Contrabalansarea a două drepturi fundamentale: libertatea de exprimare și dreptul la viață privată

Concluzia, după această analiză, este că ingerința în litigiu a fost, în speță, disproporționată față de scopul urmărit și că, prin urmare, persoana în cauză nu a beneficiat de un „control efectiv” impus de statul de drept și care să poată limita ingerința a ceea ce era „necesar într-o societate democratică”, ceea ce semnifică încălcarea art. 8 din Convenție.

Pe de altă parte, hotărârea Bărbulescu c. României^[16] reprezintă un exemplu de neîncălcare a dreptului la viață privată.

Curtea a statuat în mod constant că noțiunea de viață privată este un concept larg. Aceasta include, de exemplu, dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte ființe umane și dreptul la identitate și la dezvoltarea personal. Nu înseamnă totuși că protejează orice activitate pe care o persoană ar putea să încerce să o angajeze cu alte ființe umane, pentru a stabili și dezvolta astfel de relații. Nu vor fi protejate, de exemplu, relațiile interpersonale cu un domeniu atât de vast și nedeterminat, încât nu poate exista o legătură directă între acțiunea sau inacțiunea unui stat și viața privată a unei persoane. Astfel, apelurile telefonice efectuate din cadrul la sediului unde persoana fizică își desfășoară activitatea salarizată, sunt, la prima vedere, parte din noțiunile de „viață privată” și de „corespondență”, în sensul par. 1 al art. 8. În absența unui avertisment potrivit căruia apelurile ar fi supuse monitorizării, reclamantul a avut o așteptare rezonabilă cu privire la confidențialitatea apelurilor făcute dintr-un telefon de serviciu și ar trebui să se aplice aceleași așteptări în legătură cu utilizarea unui e-mail și a internetului unui solicitant. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă, în speță, reclamantul a avut o așteptare rezonabilă de confidențialitate atunci când a comunicat din contul Yahoo Messenger. În această privință, se observă că nu se contestă faptul că reglementările interne ale angajatorului reclamantei au interzis în mod strict angajaților să utilizeze computerele și resursele companiei în scopuri personale. Ceea ce se contestă de către părți este următorul aspect: dacă reclamantul a primit o notificare prealabilă că comunicările sale ar fi putut fi monitorizate și că accesul acestora ar putea fi dezvăluit.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează că, deși scopul art. 8 din Convenție este, în esență, acela de a proteja un individ împotriva unei intervenții arbitrare a autorităților publice, acesta nu obligă statul să se abțină de la o astfel de ingerință. În plus față de aceasta, o întreprindere poate avea obligații pozitive inerente respectării eficiente a vieții private. Aceste obligații pot implica adoptarea de măsuri menite să asigure respectul pentru viața privată. Chiar și în sfera relațiilor dintre indivizi trebuie să se țină seama de echilibrul echitabil care trebuie atins între interesele concurente – care pot include interese private și publice sau drepturi ale Convenției. În speță, Curtea constată că plângerea reclamantului trebuie examinată din punctul de vedere al obligațiilor pozitive ale statului, deoarece acesta a fost angajat de o societate privată, care, prin acțiunile sale, nu putea angaja responsabilitatea statului în temeiul convenției. Trebuie așadar, să se examineze dacă statul, în contextul obligațiilor sale pozitive prevăzute la art. 8, a stabilit un echilibru corect între dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și corespondența și interesele angajatorului său. Angajatorul a acționat în cadrul competențelor disciplinare, deoarece, așa cum au constatat instanțele naționale, acesta a accesat contul Yahoo Messenger, presupunând că informațiile în cauză erau legate de atribuțiile sau problemele de serviciu. Curtea notează că se pare că au fost examinate comunicările din contul său Yahoo Messenger, dar nu celelalte date și documente stocate pe computerul său. Prin urmare, constată că monitorizarea angajatorului a fost limitată în ceea ce privește domeniul de aplicare și proporțională. În plus, se constată că reclamantul nu a explicat în mod convingător de ce a folosit contul de mesagerie Yahoo pentru scopuri personale. Se concluzionează în prezenta cauză că nimic nu indică faptul că autoritățile interne nu au reușit să stabilească un echilibru corect, în limitele marjei lor de apreciere, între dreptul reclamantului la respectarea vieții private în temeiul art. 8 și interesele angajatorului său, soluția Curții fiind aceea de neîncălcare a art. 8 din Convenție.

Care este raportul între cele două drepturi fundamentale – art. 10 și 8 din Convenție?

Întrucât ambele drepturi au o arie de aplicabilitate extrem de cuprinzătoare, acestea ajung să interacționeze. Sunt destul de numeroase litigiile în cadrul cărora reclamantul invocă, ca temei al acțiunii sale, încălcarea dreptului la viață privată, iar pârâtul își fundamentează apărarea sa pe dreptul la liberă exprimare sau viceversa.

Știm că obligația judecătorului național este aceea de a asigura deplin efect al normelor Convenției, aplicându-le cu prioritate față de orice dispoziție contrară care s-ar regăsi în legislația națională, prin raportare la conținutul art. 11, respectiv art. 20 din Constituție, care vorbesc despre interpretarea conformă, iar în subsidiar despre aplicarea directă a blocului convențional în litigiile de drept intern. Astfel, cât timp există norme interne, acestea vor fi comparate cu textul Convenției. Dacă protecția oferită de art. 10 sau 8 din Convenție este mai sporită, interpretarea și aplicarea normelor interne se va face prin prisma Convenției, aceasta din urmă având întâietate. Dacă cele prevăzute de CEDO lipsesc din cadrul legislației românești, judecătorul național va da eficiență în mod direct prevederilor art. 8, respectiv art. 10 din Convenție. Vor fi aplicate acestea cu prioritate față de orice dispoziție internă contrară, fără să se aștepte abrogarea dispoziției respective de către legiuitor^[17].

Pentru a soluționa o cerere care naște un real conflict între cele două drepturi, reglementate de art. 8, respectiv art. 10 din Convenție, instanța va avea în vedere, alături de toate condițiile dreptului intern, argumentele celor două părți bazate pe jurisprudența CEDO. Să considerăm, cu titlu exemplificativ, un litigiu civil, o cerere de acordare a unor daune morale pentru încălcarea dreptului la viață privată al reclamantei, în cadrul căruia pârâta se apără invocând dreptul la liberă exprimare.

Analiza centrată pe art. 8 din Convenție

Aducerea la cunoștința publicului a unor informații, false sau adevărate, referitoare la trecutul unei persoane atrage aplicabilitatea art. 8, viață privată, buna reputație. Curtea a considerat că reputația unei persoane, afectată de publicarea unei scrisori, era protejată de art. 8 din Convenție și că sarcina sa era aceea de a verifica dacă autoritățile au păstrat echilibrul just în apărarea celor două valori garantate de Convenție (art. 8 și 10) și care pot fi în conflict în acest gen de cauze (Petrina c. României, par. 28). Astfel, dreptul la protejarea reputației este un drept care este protejat de art. 8. Cuprinde infomarții personale cu privire la care un individ poate avea încredere legitimă că nu vor fi publicate fără consimțământul său. Totuși, pentru ca art. 8 să fie luat în considerare, atacul asupra reputației unei persoane trebuie să aducă un anumit nivel de gravitate și să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la respectarea vieții private. De asemenea, nu poate fi invocat art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputației care este o consecință previzibilă a propriilor acțiuni, precum săvârșirea unor fapte de natură penală. Atunci când examinează necesitatea unei ingerințe într-o societate democratică în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, trebuie să se verifice dacă autoritățile naționale au păstrat un echilibru just între protejarea celor două valori, care pot fi în conflict în astfel de cauze. (acesta este raportul dintre art. 8 și 10, astfel cum este ilustrat în hotărârea Axel Springer AG c. Germaniei).

În altă speță care a ajuns în atenția CEDO, devenind un etalon în materie, reclamanții se plâng de refuzul instanțelor de a interzice orice nouă publicare a fotografiei apărute la 20 februarie 2002 în revistele două reviste cunoscute. Aceștia pretind că le-a fost încălcat dreptul la respectarea vieții lor private. Cu privire la viața privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică și morală ale acesteia. Garanția oferită la art. 8 este destinată, în esență, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerințe externe, a personalității fiecărui individ în raport cu semenii săi. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate ține de viața privată. Prin urmare, publicarea unei fotografii interferează cu viața privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este o persoană publică (Von Hannover, par. 50 și 53). În ceea ce privește fotografiile, s-a subliniat că imaginea unei persoane este unul din principalele atribute ale personalității sale, având în vedere că exprimă originalitatea sa și îi permite să se diferențieze de ceilalți. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale constituie, astfel, una din condițiile esențiale ale dezvoltării sale personale. Aceasta presupune, în principal, stăpânirea de către individ a imaginii sale, care include în special posibilitatea acestuia de a refuza publicarea sa. Într-adevăr, chiar Curtea amintește că, în anumite circumstanțe, o persoană, chiar și cunoscută publicului, se poate prevala de o „speranță legitimă” privind protejarea și respectarea vieții sale private (Von Hannover, par. 51)^[18].

În cauzele de tipul celei din speța la care facem referire, nu este vorba despre un act al statului, ci despre pretinsa insuficiență a protecției acordate de instanțe vieții private a reclamanților. Or, deși art. 8 vizează în esență să protejeze individul împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să nu comită astfel de ingerințe: la acest angajament negativ se pot adăuga obligații pozitive, inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Acestea pot implica adoptarea unor măsuri care vizează respectarea vieții private, chiar și în ceea ce privește relațiile dintre indivizi. Acest lucru este valabil și pentru protejarea dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea terților (Von Hannover, par. 57). Limita dintre obligațiile pozitive și negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiții precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente aflate în joc.

Cu privire la libertatea de exprimare: având în vedere că prezentele cereri necesită o examinare a echilibrului just care trebuie păstrat între dreptul reclamanților la respectarea vieții lor private și dreptul editurii la libertatea de exprimare, cel din urmă garantat de art. 10, Curtea consideră util să se raporteze și la principiile generale privind aplicarea acestui echilibru. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 par. 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce privește „informațiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitatea deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”. Astfel cum este consacrată la art. 10, libertatea de exprimare este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esențial pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Deși nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informații și idei cu privire la toate problemele de interes general. La funcția sa, care constă în diseminarea informațiilor și ideilor referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de pază”. În plus, nici Curții și nici instanțelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz. În cele din urmă, Curtea amintește că libertatea de exprimare include publicarea de fotografii. Totuși, este vorba despre un domeniu în care protecția reputației și a drepturilor altora are o importanță deosebită, având în vedere că fotografiile pot conține informații foarte personale sau chiar intime cu privire la un individ sau familia acestuia (Von Hannover, par. 59). În plus, fotografiile care apar în așa-numita presă „de senzație” sau în „presa sentimentală” care, de regulă, are ca obiect satisfacerea curiozității publicului cu privire la detaliile vieții strict private ale unei persoane, sunt adesea realizate într-o atmosferă de hărțuire continuă, care îi poate genera persoanei în cauză un sentiment foarte puternic de intruziune în viața sa privată sau chiar de persecuție (Von Hannover, par. 59).

Criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi

În ceea ce privește punerea în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private, criteriile care decurg din jurisprudență și care sunt relevante în speță sunt enumerate în continuare.

a) Contribuția la o dezbatere de interes general

Un prim element esențial este contribuția pe care o are apariția fotografiilor sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general (Von Hannover, par. 60). Definiția a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanțele cauzei. Curtea consideră totuși că este util să reamintească faptul că a recunoscut existența unui astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme politice sau crime săvârșite, ci și în cazul în care privea probleme legate de sport sau artiști ai scenei. În schimb, eventualele probleme conjugale ale unui președinte de republică sau dificultățile financiare ale unui cântăreț celebru nu au fost considerate probleme de interes general.

b) Notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului

Rolul sau funcția persoanei vizate și natura activităților care fac obiectul reportajului și/sau al fotografiei constituie un alt criteriu important, legat de cel precedent. În această privință, este necesar să se facă distincție între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice. Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, care privește personalități politice în exercitarea funcțiilor oficiale ale acestora nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care privește detalii din viața privată a unei persoane care nu îndeplinește astfel de funcții (Von Hannover, pct. 63).

Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcției sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democrații, să comunice idei și informați privind probleme de interes public, acest rol pare mai puțin important în al doilea caz. În mod similar, dacă în circumstanțe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viața privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalități publice, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate și comentariile care le însoțesc se raportează exclusiv la detalii din viața lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozității publicului în această privință (Von Hannover, pct. 65). În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă (Von Hannover, pct. 66).