Contrabalansarea a două drepturi fundamentale: libertatea de exprimare și dreptul la viață privată

Al doilea factor care trebuie luat în considerare în acest exercițiu de punere în balanță este autenticitatea informației dezvăluite. Autoritățile de stat competente pot să adopte măsuri cu scopul de a reacționa în mod corespunzător și fără exces la acuzațiile calomnioase lipsite de temei sau formulate cu rea-credință. Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligații și responsabilități, iar orice persoană care decide să dezvăluie informații trebuie să verifice atent, în măsura în care circumstanțele permit acest lucru, că aceasta este corectă și de încredere. Pe de altă parte, Curtea trebuie să pună în balanță prejudiciul, dacă este cazul, pe care dezvăluirea în litigiu l-ar putea cauza autorității publice și interesul pe care publicul l-ar putea avea față de dezvăluirea respectivă. În această privință, Curtea poate lua în considerare obiectul dezvăluirii și natura autorității administrative în cauză.

Motivația angajatului care face dezvăluirea este un alt factor decisiv pentru a stabili dacă demersul trebuie sau nu să beneficieze de protecție. De exemplu, o acțiune motivată de o doleanță sau o animozitate cu caracter personal ori de perspectiva unui avantaj personal, în special un câștig pecuniar, nu justifică un nivel de protecție deosebit de ridicat. Este important de stabilit așadar dacă, atunci când a făcut dezvăluirea, persoana respectivă a acționat cu bună-credință și cu convingerea că informația este adevărată, dacă dezvăluirea acesteia a fost în interes public și dacă autorul dispunea sau nu de mijloace mai discrete pentru a denunța acțiunile în litigiu. În cele din urmă, evaluarea proporționalității ingerinței în raport cu scopul legitim urmărit se face printr-o analiză atentă a pedepsei aplicate și a consecințelor acesteia.

Pe de altă parte, dreptul la viața privată este astfel reglementat: pe de o parte în cadrul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

Pe de altă parte, legiuitorul constituant a dedicat acestui drept un articol. Astfel, art. 26 din Constituție privind „Viața intimă, familială și privată” prevede că: „(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”, iar „(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.

Dreptul la viață privată este un drept larg, care implică aspecte sociale, familiale și raporturi de muncă stabilite între persoanele fizice și angajator. Nu poate exista o imixtiune în acesta, doar într-o situație de excepție, situații care sunt enumerate în cadrul par. 2 al art. 8 din Convenție. Mai mult decât atât, intră în sfera de protecție a art. 8 din Convenție și dreptul la exercitarea profesiei și la a coresponda cu clientul, fără ca autoritățile să poată limita sau controla aceste fațete ale dreptului la viață privată după bunul lor plac.

De pildă, în hotărârea Mancevschi c. Moldovei^[11] (percheziție și lipsa vreunei măsuri speciale de protecție a confidențialității relației avocat-client) reclamantul a fost fondatorul unei companii iar la o dată ulterioară a devenit si avocatul acesteia. Directorul unei alte companii a fost ucis, iar polițistul care făcea investigația penală a constat existența unei legături între compania reclamantului și omorul persoanei menționate anterior. Între timp, reclamantul a devenit avocatul lui SP, cel care era suspectat de omorul persoanei. Reclamantul a fost citat să se prezinte la audieri însă a întârziat, între timp ofițerul de polițe plecând de la sediul poliției. De asemenea, ofițerul de poliție a emis o ordonanță de percheziție a biroului și a domiciliului reclamantului. După acestea, reclamantul a fost adus silit la sediul unității de poliție spre a fi audiat însă el a menționat că nu poate fi audiat în calitate de martor întrucât era avocatul lui SP. Tot la acea dată, ofițerul T a dispus înlăturarea reclamantului din calitatea de reprezentant al clientului său SP.

Aplicabilitate: Curtea observă că percheziția și ridicarea de obiecte în această cauză a vizat apartamentul și biroul reclamantului, în care el păstra dosarele clienților săi. Curtea reiterează că percheziția biroului avocatului a fost privită ca o ingerință în „viața privată” și „corespondență” și, potențial, în dreptul său la respectarea domiciliului, în sensul mai larg.

Curtea este de acord cu părțile în această cauză că percheziționarea biroului și apartamentului reclamantului a constituit o ingerință în drepturile acestuia garantate de art. 8 al Convenției.

Așadar, noțiunea de „viață privată” are ca elemente: viața privată personală și viața privată socială. La rândul lor, acestea se subdivid în anumite categorii:

– viața privată personală include: integritatea fizică și psihică a persoanei, identitatea persoanei – sexul, orientarea sexuală, numele sau elemente legate de imaginea unei persoane – informații personale cu privire la care persoanele se pot aștepta în mod legitim să nu fie publicate fără consimțământul lor, reputația, dreptul de a trăi la adăpost de priviri indiscrete. Ca o mică observație ce merită a fi făcută, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține „vieții private” (hotărârea Petrina c. României, pct. 27);

– viața privată socială: dreptul la dezvoltarea, fără ingerințe externe, a personalității fiecărui individ în raport cu semenii săi, activitățile profesionale;

– „viața familială” – care sunt relațiile de familie și care este conținutul lor?;

– există viață de familie în cazul: unui cuplu căsătorit (prezumție); părinții și copiii lor minori, chiar dacă nu conviețuiesc; părinții și copiii majori, dacă există un grad de dependență materială ori sentimentală; aceeași dependență materială ori sentimentală se cere și în cazul rudelor;

– conținutul vieții de familie: dreptul la o recunoaștere juridică a relațiilor de familie, drepturi de natură patrimonială legate de viața de familie;

– „domiciliu” – locuința unei persoane, reședința secundară, casa de vacanță – persoana dezvoltă legături emoționale puternice cu acea casă;

– „corespondență” – orice fel de comunicare între două sau mai multe persoane, realizată cu dorința de a rămâne privată.

Standardul este reprezentat de conformitatea ingerinței. Așadar, urmează să se stabilească dacă ingerința a fost justificată prin prisma par. 2 al art. 8 al Convenției, adică dacă ea a fost „prevăzută de lege”, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime indicate în acest paragraf și dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge acest scop sau aceste scopuri^[12]. Se cuvine să reamintim în acest sens că expresia „prevăzută de lege”, în sensul art. 8 par. 2 din Convenție, înseamnă că măsura incriminată trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern, și că legea în cauză trebuie să fie accesibilă persoanei afectate – care, în plus, trebuie să poată să prevadă consecințele pentru ea – și să fie compatibilă cu preeminența dreptului. Fiind vorba de baza legală a ingerinței în cauză, Curtea observă că percheziția a fost efectuată de un procuror în lipsa unui mandat și a martorilor asistenți. Dacă reiese din lectura dispozițiilor Codului de procedură penală în materie, respectiv art. 157-164 C. pr. pen., că percheziția în cauză nu era contrarie dreptului intern, mai trebuie, pentru ca ingerința în cauză să nu implice încălcarea art. 8, ca aceste dispoziții legale să prevadă suficiente garanții (să fie autorizată de judecător independent, încheierea să fie suficient motivată, să se arate expres ce anume se caută etc.), pentru a se evita ca organele să poată să ia măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamanților la respectarea domiciliului lor.

În ceea ce privește în special, percheziționarea încăperilor și ridicarea de obiecte, Curtea a constatat în mod constant că statele ar putea considera necesar să recurgă la asemenea măsuri pentru a obține probe materiale ale unor abateri. Urmează să se examineze dacă motivele aduse pentru justificarea unor astfel de măsuri au fost „relevante” și „suficiente” și dacă a fost respectat principiul proporționalității. În ceea ce privește ultima chestiune, Curtea trebuie, în primul rând, să se asigure că legislația și practica oferă persoanelor fizice garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor. În al doilea rând, vor fi examinate circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte, pentru a stabili dacă, în acea cauză concretă, ingerința a fost proporțională cu scopul urmărit. Criteriile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a luat în considerare la examinarea ultimei chestiuni au fost, printre altele, circumstanțele eliberării autorizării pentru efectuarea percheziției, în special probele disponibile la acel moment, conținutul și scopul autorizării, modul în care percheziția a fost efectuată, inclusiv prezența unor observatori independenți în timpul percheziției, și posibilele repercusiuni asupra reputației și lucrului persoanei afectate de percheziție (cauza Calmanovici c. României).

Ca măsuri de protecție minime – garanțiile legale – necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudența Curții menționează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracțiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condițiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversațiile interceptate; măsurile de precauție ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte și complete, în vederea eventualului control de către judecător și de către apărare; circumstanțele în care poate sau trebuie să se facă ștergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate. De asemenea, trebuie luate în considerare și alte garanții, precum cea care prevede că măsura trebuie să fie autorizată și că punerea sa în aplicare trebuie să fie controlată de către o autoritate independentă, în special de către un magistrat.

Referitor la obligațiile pozitive ale statului: acestea pot implica adoptarea unor măsuri desemnate să asigure respectarea vieții private chiar în sfera relațiilor dintre indivizi (Georgel și Georgeta Stoicescu c. României, par. 48). Fiecare stat semnatar are obligația de a preveni nerespectarea de către alte persoane a integrității fizice și morale ale unui individ atunci când autoritățile știu sau ar fi trebuit să știe despre aceste nerespectări. De asemenea, există obligația de a asigura respectarea demnității umane și calității vieții umane în anumite privințe (Georgel și Georgeta Stoicescu c. României, par. 48)^[13]. Obligația negativă de bază a autorităților este aceea de a nu încălca dreptul la viață privată, în niciuna dintre formele sale. Ingerința statală trebuie deci să îmbrace condiția legalității, să fie necesară într-o societate democratică și să fie proporțională, astfel încât scopul legitim al acesteia să corespundă unuia dintre cele statuate expres, și anume: „securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora”.

Conceptul de „viață privată” este unul autonom^[14]. Acesta înglobează dreptul la viață privată personală, dreptul la viață privată socială, dreptul la viață de familie, dreptul la domiciliu și respectarea dreptului la corespondență.

O altă categorie de subiecți asupra căruia se poate răsfrânge art. 8 din Convenție este cea a avocaților, iar din punctul de vedere al jurisprudenței, o hotărâre cu conținut relevant în materie este Pruteanu c. României^[15]. În fapt, o societate este reclamată pentru înșelăciune. Administratorii sunt fugari, dar împuternicesc o persoană să vândă două imobile. Aceasta din urmă încheie un contract de reprezentare cu avocatul Pruteanu, pentru a-i fi apărate interesele. Între timp, sunt înregistrate o serie de plângeri împotriva administratorilor societății, iar parchetul începe urmărirea penală. Tribunalul autorizează interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice ale celor doi administratori fugari si ale mandatarului acestora. Sunt interceptate și discuțiile mandatarului cu avocatul acestuia. Convorbirile sunt transcrise pe hârtie, iar transcrierile conțin numele avocatului (care este reclamant), profesia sa de avocat și numărul de telefon al acestuia. Administratorii sunt găsiți de poliție și plasați în arest preventiv. Reclamantul, avocatul Pruteanu, acționând în nume propriu, atacă încheierea de certificare a înregistrărilor și arată că practica instanțelor naționale era distrugerea unor astfel de înregistrări, întrucât convorbirile au avut un caracter profesional. Calea de atac introdusă se respinge ca inadmisibilă, pe motiv că legislația nu prevede o asemenea cale. În drept, reclamantul denunță o atingere adusă dreptului la respectarea vieții sale private și a corespondenței, ca urmare a înregistrării convorbirilor sale telefonice cu clientul său, la care a fost supus ca urmare a punerii sub ascultare a mandantului său.

Motivarea Curții în ce privește pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție: Curtea subliniază că sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție, comunicațiile telefonice și că interceptarea acestora se interpretează așadar ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 din Convenție. Nu contează, în această privință, că ascultările din litigiu au fost efectuate pe linia unei terțe persoane. De asemenea, ingerința menționată anterior contravine art. 8, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la alin. (2) din articolul amintit și, în plus, este „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea acestora. Formularea „în condițiile prevăzute de lege” de la art. 8 par. 2 urmărește mai întâi ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern. Ea implică totodată și o anumită calitate a legii în cauză: dispune accesul persoanei în cauză la lege – care trebuie să fie capabilă să prevadă consecințele ce o așteaptă – și compatibilitatea sa cu statul de drept. Curtea observă că articolele menționate anterior reglementau utilizarea ascultării convorbirilor telefonice, fără a specifica care era situația persoanelor ascultate, dar care nu sunt vizate de autorizația de interceptare. Curtea consideră că ingerința avea ca scop, în speță, să permită stabilirea adevărului în cadrul unei proceduri penale și urmărea, așadar, apărarea ordinii. Rămâne așadar de analizat dacă ingerința „era necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor obiective. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a se pronunța cu privire la existența și întinderea unei asemenea necesități, dar această marjă merge împreună cu un control european bazat în același timp pe lege și pe deciziile de punere în aplicare, chiar și atunci când acestea emană de la o jurisdicție independentă. Curtea trebuie să fie convinsă de existența unor garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor. Această apreciere nu are decât un caracter relativ, ea depinde, printre altele, de tipul de recurs oferit de dreptul intern. Este reamintit faptul că interceptarea convorbirilor dintre un avocat și clientul său aduce atingere fără îndoială secretului profesional, care reprezintă baza relației de încredere între aceste două persoane. În această privință, Curtea observă că autorizația de a înregistra convorbirile purtate de C.I. a fost emisă de o instanță. Cu toate acestea, autorizația menționată o viza pe C.I. și nu pe reclamant, astfel încât nu se poate concluziona că instanța a examinat a priori necesitatea măsurii cu privire la partea interesată. În plus, Curtea reamintește că a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art. 8 din Convenție, un astfel de raționament făcând inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă reclamantul a avut la dispoziție o cale de atac pentru a solicita a posteriori verificarea înregistrărilor în litigiu. Deși este adevărat că partea interesată îl reprezentase pe unul dintre inculpați în cadrul acestei proceduri penale, calitatea sa de reprezentant nu-i oferea capacitatea de a interveni în procedură în nume propriu. În ceea ce privește mijlocul indicat de Guvern, cel al unei acțiuni civile în despăgubiri, Curtea evidențiază că, de fapt, Convenția este direct aplicabilă în România și că prevalează asupra dispozițiilor de drept național care sunt contrare acesteia. un recurs în fața unei instanțe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obținerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalității înregistrărilor în litigiu și să conducă, dacă este cazul, la pronunțarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant – astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenție.