Buna-credință și standardele de conduită la pelasgi, în lumina teoriilor densușiene

Ori, o asemenea stare de lucruri este dificil de imaginat fără selecționarea și cultivarea normelor de comportament, în temeiul unor învățături suficient de persuasive pentru a fi propulsate în forul lor lăuntric și a le înfrumuseța cugetele. Aici, un rol deosebit l-au jucat, probabil, marii preoți prin tehnicile lor educative axate pe studierea și îngrijirea deopotrivă a sufletului și a trupului, pe exortația învățării legilor etc. În acest context socio-cultural, trecerea de la simple obiceiuri și deprinderi la comandamente normative (legislate) devenea o simplă formalitate. Adăugând și faptul că, după Iordanes și Strabon, regele prezenta legile ca fiind de natura divină^[40], toate aceste cauze nu puteau decât să sporească încrederea în legi, contribuind totodată la conturarea dimensiunii transcendentale și mizericordioase a omului vechi. În orice caz, este fără putere de tăgadă că pelasgii dispuneau de metode rafinate de afluire a normele de conduită în galaxia valorilor lor psio-morale. Din acest motiv latura coercitivă se înfățișa doar ca o chestiune excepțională, fiind posibilă doar la începuturi și, desigur în anumite situații extreme, așa cum s-a întâmplat, în caz de război, în timpul lui Deceneu.

Ori toate aceste deducții și aspecte praxiologice sunt suficiente pentru a înțelege că, spre deosebire de realitățile juridice ale societății noastre, legislația geto-tracilor nu putea fi un construct „rece și rațional”, ci trecea dincolo de formalismul și barierele tehnico-legislative cu care suntem obișnuiți astăzi. Ea se apropia mai degrabă de dreptul viu despre care avea să ne vorbească profesor de drept de la Cernăuți, Eugen Ehrlich, la sfârșitul secolului XIX^[41].

Într-o asemenea ambianță reconfortantă, în care buna-credință se contopea cu armonia, cu adevărul și dreptatea divină, nici libertățile nu se puteau sustrage. Se spune că libertățile pelasgilor geți erau atât de largi încât totemul lupului, simbol al curajului și libertății (lupul fiind în accepțiunea lor singurul animal sălbatic care nu i-a permis omului să-l supună) se confundă cu însăși neamul dacilor^[42], iar Herodot susține fără rezerve că dacă s-ar uni triburile tracilor (cei mai numeroși, după inzi), un asemenea neam ar fi de nebiruit și cu mult mai puternic decât toate neamurile. Revenind la simbolistica lupului de pe stindardul geto-dacilor trebuie să arătăm că părerile sunt împărțite. Printre altele, se susține și faptul că stindardul lor ar înfățișa dragonul sau balaurul (în mitologie asimilat cu luptătorul de frunte) și reprezintă o sinteza a unor informaţii din trecutul cultic îndepărtat care face apel la energiile cosmice, simbolul care a fost descris și pe Tăbliţele de lut de la Qumram^[43].

Pe de altă parte, într-o lume aflată în plin proces de extindere și aculturație, ascensiunea pelasgilor carpatici nu putea să nu atragă admiraţia, râvna și tendința firească de imitație a altor neamuri. De aceea, nici nu surprinde informația potrivit căreia legile lui Licurg și, ulterior, ale lui Solon^[44] erau predominant compilații ale legilor pelasgilor din Carpați și Dunărea de Jos care, pe lângă faptul că erau vechi și bine gândite, spuneau anticii, aveau și privilegiul de a se bucura de autoritate divină^[45]. De altfel, valoarea juridică a colecției de legi belagine – în care buna-credință se împletea cu spiritul de dreptate, de încredere și de echilibru – este confirmată nu numai de către copierea lor de către greci și de romani^[46], ci și de transmiterea lor succesivă, generații de-a rândul, la culturile și popoarele cucerite sau cu care relaționau.

Tot din perspectiva spiritului de justiție echitabilă și de încredere, putem desprinde buna-credință și din documentele istorice ulterioare care s-au întemeiat pe „legile pământului“, mai exact pe alcătuirea acelor instanțe a oamenilor buni, aleși de obște (un fel de sfat al obștii) și chemați să înfăptuiască dreptatea, tradiție care s-a păstrat până aproape de timpurile noastre.

Așadar, lucrurile încep să se lege dacă ne gândim că legislația romană care, după opiniile partizanilor, a stat la baza întregului sistem juridic al Europei a devenit, potrivit lui Tacit, atât de bună datorită faptului că „au cules din toate părțile, unde au putut să afle ceva bun”^[47]. În pofida acestor diferențe de abordare a dezvoltării sociale, cel puțin în perioada de întremare a republicii, cetățile pelasge și cele de pe teritoriul Greciei (influențate de pelasgi) ajunseseră să reprezinte pentru Roma modele de conduită socială și surse de inspirație în toate domeniile vieții. Titus Livius, de pildă, ne povestește că pe fondul căutării unor soluții de aplanare a conflictelor dintre patricieni și plebei, senatul roman a constituit o comisie căreia i-a încredințat misiunea de a studia instituțiile, obiceiurile și legislația celorlalte popoare, inclusiv faimoasele legi ale lui Solon^[48]. Un asemenea demers s-a soldat cu trecerea puterii de la consuli la decemviri și cu apariția Legii celor 12 Table, o culegere de texte pe care Cicero a considerat-o izvorul tuturor legilor și o lecţie care trebuie memorată de fiecare elev (o „carmen necesarium”), iar Densușianu a găsit-o, în urma comparării^[49], ca fiind extrasă din legislația pelasgilor. În plus, asemenea compilații, așa cum remarca Densușianu, se degajă și din scrierile lui Serviu^[50] potrivit cărora romanii au apelat la falisci, un grup pastoral din Etruria, cunoscuți ca oameni „drepți”. Cum însă în lumea antică epitetul „drepți” era deja consacrat geților, este cel mai probabil ca faliscii să-și aibă obârșia în zona Carpaților și a Dunării de Jos, deducție care este întărită și de către Strabo care prin descrierea faliscilor etalează toate trăsăturile geților. Mai tranșant este însă Dionysiu^[51] care spune că „Faliscii și Fescenii mai păstrează încă până astăzi unele urme ale originii lor pelasge”, iar turdulii sau turditanii din ținuturile hispanice, care au venit din Transilvania în vremuri „îndepărtate”, aveau după Strabo „o colecțiune de legi scrise în versuri, vechi după cum spuneau dânșii, de 6000 de ani”^[52]. Ori dacă mai adăugăm și faptul că aducerea legilor romane la cunoștința publică, prin inscripționare pe columne de aramă expuse în for, respecta întocmai formalismul geților^[53], iar Platon însuși ne-a confirmat că „în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă” (Critias, II, 259)^[54], nu mai încape nici o îndoială asupra ascendetului pe care pelasgii l-au avut asupra legislației romane.

De altfel, conceptul pelasg despre (buna) credința în divinitate și, implicit, despre legi, ca acte educative cu încărcătură divină menite să sălășluiască în adâncul rațiunii mentale și sufletești a indivizilor pentru a releva dreptatea și adevărul, era subordonat exclusiv binelui comun. De aceea, din informațiile lăsate de Plutarh^[55], se desprinde faptul că Lycurg, celebru legislator al Spartei, elabora legile ce rânduiau viața publică pentru a servi cel mai îndeaproape binelui cetății, dar și pentru a fi acceptate cu convingere de fiecare cetățean în parte (fără constrângere). Ori acest lucru putea fi înfăptuit doar printr-o educație aleasă, însă educația era deja o noțiune atribuită pelasgilor, de la care au luat legile, chestiuni confirmate de Platon, Aristotel și Ephor^[56].

Pe de altă parte, unele surse istorice ne spun că antichitatea greacă nu a cunoscut o legislație unitară în toate teritoriilor și, comparativ cu Roma, nici nu a fost gestionată strălucit. De pildă, Polybiu^[57] spune că instituțiile și legile Atenei au fost din totdeauna asemenea unor corăbii fără guvernatori și, deci, nu s-au asemănat cu cele ale Romei care erau mult mai bune, opinie la care achiesează și Dionysiu din Halicarnas.

Asemenea opinii par destul de veridice dacă ne gândim la faptul că democrațiile s-au dovedit mai alunecoase și mai instabile politic și legislativ decât regimurile neprietenoase democrației, așa cum a fost și cazul Romei care ținea populația sub ascultare printr-o guvernare autoritară. Ori în teritoriile grecești emancipate, unde democrația și libertatea prinseseră rădăcini, se căutau forme mai flexibile de control a maselor. De altfel, filozofia de gândire politică în cuprinsul teritoriilor grecești o putem desprinde și din scrierile lui Platon^[58] care, recunoscând rolul simbolismului politic, utilizează pentru prima oară termenul cibernetică, cu sensul de guvernare a poporului. Practic, filosoful, prin „alegoria peşterii“, dorește să evidenţieze importanţa controlului mulţimilor pe baza simbolurilor folosite de elitele conducătoare, asemenea egiptenilor. Sigur că o asemenea gândire explică preocuparea (din rațiunile neegalitariste specifice orânduirii scalvagiste) față de ținerea sub control și într-o stare de inferioritate a sclavilor. O gândire care a predominat aproape întreaga antichitate, inclusiv așa-zisa epocă de „înflorire” a democrațiilor grecești, știind și faptul că democrația nu se bucura de aprecierea elitelor, fiind mai degrabă etichetată ca o formă degradantă de guvernământ.

În ceea ce privește buna-credință în epoca veche a Romei antice, aceasta a fost strâns legată de credința în zei, peneați și lari, credință care s-a reflectat în mod firesc în cutume și legi considerate, la rândul lor, sub auspicii divine. Ori acest lucru, ca și la alte popoare, a avut repercusiuni directe asupra procesului de formare a conduitei și personalităților indivizilor, evident din perspectivele supunerilor față de reguli. Însă trebuie să menționăm și faptul că la începutul acestui proces, buna-credință s-a rezumat, din unghi juridic, la cuvântul exprimat sau la declarațiilor părților, ca forme de materializare a gândirii. Așadar, buna-credință a jucat un rol relativ formal, pentru ca în primele secole ale imperiului, adică spre apogeul dezvoltării dreptului roman, să depășească aria vechilor izvoare – cutuma^[59] și legea – și să pătrundă în sfera jurisprudenței impuse de dreptul pretorian^[60]. Mai mult, buna credință o vom întâlni și în sfera de preocupare a dreptului natural (ius naturale), evident din raționamentul corijării imperfecțiunilor dreptului pozitiv cu ajutorul unor principii precum legitima apărare, nevalabilitatea unei obligații imposibil de realizat, îmbogățirea fără justă cauză etc.^[61]. Cu toate acestea, buna-credință va fi încă departe de a se constitui într-o instituție „oficială” a dreptului, ea rămânând în continuare amputată de către formalismul juridic extrem de rigid și tributar, în general, regulilor discriminatorii gentilice. Și, totuși, un progres notabil se va anunța în perioada dreptului clasic. Atunci, buna-credință și echitatea reușesc într-o oarecare măsură să se afirme ca reguli de interpretare menite să tempereze rigorismul specific, lucru care a deschis posibilitatea interpretării actelor juridice pe baza intenției părților sau, în cazul legii, a intenției legiuitorului^[62]. Desigur că ne referim la acele contexte în care spiritul și finalitatea legii (ratio legis) nu permiteau extinderea aplicării textului de lege la situații nereglementate, motiv pentru care jurisconsulții vremii căutau să se folosească de ideea de echitate ca măsura impusă de morală în dreptul pozitiv^[63].