Considerații în legătură cu varietățile vânzării de consumație în dispozițiile O.G. nr. 99/2000 și ale O.G. nr. 34/2014

1. Introducere

Vânzarea este contractul prin care se transmite dreptul de proprietate asu­pra unui bun, de la una dintre părți, numită vânzător, celeilalte părți, numită cum­pă­rător, în schimbul unui preț ce constă într‑o sumă de bani.

Regulile contractului de vânzare sunt instituite de art. 1650 și urm. din Codul civil și constituie dreptul comun pentru orice formă de vânzare.

Prin dispozițiile Codului civil și ale legilor speciale sunt reglementate și diferite tipuri, feluri de vânzări, cunoscute ca „varietăți de vânzare”.

În general, sunt varietăți ale contractului de vânzare: vânzările de bunuri care se fac dintr-un gen limitat (vânzarea după greutate, număr sau măsură), vânzările afectate de condiție sau termen (vânzarea pe încercate și vânzarea cu opțiune de răscumpărare), vânzările în care obiectul contractului determină unele reguli speciale (vânzarea unei moșteniri, vânzarea de drepturi litigioase)^[1].

Vânzarea de consumație este o vânzare particularizată prin dispozițiile speciale ale legislației consumeriste (putând fi, ea însăși, calificată varietate a contractului de vânzare).

Potrivit art. 1177 contractele încheiate cu consumatorii sunt supuse dispozițiilor speciale și, în completare, celor generale prevăzute de art. 1166 și urm. C. civ. (dreptul comun în materie).

Practicile, formele, varietățile vânzării de consumație sunt reglementate de principalele acte normative în materie respectiv: Legea nr. 449/2003 privind vânza­rea produselor și garanțiile asociate acestora; O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață; Legea nr. 296/2004 Codul consumului; O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

2. Varietăți ale contractului de vânzare în Codul civil

Codul civil reglementează următoarele varietăți ale contractului de vânzare: vânzarea pe încercate și pe gustate; vânzarea imobilelor; vânzarea moștenirii; vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății și vânzarea cu opțiune de răscumpărare^[2].

În continuare, vom prezenta, succint, principalele trei varietăți ale vânzării, reglementate de Codul civil.

a) Vânzarea pe încercate și pe gustate

Vânzarea este „pe încercate” atunci când se încheie sub condiția încercării bunului, care trebuie să corespundă criteriilor stabilite la încheierea con­trac­tului ori, în lipsa acestora, destinației bunului, potrivit naturii sale [art. 1681 alin. (1) C. civ.].

Vânzarea pe încercate este un contract încheiat sub condiție suspensivă^[3].

Încercarea bunului se face de către cum­părător (sau de un împuternicit al acestuia, de exemplu, un expert în materie)^[4].

Atunci când părțile contractante au prevăzut că bunul vândut urmează să fie încercat, se prezumă că s‑a încheiat o „vânzare pe încercate” [art. 1681 alin. (3) C. civ.].

Încercarea are drept scop a stabili dacă bunul corespunde calității produsului.

În cazul achiziționării de bunuri tehnice, încercarea are drept scop și verificarea funcționării pro­du­sului.

Rezultatul încercării trebuie să fie rodul unei constatării obiective și deci, nu poate fi lăsat la aprecierea discre­ționară a cumpărătorului.

În unele cazuri, pentru o mai bună informare, vânzătorul poate cere și o expertiză a calită­ților și a funcționalității bunului ce urmează a fi achiziționat.

Transferul dreptului de proprietate a bunului către cumpărător se face numai după ce rezultatul încercării este pozitiv.

Astfel, până la îndeplinirea condiției, vânzătorul rămâne pro­prietarul bunului.

Dacă durata încercării nu a fost convenită și, din uzanțe nu rezultă altfel, condiția se consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predare [art. 1681 alin. (2) C. civ.].

În legătură cu transferul proprietății, se pune și problema suportării riscului pieirii bunului.

În condițiile reglementărilor actuale, riscul bunului se stră­mută cumpărătorului la predarea acestuia (chiar dacă predarea s‑a făcut în vederea încercării).

Vânzarea pe încercate nu se confundă cu vânzarea pe gustate.

Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzan­țe [art. 1682 alin. (1) C. civ.].

Atunci când bunul vândut „pe gustate” se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunță în termen, vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului.

De precizat că vânzarea pe gustate nu este un contract sub condiție suspensivă.

Atunci când vânzarea este pe gustate, cumpărătorul poate poate refuza încheierea contractului pe simplul motiv că nu îi place, deoarece vânzarea „este supusă unei condiții potestative simple a gustării” de către cumpărător.

b)Vânzarea moșteniri

Codul civil reglementează „Vânzarea moșteniri” în dispozițiile art. 1747‑1754.

Prin moștenire, în sensul dispozițiilor de mai sus, se înțelege „o moștenire deschisă sau o cotă din aceasta”.

Per a contrario, rezultă că „o moștenire viitoare” nu poate fi înstrăinată în timpul vieții autorului ei, de către eventualii lui succesori.

Interdicția de mai sus este de ordine publică, are la bază imoralitatea actului juridic și se sancționează cu nulitatea absolută (pentru încălcarea principiului nulla viventis hereditas).

Precizăm că dispozițiile Codului civil ce reglementează vânzarea moștenirii se aplică și altor forme de înstrăinare, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit, a unei moșteniri.

Atunci când moștenirea este înstrăinată cu titlu gratuit, „se aplică în mod corespunzător și dispozițiile privitoare la donații” (art. 1754 C. civ.).

Obiectul vânzării moștenirii îl constituie întreg patrimoniul succesoral ca universalitate, cuprinzând drepturi și obligații corelative sau o cotă‑parte indiviză din universalitate^[5].

Potrivit art. 1752 alin. (1) C. civ., înscrisurile sau portretele de familie, decorațiile sau alte ase­menea bunuri, care nu au valoare patrimonială însemnată, dar care au pentru vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu fi cuprinse în moștenirea vândută.

Din dispozițiile de mai sus, rezultă că bunurile de familie fac excepție de la regulile speciale ale vânzării unei moșteniri (și deci se vând potrivit dreptului comun în materie de vânzare).

În cadrul efectelor vânzării, vânzătorul este obligat:

– să predea patrimoniul succesoral înstrăinat,

– să remită cumpă­rătorului toate fructele pe care le‑a cules și

– să restituie toate plățile primite pentru creanțele moștenirii până la momentul încheierii contractului, prețul bunurilor vândute din moștenire și orice bun care înlocuiește un bun al moștenirii (art. 1749 C. civ.).

Obligațiile vânzătorului de mai sus, se justifică prin aceea că el nu-și pierde calitatea de moștenitor după perfectarea vânzării și va rămâne debitor al creditorilor succesiunii. Astfel, pentru realizarea creanțelor lor, creditorii pot urmării și pe moștenitorii vânzătorului.

În contextul de mai sus, cumpărătorul va putea fi urmărit de creditorii succesiunii, dar numai prin intermediul acțiunii oblice, deoarece el nu a devenit debitorul lor direct^[6].

Cumpărătorul este obligat să plătească prețul vânzării și „să ramburseze vânzătorului” atât datoriile și sarcinile moștenirii, cât și „sumele pe care moștenirea i le datorează acestuia din urmă” (art. 1750 C. civ.).

Vânzarea moștenirii trebuie încheiată în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute a contractului [art. 1747 alin. (2) C. civ.].

În cadrul formalităților de publicitate, cumpărătorul moștenirii dobândește drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în moștenire potrivit regulilor privitoare la cartea funciară^[7].

c) Vânzarea cu opțiune de răscumpărare.

Vânzarea cu opțiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiție rezolutorie prin care vânzătorul își rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului [art. 1758 alin. (1) C. civ.]^[8].

Vânzarea cu opțiune de răscumpărare operează în primul rând în favoarea vânzătorului. Cu toate acestea ea produce avantaje și pentru cumpărător (de exemplu, cumpărătorul are dreptul să folosească bunul și să-i culeagă fructele până la exercitarea dreptului de răscumpărare de către vânzător).

Tot astfel, cumpărătorul poate primi dobânda legală aferentă prețului, plătită la nivelul maxim prevăzut de lege^[9].

Când însă diferența dintre prețul răscumpărării și prețul plătit pentru vânzare depășește nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi (de mai sus), prețul răscumpărării va fi redus la prețul plătit pentru vânzare [art. 1762 alin. (1) C. civ.].

În practică, instituția vânzării cu opțiune („pact” în dispozițiile Codului civil de la 1864, s.n.) de răscumpărare este folosită ca instrument de garantare indirectă a unor împrumuturi bănești realizate între persoane fizice.

Răscumpărarea bunului vândut reprezintă o opțiune, o facultate dată vânzătorului, care o poate exercita sau nu.

Opțiunea vânzătorului de răscumpărare a bunului nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de 5 ani.

Atunci când contractual a fost stipulat un termen mai mare de 5 ani pentru răscumpărare, termenul respectiv „se reduce de drept la 5 ani” [art. 1758 alin. (2) C. civ.].

Vânzarea cu opțiune de răscumpărare produce, în general, efectele caracteristice contractului afectat de o condiție rezolutorie. 

Ca excepție la regula de mai sus, vânzătorul este ținut de locațiunile în­cheia­te de cumpărător înaintea exercitării opțiunii, dacă au fost supuse forma­lităților de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul exercitării [art. 1760 alin. (1) C. civ.].

Atunci când vânzătorul și‑a exercitat opțiunea de răscumpărare, el este obligat să restituie cumpărătorului prețul primit și cheltuielile necesare și utile (pentru încheierea contractului, ridicarea și transportul bunului etc.)^[10].

În schimb, dacă vânzătorul nu și‑a exercitat opțiunea în termenul stabilit, dreptul cumpărătorului, dobândit prin contract, se consolidează retroactiv.

Pentru exercitarea opțiunii, vânzătorul trebuie să îl notifice pe cumpărător (sau pe subdobânditor) în termen de o lună, și să consemneze sumele datorate la dispoziția cumpărătorului [art. 1760 alin. (2) și (3) C. civ.].

Neîndeplinirea obligațiilor de mai sus atrag sancțiunea de­că­derii din dreptul de a exercita opțiunea de răscumpărare.

În situația particulară, a vânzării cu opțiune de răscumpărare ce are ca obiect o cotă dintr-un bun, partajul trebuie cerut și în raport cu vânzătorul dacă acesta nu și-a exercitat încă opțiunea.

În cazul de mai sus, vânzătorul care nu și-a exercitat opțiunea de răscumpărare în cadrul partajului decade din dreptul de opțiune, chiar și atunci când bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului [art. 1761 alin. (1) și (2) C. civ.].