Contrabalansarea a două drepturi fundamentale: libertatea de exprimare și dreptul la viață privată

c) Comportamentul anterior al persoanei în cauză

Comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea reportajului sau faptul că fotografia și informațiile aferente acesteia au făcut deja obiectul unei publicări anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare. Totuși, simplul fapt că a cooperat cu presa anterior nu este de natură să priveze persoana în cauză de orice protecție împotriva publicării fotografiei în litigiu.

d) Conținutul, forma și repercusiunile publicării

Modul în care sunt publicate fotografia sau reportajul și maniera în care persoana în cauză este prezentată în fotografie sau reportaj pot, de asemenea, să fie luate în considerare. Amploarea difuzării reportajului și a fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcție de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj național sau local, important sau puțin important.

e) Circumstanțele în care au fost realizate fotografiile sau alte mijloace care ilustrează scene ale vieții private

În cele din urmă, Curtea a hotărât deja că nu se poate face abstracție de contextul și de circumstanțele în care au fost realizate fotografiile publicate. În această privință, este necesar să se examineze problema de a stabili dacă persoana vizată și-a dat acordul pentru realizarea și publicarea fotografiilor sau dacă acestea au fost realizate în urma sau cu ajutorul unor manevre frauduloase. De asemenea, trebuie să se țină seama de natura sau de gravitatea intruziunii și de repercusiunile publicării fotografiei asupra persoanei vizate. Pentru o persoană de drept privat necunoscută publicului, publicarea unei fotografii poate fi considerată o ingerință mai gravă decât un reportaj scris.

Drepturile merită, a priori, un respect egal. O eventuală admitere a acțiunii va constitui o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare aparținând pârâtului. O eventuală respingere a acțiunii va constitui o ingerință în dreptul la viață privată aparținând reclamantelor. Trebuie deci evaluate oportunitatea și proporționalitatea fiecărei variante, printr-o corectă punere în balanță a celor două drepturi aflate în conflict.

Pentru a soluționa o astfel de cerere, care poate avea ca obiect acordarea unei sume cu titlu de daune morale, obligarea pârâtului la publicarea hotărârii, obligarea la scuze etc., instanța va avea în vedere, alături de condițiile din dreptul intern, argumentele celor două părți bazate pe jurisprudența CEDO, prin raportare la fiecare criteriu dintre cele expuse mai sus.

Astfel, în astfel de cauze, o soluție de respingere a cererii reclamantului de despăgubiri și cele întemeiate pe obligația de a face ar reprezenta o ingerință în dreptul reclamantei la protejarea vieții private. În ceea ce privește prevederea în lege, Codul civil include dispoziții care permit asigurarea dreptului la viață privată și la libertatea de exprimare (art. 70, art. 71-73 coroborat cu art. 79 C. civ., în ordinea succesiunii textelor). Cu referire la scopul legitim, respingerea acțiunii reclamantului s-ar încadra în prevederile alin. (2) al art. 8 al Convenției, urmărind apărarea drepturilor și a libertăților altora, și anume dreptul la liberă exprimare al pârâtului.

Necesitatea într-o societate democratică ori balanța între protejarea dreptului garantat de art. 8 și cel garantat de art. 10 CEDO. Instanța va analiza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în speță, punând în evidență, dacă este cazul, marja de apreciere a statului.

 Va fi efectuată o analiză centrată pe art. 10 din Convenție, deoarece exprimarea de către pârât a unor afirmații de natura celor din speță atrage aplicabilitatea art. 10 CEDO. Este vorba despre libertatea de a transmite informații și dreptul publicului de a primi astfel de informații.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește că libertatea de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că această libertate este valabilă nu numai pentru „informațiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ca scandalizează, șochează sau neliniștesc. Astfel impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există „societate democratică”. Presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare (a se vedea Von Hannover citată anterior, par. 56; Petrina c. României, par. 38). Asemenea limitare încalcă Convenția dacă nu respectă cerințele impuse de par. 2 al art. 10. Prin urmare, trebuie analizat dacă ingerința „era prevăzută de lege”, dacă viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime menționate de respectivul paragraf și dacă era „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri. (Cumpănă și Mazăre c. României, par. 85).

În speță, o soluție de admitere a cererii reclamantei de despăgubiri ori a altor capete accesorii de cerere, din cadrul unor astfel de litigii civile, întemeiate, de pildă, pe obligația de a face ar reprezenta o ingerință în dreptul pârâtului la liberă exprimare. În legătură cu prevederea în lege, instanța are în vedere faptul că legiuitorul civil a introdus prevederi care privesc protejarea atât a libertății de exprimare, cât și a vieții private (art. 70, art. 71-73 coroborat cu art. 79 C. civ.). Cu referire la scopul legitim, admiterea acțiunii reclamantei s-ar încadra în alin. (2) al art. 10 din Convenție, urmărind apărarea drepturilor și a libertăților altora, anume viața privată a reclamantei. O ultimă condiție, extrem de importantă, ce va fi analizată de instanță, este necesitatea într-o societate democratică. Aceasta va pune în balanță protejarea dreptului garantat de art. 8 și cel garantat de art. 10 din Convenție, analiză care coincide cu cea efectuată anterior, cu singura distincție că acum aceasta pornește dinspre libertatea de exprimare și se finalizează cu dreptul la viață privată al persoanei fizice. Condiția „necesității într-o societate democratică” impune Curții să determine dacă ingerința incriminată corespundea „unei nevoi sociale imperioase”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existența unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată cu un control european privind atât legea, cât și deciziile de aplicare, chiar atunci când provin de la o instanță independentă. Așadar, Curtea este competentă să statueze asupra chestiunii de a ști dacă o astfel de „limitare” se conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 (Perna c. Italiei, par. 39)^[19]. Pentru a se pronunța în astfel de cauze, Curtea trebuie să țină cont de un element important: rolul indispensabil de „câine de pază” care revine presei într-o societate democratică^[20]. Presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt. Totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general^[21]. Bineînțeles că, atunci când este vorba de afirmații privind comportamentul unui terț, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincția dintre acuzații de fapt și judecăți de valoare. Nu este mai puțin adevărat că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem c. Austriei, par. 43)^[22].

Pe de altă parte, în baza art. 8 din Convenție, statele au obligația pozitivă de a proteja reputația unei persoane, prin sancționarea celor care, prin acțiunile lor, aduc atingere acesteia. În anumite circumstanțe, o persoană, chiar și cunoscută publicului, se poate prevala de o „speranță legitimă” privind protejarea și respectarea vieții sale private (Von Hannover nr. 2 c. Germaniei, par. 97)^[23]. De regulă, persoanele care prezintă interes pentru publicul larg sunt adesea prezente în presa scrisă sau în cadrul unor emisiuni televizate, dar chiar și acestea, fie ele demnitari, artiști sau magistrați, au dreptul să ducă o viață normală, să beneficieze de secretul convorbirilor telefonice, să fie asigurați că albumele cu pozele de familie nu vor ieși din posesia lor și nu vor fi vizionate de către alte persoane și dreptul la o viață socială normală, fără a fi hărțuite, filmate sau înregistrate, pentru ca publicul să ia cunoștință de modul în care astfel de persoane aleg să trăiască în afara orelor de serviciu.

Desigur, trebuie făcută distincția între libertatea de exprimare și libertatea presei. Chiar Constituția României folosește sintagme diferite pentru a marca diferența (de la gen la specie) între cele două noțiuni. În art. 30 din Constituția României, referitor la „libertatea de exprimare”, se fac unele referiri speciale la „libertatea presei”, legea fundamentală conferind garanții în plus pentru protecția acesteia, dar și garanții pentru protecția cetățenilor față de informațiile transmise prin presă: (3) Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații. (4) Nicio publicație nu poate fi suprimată. (8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege. Așadar, raportul dintre cele două drepturi protejate atât de Convenție, cât și de Constituție, este în continuare în ființă Mai mult, în timp ce în multe țări, libertatea presei este reglementată prin legi speciale, care stabilesc garanții și limite specifice presei, drepturi și obligații distincte pentru jurnaliști, legea fundamentală prevede că „delictele de presă se stabilesc prin lege”, însă România nu există o lege a presei și nici nu sunt reglementate „delicte” specifice presei. De altfel, în dreptul național nu mai există nici măcar noțiunea de „delict”, ci doar aceea de infracțiune, pentru toate faptele penale, indiferent de gravitatea lor^[24].

O ultimă etapă a analizei instanței prin prisma jurisprudenței CEDO este aceea a contrabalansării celor două drepturi fundamentale, prin raportarea la criteriile amintite, și anume: contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, conținutul, forma și repercusiunile publicării, circumstanțele în care au fost realizate fotografiile sau alte mijloace care ilustrează scene ale vieții private.

În cadrul analizei privind temeiurile de drept intern relevante, sancțiunile și proporționalitatea lor, instanța se va raporta, în privința unei cereri având ca obiect despăgubiri civile, la condițiile privind răspunderea civilă delictuală. Așadar, instanța va verifica în ce măsură fapta ilicită, aceea de încălcare a vieții private a reclamantei, a produs un prejudiciu, acesta constând de regulă în repercusiunile publicării unui astfel de articol în presă (care să conțină o minimă intruziune în viața personală a persoanei care a introdus o astfel de acțiune pe rolul instanței de judecată). Trebuie de asemenea dovedită existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul reclamat. Condiția vinovăției este de regulă îndeplinită, în cauze având un astfel de specific, întrucât pârâta (reprezentant al presei) este un mandatar al unei instituții, fie ea publică ori privată. Sursa încălcării nu o constituie de regulă persoana ziaristului, ci autoritatea sau instituția care a încălcat dreptul la viață privată. Instanța va avea în vedere efectul descurajator pe care l-ar avea o eventuală soluție de admitere a acțiunii, care ar da prevalență respectării dreptului la viață privată. În același timp, judecătorul cauzei trebuie să aibă în vedere faptul că libertatea de exprimare este protejată nu doar de CEDO, ci și de Constituția României. Totuși, art. 75 alin. (2) C. civ. prevede expres că se poate limita libera exprimare, atunci când se urmărește respectarea altor drepturi din Convenție. Pe de altă parte, vor fi avute în vedere și răspunsurile la următoarele întrebări: Poate pârâta să probeze că informațiile respective erau reale? În ce măsură erau doar niște judecăți de valoare cele publicate? În această ultimă ipoteză, standardul probator este mai puțin ridicat. Instanța civilă se va raporta și la faptul că, adesea, acțiunile de acest tip, sunt singura posibilitate pentru reclamant, deoarece legiuitorul penal a ales să dezincrimineze fapte precum insulta și calomnia, deși Curtea Constituțională a României consideră „această abrogare” ca fiind „un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziției constituționale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă”^[25]. În plus, potrivit art. 12 alin (1) C. pr. civ. „Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți”. De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol: „Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate”. Jurisprudența a reținut că acest text de lege face referire la abuzul de drept atât sub aspect subiectiv, când dreptul este exercitat cu rea-credință, în scop șicanator, fără justificarea unui interes legitim și numai cu voința deliberată de a constrânge pe adversar la abandonarea dreptului său, cât și sub aspect obiectiv, când dreptul este deturnat de la finalitatea lui social-economică.

În loc de concluzie…

Ambele drepturi, atât cel care protejează exprimarea liberă a ideilor, a opiniilor și care permite schimbul de informații, cât și cel care garantează dreptul la intimitate, la o viață socială și familială nepublică, sunt esențiale. Aceasta este rațiunea pentru care standardul CEDO este unul ridicat în privința protecției celor două drepturi, libertatea de exprimare și dreptul la viață privată. Legiuitorul constituant pe de altă parte, reglementează în cele mai mici detalii ce înseamnă fiecare dintre cele două drepturi și ce anume excede sferei acestora. Există o serie de situații când ne aflăm la confluența dintre libera exprimare a unei persoane și viața privată a alteia. Când este încălcat unul dintre aceste prerogative fundamentale, iar instanța de judecată este sesizată, aceasta este cea care va face o analiză complexă și riguroasă, pentru a decide care încălcare s-ar concretiza într-o ingerință mai restrânsă și care drept trebuie să prevaleze față de celălalt, în fiecare cauză concretă.