Buna-credință și standardele de conduită la pelasgi, în lumina teoriilor densușiene

1. Premise

Intim legată de formarea voinţei juridice, buna-credință își are originea în universul lăuntric al omului tonificându-i de-a lungul istoriei forțele sufletești și mentale, contribuind alături de echitate la conceptualizarea dreptului și a justiției. Aceasta este premisa care dă startul prezentei cercetări. Un studiu al faptelor și împrejurărilor ce au eșafodat buna-credință în matricea antropologică a uneia dintre cele mai vechi culturii, a culturii pelasge care, așa cum vom vedea, a prefațat nenumărate alte civilizații, inclusiv pe cea egipteană, greacă și romană.

Altfel spus, fără a urmări minimalizarea altor culturi, prezenta abordare se înscrie în efortul firesc de observație al juristului cu privire la rolul timpuriu pe care buna-credință l-a jucat în procesul de dezvoltare al societății și statului știut fiind faptul că dreptul este „ …o ştiinţă raţională, care începe prin constatarea faptelor”^[1], iar „la baza întregului drept stă …ideea unei activităţi conforme cu idealul moral sincer al fiecărui individ”^[2].

Cu toate acestea, studiul bunei-credințe pelasge prezintă o serie de dificultăți impuse de politicile de dezinformare ale învingătorilor, dar și de pierderea și disiparea informațiilor, având în vedere vastitatea spațio-culturală a acestui popor străvechi, diversitatea, dar și limitele temporale neobișnuit de îndepărtate. De aceea, cercetarea bunei-credințe pelasge nu poate face abstracție de izvoarele istorice ale Greciei și Romei antice, care fiind mai recente la scară istorică au păstrat mult mai bine unele informații. În plus, grație unor străluciți ambasadori ai acestor culturi intermediare, buna-credință a trecut prin barierele timpurilor, chiar dacă în cele din urmă timpuri sensul juridic al noțiunii a suferit profunde modificări în știința dreptului.

Între gânditorii de sorginte romană, deși comparativ cu grecii aceștia sunt mult mai puțini și și-au făcut apariția abia începând cu a doua jumătate a seculului al II-lea î.Hr., îl vom aminti pe Cicero, considerat cel mai mare orator al Antichității romane. Acesta așază buna-credință (fides) la temelia noțiunii de dreptate susținând consistența acesteia în intenție și nu în vorbe. Altfel spus, gânditorul plasează buna-credință în rândul virtuților ca pe o noțiune ce ține de conștiință (acte interioare), apreciind că aceasta se distinge cel mai bine prin fapte, adică prin acte sau manifestări exterioare^[3]. Un discurs care va permite, ulterior, realizarea distincției între activitatea lăuntrică sau meditativă a omului, care nu intră sub incidența dreptului, și actele exterioare pre-rezervate dreptului; o distincție pe care o vom reîntâlni arc peste secole în teza iusnaturalistului Pufendorf în încercarea eruditului baron german de a deosebi morala de drept^[4]. De altfel și Mircea Djuvara, fără a nega importanța distincției, constată faptul că singurul izvor material al dreptul pozitiv este „secreţia conştiinţei juridice a societăţii”^[5], în timp ce ilustrul jurist și diplomat craiovean, Nicolae Titulescu, dă noțiunii de justiție sensul de educație a maselor^[6], iar sursei dreptului, de „conștiința juridică a popoarelor”^[7].

Sigur că atunci când vorbim despre conștiință juridică, ca sediu al bunei-credințe, avem în vedere atât semnificația de sursă a dreptului, dar și sensul educativ al noțiunii, acela care ține de instruire, de modelare, de spiritul intuitiv și, în fond, de ideile moralizatoare care s-au manifestat în gândirea și în sfera regulilor de conduită din vremuri imemorabile. Problematici care nu erau străine anticilor și cu precădere pelasgilor. Acest popor minunat și enigmatic care, după eruditul jurist și istoric Nicolae Densușianu, a fost cel mai vechi, dar și cel mai nobil în gândire și în comportament dintre toate popoarele lumii vechi; concluzie care se desprinde din opera sa de excepție, Dacia preistorică^[8], în care niciun rând nu a fost scris fără dovezi irefutabile.

Pe de altă parte, nu putem face abstracție nici de faptul că buna-credință, ca și concept, nu poate ființa decât în raport cu reaua-credință, un element referențial care a vremuit gândirea adamică până în zilele noastre. De aceea, studiul bunei-credințe nu trebuie disjuns de acele intenții și conduite contrapuse ce au stat la baza plăsmuirilor și acțiunilor egotice ale indivizilor, dar mai ales ale statelor care, sub efectul „feromonilor” irezistibili ai puterii publice, au atras mereu creaturile cele mai avide și mai predispuse inechităților sociale. Chestiuni care au și fundamentat opinia de mai târziu a celebrului sociolog german Franz Oppenheimer, potrivit căruia „statul se prezintă – cel puţin în primele faze ale existenţei sale – ca o instituţie socială impusă de către un grup de învingători unui grup de învinşi cu scopul de a se proteja atât contra revoltelor din interior, cât şi faţă de atacurile din afară, respectiv cu obiectivul de a reglementa exploatarea economică a învinşilor de către învingători”^[9].

2. Analize comparative

Indiscutabil, buna-credință, ca element psihologic și moral, se oglindește în bunele intenții, mai exact în acțiunile și faptele virtuoase ale omului, dar și în conținutul acelor reguli constructive de viață, sprijinite de state, și pe care astăzi le numim îndeobște norme juridice. Așadar, din dorința de a ne apropia și noi de primatul semnificației noțiunii, vom începe cu acele vremuri de demult când pe pământul negru al Arcului Carpatic trăia o lume grandioasă nu doar prin credința sa în nemurire, ci și prin virtuțile etico-morale; o societate dotată cu instituții și universități^[10] cu mult înainte ca marile civilizaţii să fi ieșit din negura istoriei.

Este vorba de lumea tracică, hiperboreeană^[11], o lume echipată cu o înaltă educație spirituală, care în urmă cu multe milenii dispunea de instituții civile, politice și militare destul de avansate pentru acele timpuri și care în perioada sa de glorie a dominat o mare parte din Europa, Asia și Africa^[12]. Și, totuși, în mod straniu, această magnifică civilizație a fost eliminată pe nedrept din istorie^[13], în favoarea culturilor grecești, romane, egiptene etc.

Despre hiperboreeni sau marele popor al pelasgilor, înaintașii geților/dacilor^[14], s-a vorbit mult ca de un popor de stirpe nobilă, profund religios, care avea cunoștințe elaborate în toate domeniile vieții și o ținută morală de neegalat, unde buna-credință se identifica cu ideea de dreptate, cu pacea și armonia socială. Un popor alcătuit din oameni blânzi și educați, despre care anticii ne spun că ar fi fost coborâtori din Pelasgos^[15], un personaj mitic care, după Pausania, ar fi fost cel dintâi om născut pe pământ^[16]. De asemenea, profesorul Nicolae Popa, evocând celebra lucrare „Zamolxis Primus Getarum Legislator”^[17], afirmă că Zamolxis, cel dintâi legislator al geţilor, ar fi dat și primele principii și precepte juridice ca expresii imbatabile ale adevărului^[18].