Câteva consideraţii pe marginea proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

Ca atare, textul articolului amintit ar trebui reformulat în modul următor:

Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este mai mare de 7 ani sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

 Art. 91 alin. 1 C. pen.

 În redactarea actuală „Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani”.

 Motive:

În redactarea art. 86¹ din Codul penal anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere putea fi dispusă dacă pedeapsa aplicată era de până la 4 ani sau în caz de concurs de infracţiuni de până la 3 ani.

În mod ciudat un Cod penal nou, a cărui politică penală a fost de relaxare a regimului pedepselor, reducând maximul acestora, a înăsprit regimul de executare a pedepsei închisorii în regim de suspendare a executării sub supraveghere în condiţiile unei crize a sistemului penitenciar.

Propunem modificarea reglementării actuale şi revenirea la vechile limite ale pedepsei deoarece acestea nu au relevat o disfuncţionalitate în aplicarea lor.

În noua redactare textul amintit ar trebui să fie următorul:

Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții: inclusiv

1. pedeapsa aplicată este închisoare de cel mult 4 ani, iar în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani.

Art. 157 alin. 5 C. pen.

 În redactarea actuală art. 157 alin. 5 C. pen. prevede: Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.

 Motive:

În aplicarea prevederilor Codului penal din 1968 s‑a statuat că în caz de deces al persoanei vătămate în perioada în care trebuia formulată plângerea prealabilă şi aceasta nu a formulat‑o, acest drept nu se transmite moştenitorilor şi nici nu se poate dispune exercitarea din oficiu a acţiunii penale^[1]. Tot în aplicarea prevederilor Codului penal din 1968 s‑a statuat că dacă partea vătămată a decedat după depunerea plângerii prealabile, procesul penal continuă, urmând a fi introduşi în cauză moştenitorii, dar numai pentru a se constitui parte civilă^[2], acţiunea penală exercitându‑se din oficiu^[3].

Dacă netransmisibilitatea către moştenitori a dreptului de a formula plângerea prealabilă se menţine şi sub prevederile noului Cod penal,în ce priveşte situaţia în care persoana vătămată a decedat, sau persoana juridică a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, noul Cod penal prevede că acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu (art. 157 alin. 5).

Prevederea amintită nu este de natură a clarifica exerciţiul acţiunii penale în caz de deces al părţii vătămate, dimpotrivă poate genera noi confuzii.

Faptul că acţiunea penală poate fi pusă (s.n.) în mişcare din oficiu înseamnă că nu există o obligaţie pentru Ministerul Public în a exercita acţiunea penală, exerciţiul acesteia fiind facultativ.

Exercitarea din oficiu a acţiunii penale ar putea fi justificată doar de existenţa unui interes public (pas d’intérêt, pas d’action) şi nu de cererile moştenitorilor, ale căror interese ar fi fost mai bine apărate de ei înşişi,dacă legiuitorul le‑ar fi acordat acest drept.

Un asemenea drept este recunoscut de Codul penal german care în art. 77 alin. 2 prevede că: „Dacă persoana vătămată decedează, dreptul de a introduce plângerea trece, în cazurile prevăzute de lege, asupra soţului/soţiei şi a copiilor. Dacă persoana vătămată nu a avut nici soţ/soţie şi nici copii, sau aceştia decedează înainte de expirarea termenului de depunere a plângerii, dreptul de introducere a plângerii trece asupra părinţilor; în caz că decedează şi aceştia înainte de expirarea termenului de depunere a plângerii, dreptul de introducere a plângerii trece asupra fraţilor/surorilor sau nepoţilor de fiu/fiică. Dacă un membru de familie participă la comiterea infracţiunii sau legătura sa rudenie cu persoana vătămată încetează, acesta este exclus de la preluarea dreptului de introducere a plângerii. Acest drept nu poate fi preluat de nimeni, dacă acţiunea penală contravine dorinţei persoanei vătămate”.

Nu vedem ce efect ar avea exercitarea din oficiu a acţiunii penale în cazul unei persoane juridice lichidate. Cui ar profita o asemenea acţiune?

Dacă autorii codurilor tot s‑au inspirat din atâtea coduri europene (vreo şase) ar fi putut alege o soluţie mai bună decât cea pe care o regăsim în prevederile art. 157 alin. 5, care se referă doar la situaţia în care persoana vătămată a decedat, sau persoana juridică a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, dar nu se referă la situaţia în care persoana vătămată a decedat, sau persoana juridică a fost lichidată în cursul procesului penal.

Mai poate fi exercitată acţiunea penală din oficiu în această situaţie? Un răspuns afirmativ ar însemna o interpretare prin analogie a legii, dar analogia in mala partem (soluţia fiind evident în defavoarea inculpatului) nu este permisă.

Ce soluţie va dispune procurorul în cursul urmăririi penale, sau instanţa în cursul judecăţii?

Pentru toate aceste motive credem că textul art. 157 alin. 5 ar trebui reformulat într‑un sens lipsit de echivoc, fie atribuind moştenitorilor exerciţiul acţiunii penale, având în vedere şi interesele lor patrimoniale, fie prevăzând că acţiunea penală se stinge odată cu decesul persoanei vătămate.

Propunem reformularea textului în sensul următor:

Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare la plângerea prealabilă a moştenitorilor în termen de 3 luni de la acceptarea succesiunii

 sau în caz de deces în cursul procesului acţiunea penală poate fi continuată de moştenitori legal citaţi în cauză.

 Art. 158 alin. 2 şi 4 C. pen.

În redactarea actuală (alin. 2) retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă

Alin. 4 – În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror

Motive:

Plângerea prealabilă formulată, ea are efecte in rem, fiind indivizibilă. Aceasta înseamnă că atunci când sunt mai multe persoane vătămate prin aceeaşi faptă, aceasta atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea penală s‑a făcut doar de unii dintre ei – indivizibilitate (solidaritate) activă (art. 157 alin. 2 C. pen.) –, iar atunci când fapta a fost comisă de mai mulţi participanţi, aceasta atrage răspunderea penală a tuturor, chiar dacă plângerea a fost făcută doar cu privire la unul dintre ei – indivizibilitate (solidaritate) pasivă (art. 157 alin. 3 C. pen.).

În mod normal respectând principiul simetriei actelor juridice, retragerea plângerii prealabile (contrarius actus) trebuie să aibă aceleaşi efecte.

Noua reglementare reuşeşte să bulverseze o instituţie juridică bine stabilizată în practica judiciară, cu certe valori de justiţie restaurativă, îngrădind în egală măsură dreptul de dispoziţie al persoanei vătămate, fără nicio justificare de politică penală, invocând un pretins paralelism, inexistent de altfel, între retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, pentru ca în final să le menţină pe amândouă, denaturându‑le efectele.

Nu există nicio justificare, nici logică, nici de politică penală, pentru ca retragerea plângerii prealabile, care este o manifestare de voinţă contrară plângerii (contrarius actus) să nu aibă efecte simetrice, în virtutea principiului simetriei actelor juridice.

Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu,persoana vătămată se vede privată de dreptul său de a dispune de acţiunea penală, în condiţiile în care împăcarea părţilor nu mai înlătură răspunderea penală decât în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale s‑a făcut din oficiu, şi numai dacă legea o prevede în mod expres, or legea penală nu prevede această posibilitate în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.

Iată cum o dispoziţie legală care are drept scop ocrotirea celor incapabili sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (punerea în mişcare a acţiunii penale din oficiu) se transformă într‑o dispoziţie care‑l privează de un drept procesual care corespunde mai bine intereselor sale. Un minor, pentru care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, deşi infracţiunea este dintre cele pentru care acţiunea penală se pune în mişcare doar la plângerea prealabilă, ajuns major, nu poate retrage plângerea prealabilă decât dacă retragerea plângerii este însuşită de procuror şi nici nu se poate împăca, deoarece legea nu prevede o asemenea modalitate.

Dacă împăcarea părţilor, care are efecte similare în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, se poate face, numai de reprezentanții lor legali, iar pentru persoanele cu capacitate de exercițiu cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. nu vedem de ce retragerea plângerii penale nu se poate face în aceleaşi condiţii; este nevoie de însuşirea ei de procuror. De altfel în mod eronate face vorbire în acest alineat de retragerea plângerii prealabile, câtă vreme acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, neexistând plângere prealabilă (ce se retrage atunci?), mai corect ar fi fost să se prevadă în acest caz împăcarea părților.

Disponibilitatea persoanei vătămate asupra acţiunii penale în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile se manifestă şi prin dreptul acesteia de a dispune de exerciţiul acţiunii penale, aceasta putând oricând renunţa la exerciţiul acestui drept.

Dreptul de renunţare – ius abdicandi – al persoanei vătămate la exerciţiul acţiunii penale în aceste cauze poate fi exercitat în orice fază a procesului penal până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Pentru considerentele amintite propunem ca cele două alineate să fie redactate în felul următor:

alin. 2 – retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală

alin. 4 – În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu retragerea plângerii se poate face numai de reprezentanții lor legali, iar pentru persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

 sau mai simplu:

În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală dacă se face de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă, cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

 Art. 159 alin. 1 C. pen.

În redactarea actuală împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

 Motive:

Intervenţia novatoare a legiuitorului Noului Cod penal a reuşit să „tulbure apele” deşi nu existau motive justificate de politică penală, nici din punctul de vedere al ocrotirii mai bune a intereselor publice şi nici din cel al ocrotirii mai bune a intereselor părţii vătămate pentru modificarea prevederilor vechiului Cod penal, în această materie în care exista o practică judiciară consolidată.

În nouă reglementare, fundamental diferită de cea existentă în Codul penal din 1968 sau cea propusă de Codul penal din 2004, împăcarea poate interveni în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale s‑a făcut din oficiu,dar numai dacă legea o prevede în mod expres.

Împăcarea părţilor nu mai are nimic în comun cu infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea persoanei vătămate.

Asemenea infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu şi pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală sunt foarte puţine în actualul Cod penal privind în general câteva infracţiuni contra patrimoniului.

Prin excepţie furtul între membrii de familie,de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, (art. 231) este urmărit la plângerea prealabilă, dar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Merita oare atâta osteneală novatoare?

Pentru ca elementele novatoare să fie mai pregnante potrivit noii reglementări împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei (art. 159 alin. 3).

De ce retragerea plângerii prealabile se poate face în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive,iar împăcarea doar până la citirea actului de sesizare a instanţei?

De ce împăcarea părţilor poate înlătura răspunderea penală în cazul unor infracţiuni pentru care un interes public justifică exercitarea din oficiu a acţiunii penale şi nu poate înlătura răspunderea penală în cazul unor infracţiuni pentru care dreptul de a dispune de exerciţiul acţiunii penale este condiţionat de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate? Este justificată şi eficientă pentru justiţia penală o instituţie juridică aplicabilă doar în cazul a vreo trei infracţiuni?

Toate acestea justifică revenirea la regimul consacrat al împăcării părţilor şi al retragerii plângerii prealabile, în sensul că împăcarea părţilor produce efecte și în cazul infracţiunilor urmărite la plângerea prealabilă.

Împăcarea părţilor este actul consensual prin care inculpatul şi persoana vătămată înţeleg să pună capăt litigiului născut din săvârşirea infracţiunii, înlăturând astfel consecinţele sale penale şi civile.

Pentru motivele invocate propunem modificarea articolului amintit în sensul următor:

Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres, precum şi în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată.

Partea specială

Art. 241 – Bancruta frauduloasă

 În redactarea actuală Infracţiunea este definită ca fiind:

 Fapta persoanei care, în frauda creditorilor:

a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;

b)înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate;

1. c) înstrăinează, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
2. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.