Cât de actuală mai este astăzi concepţia Adunării Constituante din 1991 privind competenţa jurisdicţională a Curţii Constituţionale?

În încheierea dezbaterilor pe marginea tezelor, raportorul Comisiei a prezentat punctul de vedere al acesteia faţă de propunerile privind instituirea unui control posterior şi concret, ridicat pe calea unui incident procedural, anunţând că nu există nicio obiecţie pentru ca viitorul organism să fie „înzestrat cu competenţa de a decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel încât orice cetăţean care intră în impact cu o lege pe care o socoteşte neconstituţională să poată, în cele din urmă, să obţină un verdict în legătură cu constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acelei legi”^[4].

În final, proiectul de Constituţie a prevăzut în art.143 următoarele atribuţii ale Curţii Constituţionale:

a) din oficiu şi obligatoriu, se pronunţă în privinţa constituţionalităţii legilor organice, înainte de promulgarea lor, precum şi asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

b) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor ordinare, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

c) din oficiu şi obligatoriu, se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului;

d) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor;

e) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;

f) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;

g) avizează propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;

h) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

i) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;

j) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;

k) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute prin legi organice.

După cum se poate observa, niciun membru al Comisiei constituţionale nu a întrevăzut pericolul şi, de fapt, neconstituţionalitatea de fond, de substanţă, a dispoziţiei legale din proiect, [(art. 143 lit. k)], potrivit căreia Parlamentul ordinar putea să atribuie prin voinţă legislativă obişnuită noi atribuţii Consiliului Constituţional prin lege organică. Se deschidea, astfel, calea stabilirii a două categorii de atribuţii ale Curţii Constituţionale: pe de-o parte, atribuţii de esenţă constituţională, instituite prin voinţă constituantă exprimată prin vot calificat de 2/3 din numărul legiuitorilor constituanţi şi aprobată prin referendum naţional, iar, pe de altă parte, atribuţii cu valoare de lege organică, posibil adoptate şi printr-o ordonanţă de urgenţă. A fost o scăpare a Comisiei constituţionale de elaborare a proiectului de Constituţie, care nu a sesizat eroarea de gândire constituţională, ori a fost un demers deliberat al acesteia, dar nefundamentat pe rigorile filosofiei constituţionale? Înainte de a răspunde la această întrebare, pentru a rămâne în sfera obiectivităţii unui comentariu ştiinţific, trebuie să admitem că, în general, orice legiuitor poate să prevadă într-un act normativ că anumite dispoziţii ale acestuia vor fi completate ulterior printr-o nouă voinţă legislativă. În privinţa atribuţiilor Consiliului Constituţional trebuia păstrată însă o prudenţă înţeleaptă pentru a nu se permite în viitor unei alte voinţe politice să denatureze însăşi ideea de control al constituţionalităţii legilor prin suplimentarea interesată politic a competenţelor instanţei de contencios constituţional^[5].

Pe marginea acestui subiect, în literatura de specialitate s-a precizat că procedeul completării ulterioare a Constituţiei prin legi speciale (ordinare sau organice) este un procedeu juridic clasic şi des utilizat ca o supapă permiţând deschideri şi soluţii în cazuri neprevăzute sau greu de prevăzut în momentul elaborării normei constituţionale^[6]. Această opinie poate fi susţinută fără rezerve. Nu este însă mai puţin adevărat – şi acest lucru nu a fost subliniat nici în Adunarea Constituantă, nici în doctrină –, că atunci când există temerea că un organism are vocaţia, chiar prin atribuţiile sale, să devină în anumite conjuncturi politice sau instituţionale, o supraputere, Legiuitorul constituant optează pentru enunţarea limitativă a competenţelor acestuia, tocmai pentru a se păstra un echilibru ponderal al sistemului de guvernare. Importanţa Consiliului Constituţional în echilibrarea raporturilor între puteri şi rolul său în garantarea supremaţiei Constituţiei erau şi sunt incompatibile cu posibilitatea lejeră a unei majorităţi parlamentare de a suplimenta atribuţiile instanţei de contencios constituţional. De altfel, în textul iniţial al Legii nr. 47/1992 [art. 12 alin. (1)] s-a statuat că atribuţiile Curţii sunt cele prevăzute expres şi limitativ în Constituţie.

Revenind la tezele pentru Consiliul Constituţional transpuse în art. 143 lit. k) din proiectul de Constituţie, menţionăm că textul respectiv, referitor la latitudinea Parlamentului de a suplimenta atribuţiile de natură constituţională ale Curţii Constituţionale printr-o lege organică, a fost respins de legiuitorii constituanţi. Cert este că în forma adoptată de Adunarea Constituantă, textul respectiv nu a fost reţinut.

Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 a introdus în competenţa Curţii Constituţionale atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor internaţionale, de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională între autorităţile publice şi de a îndeplini şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică. După cum se poate observa, intenţia sau voinţa de a institui noi categorii de atribuţii ale Curţii Constituţionale s-a menţinut. Nu avem o explicaţie raţională asupra acestei poziţii teoretice discutabile a Adunării Constituante derivate din 2003, decât de a-i acorda prin reverenţă doctrinară „scuza neatenţiei”.