Contrabalansarea a două drepturi fundamentale: libertatea de exprimare și dreptul la viață privată

Domeniul de aplicare al art. 10 și modul în care se răsfrânge acesta asupra unor anumite persoane

Domeniul de aplicare al art. 10 din Convenție este unul vast. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că intră în sfera de protecție a art. 10 mai multe categorii de informații, ca exprimarea artistică, publicitatea comercială, exprimarea în legătură cu subiecte de interes public, precum cele de natură socială, religioasă, culturală sau economică.

O categorie aparte care poate fi limitată doar într-o oarecare măsură în ceea ce privește libertatea acesteia la exprimare este presa. Un element important este rolul indispensabil de „câine de pază” care revine presei într-o societate democratică. Presa nu trebuie să depășească anumite limite, care țin în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt. Totuși, îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (Cumpănă și Mazăre c. României, par. 93). Libertatea presei este incompatibilă cu existența oricărui sistem de autorizare sau cenzură prealabilă. Totuși, jurnaliștii trebuie să acționeze cu bună-credință, să furnizeze informații exacte, demne de crezare și cu respectarea deontologiei profesionale (Pentikainen c. Finlandei, par. 90)^[9]. Când presa își exercită rolul de informare cu privire la existența unor presupuse ilegalități, are obligația de a furniza o bază factuală suficientă (Cumpănă și Mazăre c. României, par. 101). Această sarcină include faptul de a prezenta și de a comenta procedurile judiciare, fapt care, cu condiția să nu depășească limitele precizate mai sus, contribuie la difuzarea lor și, prin urmare, le face compatibile cu cerința conform căreia ședințele trebuie să fie publice, prevăzută la art. 6 par. 1 din Convenție. Este de neconceput ca problemele soluționate de instanțe să nu poată, anterior sau simultan, să genereze discuții și în alte părți, fie în reviste de specialitate, în presă sau în rândul publicului, în general. La funcția mass-mediei, care constă în comunicarea unor astfel de informații și idei, se adaugă dreptul publicului de a le primi.

Libertatea jurnalistică include și posibilitatea de a recurge la anumită doză de exagerare, sau chiar de provocare. În plus, nici Curții și nici instanțelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz (Axel Springer c. României). Jurnaliștilor le este permisă o doză de exagerare sau de provocare, mai ales când relatările privesc un personaj politic sau o persoană cunoscută publicului larg (Tammer c. Estoniei, par. 59-63). Cât privește caracterul necesar al ingerinței, la care am făcut referire anterior, acesta se reflectă și în obligația de a oferi o bază factuală solidă afirmațiilor făcute, fără ca aceasta să implice dezvăluirea numelui persoanelor care le-au furnizat (Cumpănă și Mazăre c. României, par. 106). Obligarea jurnaliștilor la dezvăluirea surselor acestora poate fi justificată doar de un motiv imperativ de interes public, iar dispunerea unor percheziții sau confiscări în scopul devoalării surselor sau al descoperirii probelor utilizate de jurnaliști poate fi admisă doar în cazuri excepționale justificate de imperative de interes public (Ernst c. Belgiei, par. 102)^[10].

În cauza Frăsilă și Ciocîrlan c. României (10 mai 2012), Curtea remarcă faptul că Guvernul nu contestă că, prin accesul la redacția și echipamentele stației de radio Radio M Plus, reclamanții doreau să își exercite profesia de jurnaliști de radio, care, în mod evident, reprezintă un element esențial al dreptului la libertatea de exprimare. În schimb, Guvernul contestă, astfel cum se confirmă în atestarea CNA, că stația menționată anterior a avut activități de radiodifuziune în perioada 2002-2004 și afirmă că, prin urmare, reclamanții nu ar fi putut exercita nicio activitate jurnalistică în această societate. Se remarcă faptul că somațiile adresate de CNA, ca urmare a diverselor transferuri ilegale nu au fost urmate de o decizie de retragere a licenței audiovizuale nr. 246/1997 pe care o exploata Radio M Plus, în temeiul Legii nr. 504/2002 a audiovizualului. De altfel, nu a fost efectuată nicio retragere în temeiul art. 57 din Lege, care îi permite CNA-ului să retragă licența audiovizuală în cazul în care titularul său încetează să difuzeze serviciul de programe timp de 45 de zile, din motive de natură tehnică, și timp de 96 de ore, pentru orice alte motive. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia neexecutarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002 nu a încălcat dreptul la libertatea de exprimare a reclamanților, pe motiv că Radio M Plus nu a desfășurat activități de radiodifuziune în perioada 2002-2004. În continuare, Curtea observă că prezenta cauză nu privește imposibilitatea de a comunica anumite informații sau idei unor terțe persoane, ci modul de exercitare a unei profesii căreia Curtea îi recunoaște rolul esențial într-o societate democratică, și anume acela de „câine de pază”. În concluzie, un element esențial pentru libertatea de exprimare, și anume modalitatea sa de exercitare, era în joc pentru reclamanți. De asemenea, trebuie să se constate că nu era vorba de o simplă vocație a exercitării unui astfel de drept. Reclamanții dispuneau de mijloacele tehnice care permit comunicarea de programe radio. Curtea observă că, din documentele aflate la dosar reiese că reclamanții au putut să publice câteva articole în presa scrisă națională și locală în cursul anilor 2002 și 2003. Totuși, aceasta admite că posibilitatea de a scrie articole în ziare nu poate compensa libertatea jurnaliștilor de a alege modalitatea de exprimare. Or, conform jurisprudenței Curții, în afară de esența ideilor și a informațiilor exprimare, art. 10 din Convenție protejează, de asemenea, modalitatea de exprimare a acestora. În fapt, nu este de competența Curții și nici a instanțelor naționale să se substituie presei pentru a afirma ce tehnică de redactare ar trebui să fie adoptată de jurnaliști. Este necesar să se țină seama, de asemenea, de potențialul impact al transmiterii unor opinii, care are o anumită importanță atunci când este vorba despre libertatea de exprimare, deoarece se știe că mijloacele de informare în masă audiovizuale au adesea efecte mult mai imediate și puternice decât presa scrisă. În consecință, Curtea nu poate să admită nici argumentul Guvernului conform căruia reclamanții aveau alte alternative pentru a-și manifesta libertatea de exprimare. În plus, Curtea amintește că statul este ultimul garant al pluralismului, în special în ceea ce privește presa audiovizuală, ale cărei programe se difuzează adesea pe scară foarte largă. Acest rol devine cu atât mai indispensabil atunci când independența presei suferă presiuni externe exercitate de politicieni și deținători ai puterii economice. Prin urmare, trebuie să se acorde o importanță specială contextului libertății presei din România la momentul faptelor. Or, conform rapoartelor întocmite de mai multe organizații naționale și internaționale, situația presei din România în perioada 2002-2004 nu era satisfăcătoare. În aceste rapoarte se subliniază, între altele, faptul că presa locală se afla, direct sau indirect, sub controlul responsabililor politici sau economici ai regiunii. Curtea nu poate ignora faptul că, în prezenta cauză, reclamantul afirmă că a suferit presiuni politice și economice care au determinat vânzarea unei părți din participația sa la o societate de televiziune. În aceste condiții, măsurile pe care trebuia să le adopte statul, având în vedere rolul acestuia de garant al pluralismului și al independenței presei, au o importanță considerabilă.

Așadar, raportat la cele expuse anterior, Curtea consideră că autoritățile naționale erau obligate să adopte măsuri eficiente pentru a asista reclamanții în punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive și executorii din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Neamț. Or, în ciuda demersurilor întreprinse de reclamanți, acestora li s-a refuzat accesul la redacția stației de radio. Doar reclamantului i s-au restituit, la 25 octombrie 2004, echipamentele aparținând societății Radio M Plus. Este reamintit faptul că exercitarea puterii statale care poate influența drepturile și libertățile garantate de convenție antrenează răspunderea statului, independent de forma în care sunt exercitate aceste puteri. În plus, decizia statului pârât de a delega unei anumite entități o parte din puterile sale nu o poate sustrage de la responsabilitățile care i-ar fi revenit dacă ar fi ales să le exercite el însuși Prin urmare, în calitate de depozitar al autorității publice, statul trebuia să aibă un comportament diligent și să îi asiste pe reclamanți în executarea hotărârii care le-a fost favorabilă, în special prin intermediul executorilor judecătorești. În speță, Curtea remarcă faptul că reclamanții au solicitat foarte rapid executarea silită a hotărârii din 6 decembrie 2002. În consecință, un executor judecătoresc s-a deplasat de două ori împreună cu aceștia la sediul stației de radio, dar reclamanții au fost primiți într-o cameră goală la parterul imobilului și numai executorul a putut vizita studiourile dotate cu echipamente speciale, situate la etajul doi al imobilului. Deși executorul judecătoresc a precizat că hotărârea executorie era clară și că nu era necesară inițierea unei acțiuni în instanță pentru a clarifica înțelesul și întinderea dispozitivului acesteia, nu a solicitat concursul și asistența forțelor de poliție, care se impuneau având în vedere comportamentul necooperant al debitorilor, și nu a întreprins niciun demers pentru a obține executarea hotărârii favorabile reclamanților. Or, în speță, ținând seama de miza procedurii pentru reclamanți, care doreau să își exercite profesia de jurnaliști de radio, și având în vedere faptul că era vorba despre o ordonanță președințială, procedura de executare silită impunea măsuri urgente. Curtea nu poate admite motivele prezentate de executor în fața Guvernului în 2008 pentru a justifica neexecutarea hotărârii din 6 decembrie 2002. În fapt, din documentele aflate la dosar nu reiese că aceste motive au fost notificate reclamanților, acestea fiind invocate pentru prima dată în fața Curții. De asemenea, în măsura în care Guvernul susține că reclamanții ar fi putut să formuleze o contestație la această executare, în temeiul art. 399 C. pr. civ., sau să inițieze o acțiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc, în temeiul Legii nr. 188/2000, pentru a se plânge de refuzul acestuia de a îndeplini un act de executare, Curtea reamintește că a hotărât deja că Guvernul nu a demonstrat caracterul eficient al căilor de atac în cauză. În special, Guvernul nu a oferit exemple de jurisprudență internă pentru a dovedi că, în absența notificării refuzului executorului judecătoresc de a continua executarea și în absența încheierii oficiale a acestei proceduri, reclamanții ar fi putut angaja răspunderea executorului judecătoresc. De altfel, acesta nu a precizat nici în ce fel acțiunea disciplinară era o cale de atac la care reclamanții aveau acces direct și care putea determina executarea hotărârii definitive, având în vedere că aceasta nu putea fi inițiată decât de colegiul director al camerei executorilor judecătorești sau de către ministrul justiției și putea avea ca rezultat doar suspendarea din funcție a executorului. Curtea constată că, în speță, reclamanții au apelat deja la alte mijloace indirecte, și anume două plângeri penale, dar că aceștia nu au reușit să obțină executarea hotărârii definitive. Or, conform jurisprudenței Curții, un reclamant trebuie să folosească în mod normal căile de atac interne cu adevărat eficiente și suficiente. În cazul în care a fost utilizată o cale de atac, nu se impune utilizarea altei căi al cărei scop este practic același. Ținând seama de considerentele precedente, Curtea constată că reclamanții au luat inițiativa unor acte de executare suficiente și au depus eforturile necesare pentru a obține executarea hotărârii definitive din 6 decembrie 2002. Or, esențialul arsenalului juridic pus la dispoziția reclamanților pentru a pune în executare hotărârea care le era favorabilă, și anume sistemul executorilor judecătorești, s-a dovedit a fi inadecvat și ineficient. În plus, prin neadoptarea unor măsuri eficiente și necesare pentru a asista reclamanții în executarea hotărârii judecătorești definitive și executorii menționate anterior, autoritățile naționale au privat dispozițiile art. 10 din convenție de orice efect util și au refuzat exercitarea de către reclamanți a profesiei de jurnalist de radio. Prin urmare, a fost respinsă excepția de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern și s-a constatat că a fost încălcat art. 10 din Convenție.

În ceea ce privește categoria funcționarilor publici ori celor asimilați funcționarilor publici, Curtea a stabilit următoarele principii: art. 10 se aplică de asemenea sferei profesionale și funcționarii au dreptul la libertate de exprimare Astfel, aceasta nu uită faptul că angajații au obligația de loialitate, reținere și discreție față de angajatorul lor. Acest lucru este îndeosebi valabil pentru funcționari, dat fiind că însăși natura funcției publice impune reprezentanților acesteia o obligație de loialitate și reținere. Întrucât misiunea funcționarilor dintr-o societate democratică este de a ajuta guvernul să se achite de funcțiile sale, iar populația are dreptul de a se aștepta ca funcționarii să ofere acest ajutor și să nu ridice nicio piedică pentru guvernul ales în mod democratic, obligația de loialitate și reținere prezintă o importanță deosebită în ceea ce îi privește. Mai mult, având în vedere însăși natura poziției lor, funcționarii au adesea acces la informații în privința cărora guvernul, din diverse rațiuni legitime, poate avea un interes în a le proteja confidențialitatea sau caracterul secret. Prin urmare, aceștia sunt în general supuși unei obligații de discreție foarte stricte. În ceea ce privește reprezentanții funcției publice, fie că sunt funcționari numiți sau personal contractual, Curtea observă că aceștia pot ajunge, în exercițiul misiunii lor, să ia cunoștință de informații interne, eventual de natură secretă, pe care cetățenii au un interes sporit să le vadă divulgate sau făcute publice. Aceasta consideră că semnalarea de către un angajat din sectorul public a unui comportament nelegal sau a unui act ilicit la locul de muncă ar trebui, în anumite circumstanțe, să beneficieze de protecție. Această protecție poate fi necesară în cazul în care funcționarul public în cauză este singura persoană – sau face parte dintr-o categorie restrânsă de persoane – care are cunoștință de ceea ce se întâmplă la locul său de muncă și, astfel, este cea în măsură să acționeze în interesul public, alertând angajatorul sau publicul larg. Având în vedere obligația de discreție sus-menționată, dezvăluirea ar trebui să fie făcută în primul rând superiorului persoanei în cauză sau altei autorități ori organ competent. O dezvăluire în public nu trebuie avută în vedere decât în ultimă instanță, în cazul în care orice altă acțiune este în mod evident imposibilă. În cadrul aprecierii proporționalității restricției privind libertatea de exprimare, Curtea trebuie, prin urmare, să ia în considerare dacă persoana a avut alte mijloace eficiente de remediere a actului ilicit pe care a intenționat să îl dezvăluie.

La stabilirea proporționalității unei ingerințe în libertatea de exprimare a unui funcționar public într-un astfel de caz, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în considerare și alți câțiva factori. În primul rând, trebuie acordată o deosebită atenție interesului public pe care îl implică informația dezvăluită. Curtea reamintește că art. 10 par. 2 din Convenție nu lasă loc pentru restricții privind libertatea de exprimare în domeniul problemelor de interes general. Într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie supuse unui control atent exercitat nu doar de către puterea legislativă și cea juridică, ci și de către media și opinia publică. Interesul opiniei publice față de o anumită informație poate fi, câteodată, atât de puternic încât să depășească chiar și o obligație de confidențialitate impusă prin lege.