Cauza actului juridic în reglementarea noului Cod civil

Considerăm că nu există cauză a contractului nici atunci când aceasta este prevăzută în contract, însă este falsă, deși au existat soluții, în trecut, potrivit cărora o cauză falsă nu atrage nulitatea actului juridic, care rămâne valabil cu condiția ca adevărata cauză să nu fie contrară ordinii publice și bunelor moravuri^[11]. Este cât se poate de firesc să vedem astfel lucrurile, întrucât cauza trebuie să existe în mod real, adică este obligatoriu ca părțile să aibă în vedere un anumit scop pentru încheierea contractului (privit ca negotium), iar acest scop să fie identic cu cel exteriorizat în actul juridic încheiat (privit ca instrumentum). A gândi altfel, înseamnă a încuraja vicleșugul, folosit, de cele mai multe ori, în scopul încălcării unor dispoziții legale prohibitive sau eludării unor norme juridice fiscale. De pildă, cauza unui contract de vânzare-cumpărare este aceea de vinde un bun, respectiv de a încasa un preț pe acel bun; mai concret, scopul pentru care vânzătorul încheie contractul este de a obține o sumă de bani, iar pentru cumpărător scopul este de a obține un bun pe care și-l dorește. Dacă, prin urmare, părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, însă scopul urmărit a fost acela de a efectua o donație și nu o vânzare (prețul, deși fiind trecut în act, nu a fost achitat niciodată), contractul va putea fi anulat pentru cauză falsă, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei (în exemplul dat, cauza va putea fi considerată falsă dar și ilicită, în anumite condiții). În mod corespunzător, cauza este falsă (deci nu există cauză) atunci când actul de donație nu este cârmuit de intenția reală de a gratifica (animus donandi) și nici atunci când motivul concret care l-a determinat pe dispunător să doneze nu este real. De pildă, nu există intenția reală de a gratifica atunci când părțile încheie un act de donație însă în realitate, se încasează un preț pentru bunurile „donate” (situație similară simulației) sau atunci când donatorul a fost pur și simplu obligat de împrejurări să doneze^[12].

2.3. Caracterul licit al cauzei. Legea definește implicit această condiție prin indicarea expresă a situațiilor care sunt considerate ca afectând caracterul licit al cauzei. Potrivit art. 1.236 alin. 2 și art. 1.237 NCC, cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice, precum și atunci când este rezultatul unei fraude la lege.

2.3.1. Cauza contrară legii și ordinii publice. O cauză contrară legii și ordinii publice este o cauză care urmărește obținerea unor beneficii sau satisfacerea unor interese ca urmare a încheierii unui contract pe care persoana respectivă nu avea dreptul să-l încheie, nefiindu-i permis de lege. De pildă, încheierea unui contract de credit cu dobândă de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică ce nu deține o autorizare valabilă ca unitate bancară; tot astfel, încheierea unui contract de leasing de către o societate care nu este înregistrată și autorizată ca societate de leasing.

Practica judiciară franceză reține existența unei cauze ilicite în situația exercitării unor ocupații prohibite (cum ar fi ocultismul) sau în situația exercitării ilegale a unei profesii (avocat, notar, medic, impresar sportiv etc.), fie în lipsa autorizației de practică, fie fără a deține autorizarea specifică pentru anumite activități (de pildă, pentru anumite servicii medicale)^[13], situație în care contractul astfel încheiat este nul, pe lângă alte sancțiuni specifice. În toate aceste situații, se pleacă de la prezumția că beneficiile reclamate nu pot fi acordate de către instanță, în condițiile în care persoana respectivă nu era autorizată de lege să presteze acele activități^[14].

Jurisprudența a mai reținut că un contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită atunci când acesta are ca obiect bunul altuia și când ambele părți sunt de rea-credință, încheind actul în frauda adevăratului proprietar^[15]. Soluția trebuie privită, după părerea noastră, într-o altă abordare, față de noile reglementări legale care permit expres vânzarea lucrului altuia (art. 1.683 NCC), dat fiind că o astfel de vânzare poate atrage obligarea vânzătorului la plata daunelor-interese către cumpărător în cazul netransmiterii dreptului de proprietate către acesta. Așadar, indiferent de buna sau reaua-credință a părților (legea incluzând, potrivit art. 1683 alin. 6 teza a II-a, și situația cumpărătorului care cunoștea că bunul nu aparține vânzătorului), lege prevede o sancțiune expresă, și anume rezoluțiunea contractului urmată de restituirea prețului și plata daunelor-interese. În opinia noastră, spre deosebire de alte păreri emise în doctrină, vânzarea bunului altuia nu mai poate atrage, în prezent, de plano, nulitatea absolută a actului juridic pentru cauză ilicită^[16]. Credem că vânzarea bunului altuia, chiar și în condițiile în care ambele părți – vânzător și cumpărător – cunoșteau despre situația juridica reală a bunului, nu mai poate fi considerată ca având o cauză ilicită comună (în sensul art. 1.238 alin. 2 NCC) în condițiile în care ipoteza în sine este prevăzută ca atare de lege, în art. 1.683 NCC^[17].

Desigur, în condițiile în care se poate face dovada că singurul scop al încheierii contractului a fost prejudicierea adevăratului proprietar, se poate pune problema anulării actului pentru cauza ilicită sau, mai degrabă, pentru frauda la lege, în temeiul vechiului principiu de drept fraus omnia corrumpit. După părerea noastră însă, și o astfel de situație este însă, ipotetică, întrucât, oricum, actul juridic nu transferă proprietatea dacă nu a fost ratificat de adevăratul proprietar^[18], sub acest aspect, vânzarea bunului altuia fiind o veritabilă situație de promisiune a faptei altuia. Or, nici instituția juridică a promisiunii faptei altuia (art. 1.283 NCC) și nici instituția juridică a vânzării bunului altuia (art. 1.683 NCC) nu reglementează nulitatea contractului, lucru firesc, de altfel, dat fiind că efectele acestuia sunt condiționate de poziția adevăratului proprietar și că refuzul acestuia de a ratifica actul se sancționează expres cu rezoluțiunea contractului.

În schimb, închirierea de către o persoană a unui bun cu privire la care exista deja în mod valabil un alt contract de închiriere atrage nulitatea absolută a contractului de locațiune (atunci când și locatarul știa de închirierea existentă) pentru cauză ilicită, întrucât aceasta, în viziunea instanței supreme, este prohibită de lege^[19].

Dar tot în această materie ne atrage atenția jurisprudența legată de clauzele de neconcurență impuse de angajatori în contractele de muncă. Jurisprudența canadiană este extrem de bogată pe acest domeniu, existând nenumărate soluții în care s-a decis că o anumită clauză de neconcurență impusă de un comerciant foștilor săi angajați este lovită de nulitate întrucât cauza stipulației este una contrară ordinii publice, aducând atingere dreptului la muncă. Este însă interesant, în opinia noastră, faptul că practica judiciară din Quebec nuanțează această chestiune, nefiind ignorat nici dreptul comerciantului de a-și continua afacerile în aceeași manieră și după ce un angajat important și care cunoaște multe secrete industriale alege un alt comerciant de același gen. În concret, judecătorii s-au raportat, în toate aceste litigii, la două criterii principale, în baza cărora au apreciat dacă o clauză de neconcurență este sau nu lovită de nulitate: zona în care i se interzice salariatului angajarea la un comerciant concurent și perioada pe care i se impune această interdicție. Sub acest aspect, este relevantă o decizie pronunțată de instanța supremă canadiană (devenită model pentru alte soluții similare) care a respins acțiunea unei societăți prin care se solicitau despăgubiri unui fost salariat pentru încălcarea clauzei de neconcurență, considerându-se că interdicția impusă pentru o perioadă de 5 ani în toată Canada reprezintă o convenție ce cuprinde o cauză ilicită^[20]. În schimb, în domeniul tehnologiei informației s-a considerat că o clauză de neconcurență este fie valabilă^[21] fie nevalabilă^[22]. Practic, în astfel de situații, aprecierea instanței este cât se poate de subiectivă, fiind diferită de la caz la caz și de la domeniu la domeniu, în funcție de postul ocupat, de durată, de zonă, de angajator^[23].