Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 12/2015: Art. 6 („Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”) alin. (1) Cod penal

În M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2015, s-a publicat Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 12/2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzută de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal.

PÎCCJ a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept cu care a fost sesizată ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susţinut, atât în scris, cât şi oral, că în noua codificare (art. 183 din Codul penal), legiuitorul, majorând pragul valoric al prejudiciului de la 200.000 lei la 2.000.000 lei, în raport cu care se reţine forma agravată a infracţiunilor, şi, excluzând din sfera noţiunii de consecinţe deosebit de grave teza a II-a a art. 146 din Codul penal (1969), a înţeles să reglementeze o normă penală mai favorabilă.

Instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 379/2014 (M. Of. nr. 590 din 7 august 2014), Decizia nr. 489/2014 (M. Of. nr. 840 din 18 noiembrie 2014), Decizia nr. 505/2014 (M. Of. nr. 907 din 15 decembrie 2014), Decizia nr. 626/2014 (M. Of. nr. 917/2014), a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate invocate de petenţi, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în raport cu criticile invocate.

În considerentele acestor decizii, Curtea a arătat că în cazul „pedepselor definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu este prevăzută de legea nouă.

(…) numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite”.

Instanţa de la Strasbourg a statuat, în cuprinsul Hotărârii din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu c. României, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 (M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007), Secţiile unite au statuat că instanţa, învestită în baza art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă art. 14 şi art. 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală.

În considerentele hotărârii, Înalta Curte a arătat că „prin modificările aduse succesiv art. 146 din Codul penal s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la fluctuaţia cursului monedei în circulaţie a cuantumului valoric ce imprimă, în momentele adoptării actelor normative la care s-a făcut referire, caracter «deosebit de grav» consecinţelor aduse prin anumite infracţiuni, ceea ce, evident, nu echivalează cu intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul pedepsei prevăzute de lege, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 14 şi 15 din Codul penal”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul ÎCCJ, Secţia penală, prin Decizia nr. 7/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014), Decizia nr. 8/2014 (M. Of. nr. 473 din 27 iunie 2014) şi Decizia nr. 14/2014 (M. Of. nr. 525 din 15 iulie 2014), a admis sesizările formulate de instanţele naţionale cu privire la diferite probleme de drept care trebuiau dezlegate din perspectiva incidenţei legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei şi a statuat privitor la pedepsele definitive că, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă, prin reglementarea din art. 6 din Codul penal urmărindu-se realizarea unui echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi cel al legalităţii pedepsei.

Art. 15 („Universalitatea”) Constituția României

„(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Art. 14 („Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive”) alin. (1) Codul Penal din 1969

„Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.

Art. 146 („Consecinţe deosebit de grave”) Codul Penal din 1969

„Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori alte persoane juridice sau fizice”.

Art. 215¹ („Delapidarea”) Codul Penal din 1969

„Însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsesc cu închisoarea de la 1 la 15 ani.

În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

Art. 6 („Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”) Codul penal din 2009

„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.

Art. 183 („Consecinţe deosebit de grave”) Codul penal din 2009

„Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei”.

Art. 295 („Delapidarea”) Codul penal din 2009

„(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”.

Art. 309 („Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave”) Codul penal din 2009

„Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate”.

Art. 458 („Intervenirea unei legi penale noi”) alin. (1) Codul de procedură penală din 1968

„Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal”.

Art. 461 („Contestaţia la executare”) Codul de procedură penală din 1968

„Contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: […] când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării”.

Art. 595 („Intervenirea unei legi penale noi”) Codul de Procedură penală din 2010

„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal”.

Art. 598. Contestaţia la executare Codul de Procedură penală din 2010

„(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: […] d) Când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei”.

Art. 23 alin. (1) Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

„Cererile, contestaţiile şi sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluţionează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură penală”.

Potrivit opiniei judecătorului-raportor, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracţiunilor incriminate în art. 309 din Codul penal.