şi înhumării (s.n.), pentru protecţia sănătăţii publice […]”. Acest text legislativ lasă să se înţeleagă că prestatorii de servicii funerare ar putea efectua şi înhumări. Totuşi, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 102/2014 prevede că exhumările/deshumările şi reînhumările se fac de către administraţiile cimitirelor, dispoziţie preluată ad litteram în art. 31 alin. (1) din Normele tehnice şi sanitare, dispoziţie ce nu menţionează expres înhumările ci doar reînhumările, ceea ce ne-ar putea conduce la concluzia că între înhumări (coborârea sicriului în mormânt, deschiderea şi închiderea mormântului) şi reînhumări ar exista o diferenţă de regim juridic în privinţa persoanei care poate efectua aceste servicii funerare.

Cum administratorul cimitirului are, potrivit art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 102/2014, obligaţia de a stabili regulile privind prestarea serviciilor de înhumare, precum şi regulile privind prestarea altor servicii de către operatori economici sau de persoane fizice autorizate, faţă de modul de redactare a textului am putea înţelege că prestarea serviciilor de înhumare nu intră în competenţa exclusivă a administratorului cimitirului.

De aceea, se pune întrebarea cine are competenţă exclusivă în ceea ce priveşte realizarea serviciilor înhumare şi dacă există o competenţă exclusivă sau una partajată. Cum numai cimitirele pot fi autorizate sanitar pentru activităţi de înmormântare/înhumare, potrivit anexei nr. 4 la Normele tehnice şi sanitare, considerăm că acestea au competenţă exclusivă în ceea ce priveşte înhumările, respectiv coborârea sicriului în mormânt, deschiderea şi închiderea mormântului, precum şi înhumarea urnelor cu cenuşă sau depunerea acestora într-un mormânt/cavou potrivit art. 40 lit. b) din Normele tehnice şi sanitare. Astfel, art. 7 alin. (2) trebuie interpretat în sensul că noţiunea de prestator de servicii funerare, se circumscrie în acest caz în mod necesar inclusiv cimitirelor care, pentru protecţia sănătăţii publice, trebuie să respecte normele de igienă în timpul înhumării, deshumării şi reînhumării, în caz contrar fiind antrenată răspunderea contravenţională, inclusiv sancţiunea complementară constând în anularea autorizaţiei sanitare de funcţionare a cimitirului.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Normele tehnice şi sanitare: „Exhumarea/deshumarea persoanelor decedate se realizează conform prevederilor art. 9 alin. (4) […] din Legea nr. 102/2014” iar art. 9 alin. (4) din Legea nr. 102/2014 prevede că „Exhumarea cadavrelor în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului sau a instanţei judecătoreşti (s.n.)”. Subiect activ al contravenţiei poate fi orice persoană care ar încălca aceste prevederi legale privind obligaţia de a fi obţinut în prealabil încuviinţarea procurorului sau a instanţei judecătoreşti în cazul deshumării efectuate în vederea constatării cauzelor morţii. Deşi la prima vedere contravenţia nu pare să privească protecţia sănătăţii publice, totuşi, întrucât exhumarea cadavrelor în vederea constatării cauzelor morţii se poate realiza chiar şi înainte de trecerea unui an de la data înhumării, sancţionarea contravenţională este pe deplin întemeiată datorită potenţialelor riscuri epidemiologice.

Potrivit art. 7 alin. (3) şi (4) din Normele tehnice şi sanitare: „(3) Autovehiculele special amenajate pentru transportul mortuar trebuie să deţină autorizaţie conform prevederilor art. 13 din Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007, cu modificările şi completările ulterioare. (4) Autovehiculele special amenajate în acest scop trebuie să respecte condiţiile prevăzute în anexa nr. 2”.

Autovehiculele special amenajate pentru servicii funerare sunt: autovehiculul pentru asistenţă funerară mobilă folosit pentru pregătirea cadavrului, autovehiculul mortuar pentru paradă folosit pentru transportul trupului neînsufleţit spre locul de înhumare şi autovehiculul funerar pentru recuperare cadavre şi transport internaţional. Fără a intra în detaliile privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste autovehicule, precizăm că scopul acestora este în principal acela de se asigura în timpul transportului mortuar condițiile igienico-sanitare necesare păstrării şi promovării stării de sănătate a angajaților prestatorului de servicii funerare. Subiectul activ al contravenției poate fi orice persoană care efectuează un transport mortuar sau desfășoară activități de tanatopraxie într-un autovehicul cu încălcarea condițiilor prevăzute de art. 7 alin. (3) şi (4) din Normele tehnice şi sanitare.

În încheiere subliniem că, deși cu altă ocazie am arătat că cimitirele şi crematoriile, în ciuda faptului că oferă servicii funerare, nu sunt prestatori de servicii funerare în sensul legii^[9], pe tărâm contravențional, strict în ceea ce priveşte sancţiunea complementară constând în anularea autorizaţiei sanitare de funcţionare, spre deosebire de distincția operată anterior, noțiunea de prestator de servicii funerare se circumscrie în mod necesar tuturor persoanelor care realizează servicii funerare, deci inclusiv cimitirelor și crematoriilor umane.

În concluzie, în sens restrâns, prin prestatori de servicii funerare vom înţelege exclusiv o societate înscrisă în registrul comerţului ce realizează inclusiv servicii de tanatopraxie şi care a fost autorizată sanitar pentru prestarea de servicii funerare, în timp ce, în sens larg, sens propriu răspunderii contravenţionale şi strict în ceea ce priveşte sancţiunea complementară constând în anularea autorizaţiei sanitare de funcţionare, vom include atât cimitirele, cât şi crematoriile, în materie contravenţională interesându-ne noţiunea de prestatori de servicii funerare lato sensu. O interpretare contrară ar îngusta domeniul de aplicare al art. 43 alin. (5) din Normele tehnice şi sanitare, prin excluderea cimitirelor şi crematoriilor, ceea ce ar veni în contra intenţiei legiuitorului relativă la protecţia sănătăţii publice ce constituie potrivit art. 3 din Legea nr. 95/2006 o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice.

Bibliografie:

1. Legea nr. 50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată în M. Of. nr. 933 din data de 13 octombrie 2004.
2. Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. nr. 260 din data de 21 aprilie 2010.
3. Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în M. Of. nr. 490 din 3 iulie 2015.
4. Legea nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare, publicată în M. Of. nr. 520 din data de 11 iulie 2014.
5. H.G. nr. 741 din 12 octombrie 2016 pentru aprobarea Normelor tehnice şi sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea şi reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum şi criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare şi nivelul fondului de garantare, publicată în M. Of. nr. 843 din data de 24 octombrie 2016.
6. S.-D. Şchiopu, Unele delimitări conceptuale privind serviciile funerare şi prestatorii acestora, în „Revista Universul Juridic” nr. 7/2017.
7. Judecătoria Reghin, sentința civilă nr. 943 din 4 august 2016, ECLI:RO:JDREG:2016:002.000943, nepublicată.
8. Judecătoria Bistrița, sentința civilă nr. 1464 din 10 mai 2017, nepublicată, disponibilă pe http://www.rolii.ro/.