Câteva considerații despre fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăție și aplicarea specioasă a acestora în materia reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, determinarea este legată de: „antrenarea răspunderii persoanelor din conducerea debitorului presupune, pe lângă celelalte condiții, cerința existenței unei legături de cauzalitate între fapta culpabilă și starea de insolvență^[19]”. Totodată, legătura de cauzalitate subzistă chiar dacă persoana care a comis fapta ilicită a cesionat părțile sociale iar terțul cesionar a preluat și calitatea de administrator pentru că pierderea calității ulterior săvârșirii faptei ilicite nu are nicio relevanță.^[20]

Literatura de specialitate a demonstrat faptul că^[21] „fapta ilicită ar trebui să determine insolvabilitatea debitorului însă această cerință nu trebuie verificată nu numai pentru că nu are suport în textul legii ci și pentru că starea de insolvabilitate a debitorului poate fi generată de alți factori decât fapta ilicită respectivă”.

Prima faciae, răspunderea presupune existența clară și determinantă a raportului între fapta ilicită și starea de insolvență. Inexistența disponibilităților financiare pentru plata datoriilor exigibile trebuie să fie generată de fapta pentru care se atrage răspunderea.^[22] Codul insolvenței în vigoare este cel care a încercat să facă o reglementare aproape exhaustivă în ceea ce privește răspunderea pentru fapta ilicită care a determinat starea de insolvență. Astfel că, prin folosirea termenului „a contribui” în locul lui „a cauza”, în sintagma „persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului” din art. 169 alin. (1), așa cum doctrinar se apreciază, legea consacră teza echivalenței condițiilor în stabilirea raportului de cauzalitate.^[23]

În corelație cu practica judiciară am reținut faptul că fapta ilicită pentru care se angajează răspunderea trebuie să aibă calitatea de factor cauzal al stării de insolvență. Raportul de cauzalitate nu trebuie însă să fie direct acesta putând fi și mediat în sensul că fapta imputabilă a permis unor factori exteriori să acționeze și să producă prejudiciul.^[24]

Secunda faciae, răspunderea pentru starea de insolvență implică în mod clar și fără dubiu raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat debitorului. Forma de răspundere civilă avută în vedere este una de tip patrimonial pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită rezultatul care urmează a fi obținut fiind o reparație de ordin pecuniar.

Vinovăția reprezintă acea formă sub care actuala reglementare extinde sfera faptelor ilicite cu o categorie de ilicit nereglementată până la acest moment care este săvârșită cu intenție în mod obligatoriu, menționată la art. 169 alin. (1) lit. h): „orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată conform prezentului titlu”. Actualul text legislativ poate fi folosit pentru a clarifica forma de vinovăție care urmează a fi îndeplinită în vederea antrenării răspunderii pentru faptele expres menționate de lege forma de vinovăție a intenției așa cum aceasta este definită de lege se impune a fi stabilită nu numai pentru „orice alte fapte”, decât cele care compun enumerare legală enunțiativă, ci și pentru acestea din urmă.^[25]

Practica a menționat faptul că este suficientă omisiunea îndeplinirii obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, pentru a fi îndeplinită condiția vinovăției sub forma culpei administratorului în exercitarea mandatului său^[26], iar pe de altă parte în același sens s-a statuat că omisiunea de a depune situațiile financiare la organul fiscal pe întreaga durată a desfășurării activității economice a societății constituie o veritabilă decizie a administratorilor de a ascunde situația economică a societății și de a prejudicia creditorii.^[27] Pe de altă parte, omisiunea valorificării creanțelor debitorului asupra propriilor săi debitori funcționează, practic ca o veritabilă excepție de la atragerea răspunderii în temeiul art. 169 alin. (1) lit. h), însă, dacă se dovedește că a acționat din interes personal și cu intenție există o posibilitate de antrenare a răspunderii.

Varianta ca organele de conducere a societății sub imperiul unei așa-zise imunități, date de obligația de prudență și de diligență, ar trebui să aibă capacitatea de a disimula frauda un efect secundar al regulii judecății de afaceri fiind acela al creșterii rolului aparenței în cenzurarea organelor de administrare.^[28]

Persoanele care sunt răspunzătoare pentru intrarea debitorului în insolvență răspund în solidar, conform textului art. 169 alin. (4) din Codul Insolvenței care prevede că „în caz de pluralitate răspunderea persoanelor prevăzute la alin. (1) este solidară cu condiția ca apariția stării de insolvență să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care și-au exercitat mandatul ori în care au deținut poziția în care au contribuit la starea de insolvență”.

În mod greșit practica a reținut că^[29] „răspund solidar administratorul în mandatul căruia s-a instalat starea de insolvență și administratorul numit ulterior, odată cu declararea societății ca inactivă”.

Este neconformă cu realitatea reținerea instanței, întrucât pluralitatea trebuie să fie concomitentă și nicidecum nu se poate reține, în cazul în care s-au succedat la intervale diferite de timp persoane în administrarea societății comerciale.

În contextul în care decizia de afaceri a fost adoptată de către un organ colegial ca de exemplu adunarea generală a acționarilor, consiliul de administrație, și doar pusă în executare de către o anumită persoană care are mandat expres de aducere la îndeplinire a hotărârii, respectiva persoană nu va răspunde, în măsura în care decizia nu este vădit ilegală.^[30]

Intrarea debitorului în insolvență implică pe lângă formele de răspundere analizate și o formă de răspundere de drept fiscal a administratorilor societății cu privire la insolvabilitatea acesteia.

O prevedere specială actuală este reglementată de art. 25 alin. (2) C. proc. fisc menționează faptul că pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile Codului de procedură fiscală răspund solidar cu aceasta inter alia:

„b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale”.

În același spirit art. 25 alin. (2^1) C. proc. fisc., face precizarea potrivit căreia „pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, răspund solidar cu acesta persoanele care au determinat cu rea-credință acumularea și sustragerea de la plata acestor obligații. S-a precizat în mod unanim faptul că acțiunea în antrenarea răspunderii pentru insolvență întemeiată pe art. 169 este admisibilă și în ipoteza în care, anterior, creditorul bugetar a emis o decizie de angajare a răspunderii aceleiași persoane în temeiul art. 25 C. proc. fisc., ceea ce nu împiedică, însă, examinarea interesului procesual de promovare a acțiunii în răspundere de către creditorul bugetar, respectiv a folosului practic care ar putea fi obținut prin admiterea acțiunii”.^[31]

Concluzia care se desprinde din reglementările legale în materie fiscală este aceea că organul fiscal are și alte mecanisme pe care le poate accesa pentru atragerea răspunderii pentru prejudiciul cauzat, pârghii care se pot accesa și angrena și în afara procedurii insolvenței.

Raportul care mai trebuie avut în vedere la acest moment este cel privitor la răspunderea pentru intrarea în insolvență și răspunderea penală care are incidență în cauză în contextul în care fapta ilicită constituie infracțiune.

Această problemă a raportului dintre acțiunea civilă și cea penală pentru fapte care au condus la declanșarea stării de insolvență, îmbinând practic condițiile tragerii la răspundere penală cu cele ale răspunderii civile, a condus în mod invariabil la existența în practică a prevalenței vreuneia dintre forme, chestiune care nu și-a găsit rezolvarea în practica instanțelor.

În concordanță cu dispozițiile art. 1365 C. civ. „instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”, iar, în conformitate cu art. 28 C. pr. pen., „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”^[32]. „Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă, nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (alin. 2)”.^[33]

Coroborând textele legale menționate anterior, respectiv art. 1365 C. civ. și art. 28 C. pr. pen., conchidem faptul că hotărârea instanței civile are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, însă cu referire la alte chestiuni decât cele precizate de art. 28 C. pr. pen. (existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o).

Concluzii: Elementele răspunderii specioase ale acestei forme de răspundere reglementate de art. 169 din Legea nr. 85/2014 au suscitat si suscită interesul teoretic si practic, întrucât existența lor concomitentă determină consecințe asupra răspunderii persoanelor care se fac vinovate de starea de insolvență a unei debitoare permițând astfel ca prin intermediul tipului de acțiune în atragerea răspunderii să se îndeplinească dezideratul final al legiuitorului legii insolvenței, respectiv restitutio in integrum prin satisfacerea creditorilor.

Bibliografie:

1.V. Ursa, Dezvoltarea de către practica judiciară a principiului repararării integrale și a principiului reparării în natură a prejudiciului, în A.Ionașcu (coord.), Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Editura Academiei, București, 1979;

2. L.O.Iancu, Răspunderea civilă pentru apariția stării de insolvență art 138 din Legea nr.85/2006, volumul I, Condițiile, Ed.Eurostampa, Timișoara ,2013;

3. I. Turcu, Legea procedurii insolvenței. Comentariu pe articole, ed a 2-a, Editura C. H. Beck, București, 2009;

4. Fl.- A. Baias, S. David, Răspunderea civilă a administratorilor societăților comerciale, în Dreptul nr. 8/1992;

5. C. A. Timișoara, s. civ. II, dec. nr. 522 din 23 iunie 2016, portal.just.ro;

6. C. A. Cluj, s. civ., dec. nr. 82 din 17 februarie 2020, în B.P.I., nr. 4712 din 9 martie 2020;

7. C. A. Brașov, s. civ., dec nr. 601 din 19 mai 2021, în B.P.I., nr. 13196 din 3 august 2021;

8. C. A. Timișoara, s. civ. II, dec. nr. 1559 din 26 octombrie 2009, în R.D.C nr. 2;

9. R. Bufan, A. Deli-Diaconescu, M. Sărăcuț, Tratat practic de insolvență, Volumul I, Ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2022;

10. Gh. Piperea (coord.), Codul insolvenței. Note. Corelații. Explicații, Editura C. H. Beck, București, 2017;

11. C. A. Timișoara, s. a II-a civ., dec. nr. 222 din 20 aprilie 2021, în Sintact;

12.C. A. Timișoara, s. civ. II, dec. nr. 34 din 19 ianuarie 2021, în Sitact;

13.C. A. București, sc. a VI-a civ., dec. nr. 1313 din 13 septembrie 2019, în Sintact;

14.C. A. Brașov, s. civ., dec. nr. 413 din 14 aprilie 2021, publicată în B.P.I. nr. 7953 din 6 mai 2021;

15.C. A. Constanța, s. a II-a., dec. nr. 344 din 14 octombrie 2020, în Sintact;

16.C.A. București, s.a. V-a com, dec. nr. 1317/2003, în Practica judiciară comercială 2003-2004;

17. C. A. București, s.a V-a com, dec. nr. 1502/2002, nepublicată.

18.St. D. Cărpenaru, V. Nemeș, M. A. Hotca, Codul insolvenței comentat, Editia a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2017,

19.P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. a -2-a , Editura Hamangiu, București, 2017;

20.C. A. Cluj, s. civ. II, dec. nr. 640 din 4 decembrie 2018, în B.P.I. nr. 1420 din 22 ianuarie 2019;

21. C. A. Cluj, s. a II-a civ., dec. nr. 462 din 1 octombrie 2018, publicată în B.P.I nr. 19200 din 12 octombrie 2018;

22.C. A. Iași, s. civ., dec nr. 371 din 3 septembrie 1010, publicată în B.P.I. nr. 15802 din 25 septembrie 2020;

23. C.A. Iași, s.civ., dec. nr. 51 din 6 februarie 2020, publicată în B.P.I. nr.3346 din 18 februarie 2020;

24. Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, Constanța 16-17 septembrie 202;

25. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, București, 1998.