Considerații în legătură cu recunoașterea copilului

1. Considerații introductive privind recunoașterea copilului

Recunoașterea de filiație poate fi definită ca fiind actul juridic civil unilateral prin care o persoană declară despre un copil că acesta îi aparține. Recunoașterea de filiație reprezintă un act de stare civilă^[1].

Natura juridică a recunoașterii copilului privește două aspecte, în primul rând, reprezintă o mărturisire, adică un mijloc de probă și în al doilea rând, este un act juridic^[2].

Caracterele juridice ale recunoașterii copilului pot fi sintetizate după cum urmează:

În primul rând ne aflăm în prezența unui act unilateral. Potrivit art. 1324 C. civ., este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său. Aceasta înseamnă că persoana în favoarea căreia este făcută recunoașterea nu trebuie să își manifeste acordul, actul fiind valabil prin însăși declarația autorului ei^[3]. Nici în ipoteza recunoașterii de paternitate nu este necesar a exista acordul mamei pentru ca recunoașterea să fie valabilă.

În al doilea rând, recunoașterea copilului reprezintă un act de stare civilă nepatrimonial. Potrivit art. 98 C. civ., starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.

În al treilea rând, recunoașterea copilului reprezintă un act irevocabil. Potrivit art. 416 alin. (3) C. civ., recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă. Chiar dacă testamentul este un act esențialmente revocabil, odată ce s-a făcut recunoașterea unui copil în cuprinsul unui testament care ulterior este revocat (în tot sau în parte), această clauză testamentară va continua să producă efecte.

În al patrulea rând, recunoașterea copilului reprezintă un act declarativ. Aceasta înseamnă că urmare a recunoașterii copilului, filiația acestuia se stabilește cu efect retroactiv, fie de la nașterea copilului, fie de la concepția acestuia, după caz.

În al cincilea rând, recunoașterea copilului reprezintă un act solemn. Aceasta înseamnă că pentru a fi valabilă recunoașterea copilului ea trebuie făcută în forma prevăzută de lege. Potrivit art. 416 alin. (1) C. civ., recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.

În ipoteza în care recunoașterea este făcută prin înscris autentic se impun a fi făcute două precizări. O primă precizare are în vedere faptul că potrivit art. 416 alin. (2) C. civ., dacă recunoașterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului de stare civilă competent, pentru a se face mențiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă.

Cea de-a doua observație are în vedere faptul că se admite că recunoașterea făcută în fața instanței și consemnată în încheierea de ședință ar îndeplini cerința de formă, deoarece art. 434 C. pr. civ. prevede că hotă­râ­rea judecătorească (deci inclusiv încheierea) are forța probantă a unui înscris autentic, deși se observă că acest text de lege nu asimilează hotărârea cu înscrisul autentic în privința tuturor efectelor pe care le‑ar putea avea un înscris autentic. De altfel, dacă recunoașterea ar fi făcută într‑un proces referitor la filiație, atunci ea nu ar fi decât un mijloc de probă, însă ar fi vorba de stabilirea filiației prin hotărârea judecătorească ce ar urma să se pronunțe pe fond^[4].

În al șaselea rând, recunoașterea copilului reprezintă un act nesusceptibil de modalități. Aceasta înseamnă că recunoașterea copilului nu este compatibilă cu termenul, condiția sau sarcina.

În al șaptelea rând, recunoașterea copilului reprezintă un act personal. Aceasta înseamnă că recunoașterea nu poate fi făcută de moștenitori, de reprezentantul legal sau de către alte persoane. Recunoașterea poate fi făcută doar de persoana care recunoaște copilul.

2. Condițiile de fond și de formă ale recunoașterii copilului

Deoarece recunoașterea copilului reprezintă un act juridic, aceasta presupune îndeplinirea tuturor condițiilor de fond cerute ad validitatem.

Capacitatea cerută pentru recunoașterea copilului cunoaște o particularitate, și anume nu este cerută capacitatea deplină de exercițiu ci doar condiția ca persoana să aibă discernământ^[5]. Potrivit art. 417 C. civ., minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoașterii. Așa cum just s-a reținut în doctrină^[6], fiind vorba despre un act personal, nepatrimonial, un act de stare civilă, în privința recunoașterii copilului nu sunt necesare condițiile privind capacitatea de a încheia acte juridice cu caracter patrimonial, reținându-se totodată că fiind vorba și de un mijloc de probă, este suficient discernământul persoanei care face recunoașterea.

În privința consimțământului, precum și a cauzei și obiectului este de precizat că acestea trebuie să îndeplinească condițiile din dreptul comun, neprezentând particularități.

Condițiile de formă ale recunoașterii copilului sunt prevăzute de art. 416 alin. (1) C. civ. potrivit acestui text de lege, recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament. Când am prezentat caracterele juridice ale recunoașterii copilului am făcut precizări și privind particularitățile formelor de recunoaștere, motiv pentru care nu le vom relua și vom face trimitere la acestea.

3. Felurile recunoașterii copilului

Recunoașterea copilului privește fie recunoașterea de maternitate, fie recunoașterea de paternitate.

În ce privește recunoașterea de maternitate, potrivit art. 415 alin. (1) C. civ., dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște pe copil.

În ceea ce privește recunoașterea de paternitate, potrivit art. 415 alin. (2) C. civ., copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său.

Beneficiarul recunoașterii este potrivit art. 413 C. civ. atât minorul, cât și majorul, în timpul vieții. După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești, potrivit art. 415 alin. (3) C. civ.

4. Nulitatea recunoașterii copilului

Potrivit art. 418 C. civ., recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă:

a) a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă;

b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;

c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.

Se apreciază în doctrină^[7], chiar dacă nu există prevedere expresă că nulitatea absolută mai intervine și în cazul în care recunoașterea este făcută de altcineva decât de mamă, personal sau prin mandatar cu procură specială, autentică.

În ceea ce privește nulitatea relativă a recunoașterii textul art. 419 alin. (1) C. civ. prevede că recunoașterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violență. Sunt autori^[8] care rețin și lipsa discernământului printre cauzele de nulitate relativă.

Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului, potrivit art. 419 alin. (2) C. civ.

În ipoteza admiterii acțiunii în nulitatea recunoașterii de filiație^[9] se va produce un efect retroactiv în starea civilă a copilului, acesta din urmă devenind, după caz:

a) copil cu filiația stabilită față de un părinte;

b) copil născut din părinți necunoscuți.

Cu toate acestea, în mod excepțional, copilul ar putea avea situația legală de copil cu filiația stabilită față de ambii părinți, spre exemplu, un copil născut din părinți necunoscuți a fost recunoscut de un bărbat, iar ulterior și-a stabilit filiația față de o femeie care era căsătorită la data nașterii copilului cu un alt bărbat decât cel care a făcut recunoașterea.

În cazul în care copilul a avut numele de familie al celui ce îl recunoscuse, va interveni o modificare a numelui de familie al copilului, care va lua fie numele de familie al părintelui față de care își are stabilită filiația, fie va reveni la numele de familie stabilit prin dispoziția primarului.

Este de precizat că admiterea acțiunii în nulitatea recunoașterii de filiație mai poate avea efecte în privința exercitării autorității părintești, obligației de întreținere, locuinței copilului, moștenirii legale etc.

5. Contestarea recunoașterii copilului

Potrivit art. 420 alin. (1) C. civ., recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând și de orice persoană interesată. Așadar acțiunea poate fi promovată de orice persoană interesată, adică de copilul recunoscut, celălalt părinte, succesibilii copilului recunoscut, succesibilii celui care a făcut recunoașterea etc., precum și procurorul în temeiul art. 92 alin. (1) C. pr. civ. Acțiunea este imprescriptibilă extinctiv.

Dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi, potrivit art. 420 alin. 2 C. civ. În celelalte cazuri însă sarcina probei va reveni reclamantului.

Admiterea acțiunii în contestarea recunoașterii de filiație^[10] are ca efect schimbarea cu efect retroactiv a filiației copilului, care va deveni, după caz:

a) copil cu filiația stabilită față de un părinte;

b) copil născut din părinți necunoscuți;

c) în mod excepțional, copil cu filiația stabilită față de ambii părinți.

În cazul în care copilul a avut numele de familie al celui ce îl recunoscuse, va interveni o modificare a numelui de familie al copilului, care va lua fie numele de familie al părintelui față de care își are stabilită filiația, fie va reveni la numele de familie stabilit prin dispoziția primarului.

Admiterea acțiunii în contestarea recunoașterii de filiație mai poate avea consecințe în privința exercitării autorității părintești, obligației de întreținere, locuinței copilului, moștenirii legale etc.

6. Concluzii

Filiația reprezintă legătura de descendență dintre o persoană și părinții săi. Filiația față de mamă se numește maternitate iar filiația față de tată se numește paternitate. Recunoașterea copilului reprezintă actul juridic civil unilateral prin care o persoană declară despre un copil că acesta îi aparține. Am prezentat noțiunea și caracterele juridice ale recunoașterii, condițiile de fond și de formă ale recunoașterii copilului, felurile recunoașterii, cazurile de nulitate a recunoașterii, iar în final contestarea recunoașterii copilului.

Bibliografie:

– Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012;

– M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016;

– E. Florian, M. Avram (coord.), Dreptul familiei. Fișe de drept civil, Ed. Universul Juridic, București, 2018;

– E. Florian, Dreptul familiei, ed. 4, Ed. C.H. Beck, București, 2011;

– Boroi, C.A. Anghelescu B. Nazat, I. Nicolae, Fișe de drept civil, ed. a 4-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2019.