Buna-credință și standardele de conduită la pelasgi, în lumina teoriilor densușiene

În orice caz, așa cum rezultă din impresionantele cercetări ale lui Densușianu^[19], dar și altor erudiți^[20], pelasgii care și-au păstrat centrul originar în zona carpato-danubiană s-au extins în toate direcțiile geografice ale lumii preistorice, într-un arhipelag cultural de necuprins. Acolo, ei au instruit și educat populațiile găsite, le-au organizat în unități administrativ-teritoriale, le-au învățat scrierea și le-au dat legi, au pedepsit fărădelegile, au sporit concordia și bunăstarea oamenilor. De aceea, nici nu ne surprinde faptul că în epoca pre–homerică prezența pelasgilor era deja atestată pe teritoriile Eladei, Sumerului, Indiei, Greciei, Italiei ș.a.m.d. De altfel, Densușianu a demonstrat, cu peste un secol în urmă, că rasa pelasgilor a fost atât de nobilă în moravuri încât vechii grecii (danai)^[21] o considerau primordială, adică coborâtă direct din titani, de aceeași origine cu zeii. Adevărul este, ne spune același ilustru jurist și istoric, că pelasgii au fost singurii din lumea antică timpurie care s-au bucurat de reputația unui popor de origine divină^[22], Tot ei au fost incontestabili formatori de opinie prin legile lor străvechi, belagine (Leges belagines)^[23], zise și legi ale naturii sau legile frumoase, cât și prin exemplele personale. Iar sub aspectul modelelor oferite de aceștia nu lipsesc nici personalitățile și celebri eroi ai lumii vechi – elini, ahei, mirmidoni, dorieni, frigienii etc. – care, la origini, erau pelasgi. Hercule, Ahile erau pelasgi, Orfeu, de asemenea^[24]. Prometeu însuși era pelasg. Homer a scris în limba pelasgă și cu litere pelasge, ca și dascălul său Pronapid^[25], numele și epitetele zeilor erau pelasge. Și toate acestea se petreceau cu mult timp înainte ca vechii grecii să cunoască scrierea ori pună piciorul pe pământurile Eladei^[26].

Succesul rețetei educaționale al acestei lumi străvechi, care îmbină într-un mod unicat valorile morale (echitatea, justiția, buna-credință etc.), va răzbate peste secole, așa cum rezultă dintr-o serie de surse. De pildă, în descrierea istoricului Trog Pompeiu care a trăit în vremea lui August se vorbește de un rege pelasgo-get ce avea „sentimente de dreptate așa de înalte, încât în timpul când domnise dânsul, nimeni nu a servit unul altuia și nici nu a avut cineva vreo avere particulară, ci toate erau comune…”^[27].

 Sigur că față de sistemul de organizare pelasg, care tindea către perfecțiune, am avea propensiunea logică de a crede că aceștia au avut la bază un drept pozitiv sofisticat sau ceea ce am numi astăzi un proiect fezabil și detaliat de dezvoltare socială. Ei bine, dovezile istorice, atâtea câte au mai rămas, ne arată contrariul și anume că erau organizați extrem de simplu. În general, în triburi răzlețe în cuprinsul cărora deciziile importante erau luate de adunarea poporului (democrație directă), iar în fruntea fiecărui trib se afla un „rege local” a cărui putere sporea doar în timpul conflictelor armate. Este adevărat că prin vicisitudinile istoriei la noi au ajuns puține informații legate de legislatorii și legile pelasgilor. Cu toate acestea s-au păstrat unele surse istorice care ne confirmă existența în anul 1400 î.Hr. a unui mare legislator, regele Zamolxa – tracul, slujitor al lui Zamolxis, care ar fi rescris legile belagine (le-a actualizat) deoarece, în opinia autorului, erau mult mai vechi^[28], iar după Iordanes colecția de legi belagine se mai păstra încă în formă scrisă și în secolul VI d.Hr.^[29]. Adevărate filozofii precreștine de înnobilare a gândirii, legile belagine erau centrate pe ideea realizării unei vieți armonioase și desăvârșite, erau puse în versuri și cântate, iar după unele opinii, au stat la baza dreptului roman și bizantin și poate chiar la baza întregii civilizații umane. Conținutul lor care, așa cum am arătat, s-a transmis din generație în generație la nenumărate culturi, putându-l repera în legile românilor de mai târziu – Lex antiqua Valachorum. De asemenea, după Densușianu, ele au fost cunoscute în documentele istorice ale Moldovei ca Legea Bătrână, în Țara Făgărașului, ca Lex Valachorum sau Jus et Consuetudo Vetus, ca Lege Dumnezeiască în Țara Românească, iar în Banat ca Jus Wolachie^[30]. Astfel, legile belagine au ajuns până în epoca modernă sub denumirea de „legile pământului“ sau de legi ale „obiceiului pământului”^[31], păstrându-și esența echității și, oarecum, a religiozității, motiv pentru care un autor contemporan remarcă faptul că acestea nu s-au pierdut, ci s-au transmis ca dovadă a continuității milenare a valahilor – urmași ai pelasgilor – în istorie^[32].

Revenind însă la pelasgii antici, este lesne de înțeles că sistemul lor socio-normativ era bine elaborat de vreme ce Pitagora spunea „Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei”^[33], iar romanii i-au copiat pe cât au putut. De altfel, în societatea geto-tracă coabitau libertățile și drepturile individuale cu cele colective, făcând loc prosperității economice într-o comunitate morală care respingea exploatarea umană. În timp ce la neamurile vecine (romani, greci, egipteni etc.) sclavagismul devenise principala sursă a economiei ajungând, așa cum se întâmplă și în societatea noastră modernă, prin așa-zisa „competiție economică”, care a ajuns să definească întreaga existență și gândire a firii umane.

A fost o civilizație în care buna-credința a fost adânc internalizată în forurile sufletești ale membrilor cetății printr-o educație bine chibzuită, iar această concluzie nu se deduce doar din profunzimea credinței religioase sau a legilor lor străvechi formatoare de caractere. Este un fapt istoric, este o realitate. Altminteri nu s-ar fi reflectat în virtuțile lor, virtuți care au fost confirmate de nenumărate mărturii istorice, inclusiv de Pausanias, care consemna că „…un pelasg a fost primul om cu o înfățișare frumoasă, nu în sens fizic, ci moral”^[34], descriindu-i fără rezerve ca fiind cei mai drepţi oameni de pe pământ^[35], dar și viteji^[36], astfel că nu întâmplător li s-a atribuit epitetul de „divini” („dioi”)^[37].

Alți autori^[38], evocându-l pe Aristotel, vorbesc despre pelasgi sciți care, după Justinus, respectau dreptatea în chip natural, nu prin legi și respectiv de geți socotiți cei mai drepți dintre Traci. Tot aici mai putem vorbi și despre agatârși de pe Mureș ale căror obiceiuri și reguli de conduită erau asemănătoare cu cele ale tracilor, care învățau legile pe de rost, le puneau în versuri și le cântau^[39], obicei pe care îl vom întâlni ulterior, e adevărat că într-o măsură mult mai mică, la romani, așa cum ne confirmă Cicero.