Aspecte jurisprudențiale în materia penalităților de întârziere reglementate de dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă

Prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[25] a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj – Secția I civilă, în Dosarul nr. 20.291/215/2018, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?’’Relevante în acest sens sunt opiniile jurisprudențiale cu privire la existența sau inexistența unei căi de atac cu privire la încheierea emisă în temeiul art. 906 alin. (4) Cod de procedură civilă.

Astfel, într-o primă orientare, s-a apreciat că în cazul reglementat de alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă (forma anterioară modificării normei prin Legea nr. 310/2018) încheierea este definitivă, indiferent de soluția pronunțată de instanța de executare, întrucât dispoziția legală în discuție instituie reguli speciale, derogatorii de la normele de drept comun, cu privire la calea de atac, reprezentând o excepție de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă. S-a arătat că acest text este de strictă interpretare și aplicare, pentru că, ori de câte ori legiuitorul a intenționat instituirea unui regim juridic diferențiat în privința posibilității de a se recurge la exercitarea căii de atac în funcție de soluția de admitere sau respingere a unei cereri, a prevăzut-o în mod expres, de vreme ce aceasta este întotdeauna o situație de excepție. S-a apreciat că statuările instanței supreme din Decizia nr. 73/2017 trebuie aplicate pentru identitate de rațiune.

Au fost și instanțe care au arătat că trebuie făcută distincție între cererile introduse în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 310/2018 și cererile introduse după intrarea în vigoare a menționatei legi de modificare a Codului de procedură civilă.

În acest context, s-a constatat că sesizarea vizează o cauză promovată pe rolul instanței la data de 30 iulie 2018, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. Prin urmare, în cazul supus analizei, în raport cu data sesizării instanței cu cererea întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, încheierea pronunțată, indiferent de soluție, este definitivă.

În schimb, s-a apreciat că, în situația în care cererea întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este introdusă pe rolul instanței după data de 21 decembrie 2018, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, din moment ce legiuitorul nu a mai prevăzut o excepție de la regula instituită prin art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ce prevede calea de atac a apelului împotriva încheierilor pronunțate de instanța de executare, înseamnă că încheierea pronunțată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este supusă, sub aspectul căii de atac, normei de drept comun și astfel, încheierile pronunțate în baza acestui text sunt supuse apelului în termen de 10 zile de la comunicare, indiferent de soluția pronunțată de instanță, respectiv de admitere sau de respingere.

Într-o altă orientare, instanțele au apreciat că încheierea primei instanțe, prin care a fost respinsă cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu acest titlu, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este susceptibilă de a fi atacată cu apel.

S-a susținut că, având în vedere că este vorba despre o hotărâre pronunțată de instanța de executare, în ceea ce privește calea de atac ce poate fi formulată împotriva acesteia, sunt incidente dispozițiile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța se pronunță prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare. Regula pentru instanța de executare o reprezintă pronunțarea unor încheieri susceptibile de apel, iar această regulă se aplică ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit reguli speciale, derogatorii de la acest regim juridic de drept comun pentru alte încheieri pronunțate de instanța de executare în etapa executării silite.

Chiar dacă, prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, cu privire la chestiunea de drept vizând existența vreunei căi de atac cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, apreciem că răspunsul se poate deduce din următoarele considerente:

 „(…) 36. Nu numai că analiza acestei condiții lipsește încheierii de sesizare, dar se constată că ea lipsește sesizării ca atare, în circumstanțele în care anterior, prin Decizia nr. 73/2017, aceeași problemă de drept a mai fost rezolvată, este adevărat, cu trimitere la încheierile pe care instanța de executare le pronunță la cererea creditorului, în temeiul dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, de aplicare a unor penalități debitorului, ținut în temeiul unui titlu executoriu la îndeplinirea unor obligații de a face sau de a nu face, care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane și pe care acesta refuză să le execute. (…)

38. De altfel, așa cum rezultă din opiniile teoretice și din jurisprudența comunicată actualului complet, dar, deopotrivă, și din cuprinsul încheierii de sesizare, problema admisibilității exercitării unei căi de atac împotriva încheierii prin care instanța de executare respinge cererea de stabilire a sumelor definitive datorate de debitor creditorului (și în promovarea căreia doar acesta din urmă poate fi interesat) s-a pus în exact aceiași termeni ca în sesizarea precedentă, privitoare la admisibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierilor pronunțate de instanța de executare în temeiul art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, prin care se respinge cererea creditorului de aplicare față de debitor a unor penalități pe zile de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

39. Astfel, în ambele situații, o opinie jurisprudențială a pornit de la realizarea unei distincții, după cum încheierea instanței de executare este una de admitere sau, dimpotrivă, de respingere a cererii creditorului. Speculându-se modul de redactare a textelor alineatelor (1), (2) și (4) ale art. 906 din Codul de procedură civilă — «poate fi constrâns», «instanța sesizată de creditorii poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă», «va fixa suma definitivă»,au fost instanțe care au recunoscut caracter definitiv (și, deci, nesusceptibil de exercitarea căii de atac a apelului) doar încheierilor de admitere a cererilor creditorilor, în timp ce, în privința celor de respingere, au recunoscut posibilitatea exercitării (de către creditor) a căii de atac a apelului.

40. Cea de-a doua opinie jurisprudențială (majoritară) a recunoscut caracterul definitiv al încheierilor pe care le pronunță instanța de executare în derularea procedurii instituite prin art. 906 din Codul de procedură civilă, indiferent de soluția dată cererilor (de admitere sau respingere), pornind de la dreptul comun în privința hotărârilor pe care le pronunță instanța de executare, dat de art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, și de la recunoașterea caracterului derogatoriu de la acest regim al încheierilor la care se referă art. 906 din cod.

41. S-a subliniat, în această orientare, că, ori de câte ori legiuitorul a intenționat instituirea unui regim juridic diferențiat în privința posibilității de a se recurge la exercitarea căii de atac în funcție de soluția pe care o pronunță instanța, a prevăzut-o în mod expres, o astfel de situație fiind întotdeauna una de excepție și neputând fi dedusă pe cale de interpretare, cum s-a realizat în cazul încheierilor cu regimul dat de prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă.

42. Această din urmă opinie jurisprudențială a fost, de altfel, și cea validată prin Decizia nr. 73/2017, cu referire la încheierile pe care le pronunță instanța de executare în temeiul art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, neexistând nicio diferență de regim juridic ori de abordare din partea legiuitorului între acestea și cele pe care le pronunță instanța de executare în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. (…)

46. Este adevărat că situația jurisprudențială și cea a opiniilor instanțelor consultate pe problema de drept sesizată în cauza de față nu sunt cu nimic diferențiate de cea existentă la data pronunțării Deciziei nr. 73/2017, menținându-se caracterul divergent al punctelor de vedere, deși, odată rezolvată problema de drept de principiu, urmarea firească ar fi fost cea a unificării jurisprudenței și opiniilor instanțelor inclusiv pe aplicarea normei art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, dată fiind identitatea soluției legislative, însă intervenția instanței supreme în tranșarea pe fond, din nou, a problemei de drept nu se justifică.(…)

50. Așadar, în noua reglementare a alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă, aplicabilă însă doar cererilor introduse ulterior intrării în vigoare a noului act normativ, conform art. 24 din Codul de procedură civilă, suprimarea mențiunii «definitivă», în privința încheierii pe care instanța o pronunță pe acest temei legal, este semnalul clar al schimbării opțiunii legiuitorului asupra soluției legislative inițiale, în care astfel de cereri se judecau în primă și ultimă instanță de judecătorie și pe care a abandonat-o în favoarea unei judecăți efectuate în două grade de jurisdicție (fond și apel), doar în ceea ce privește cererile de fixare a sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalități de întârziere.

51. Textul modificator nu are rol de clarificare a textului de bază, întrucât modificarea a constat – În teza alineatului care interesează analiza – În abandonarea termenului «definitivă», care marca neîndoielnic ideea că încheierea pronunțată de instanță era una nesusceptibilă de vreo cale de atac. Prin urmare, modificarea adusă s-a întemeiat, în mod clar, pe o schimbare a soluției legislative inițiale a legiuitorului, astfel că o interpretare a normei legale în care aceasta a fost încorporată – respectiv a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă în forma în vigoare la data sesizării instanțelor cu cererea creditorului, anume 30 iulie 2018 – care să corespundă noii soluții legislative (în sensul concluzionării asupra posibilității exercitării apelului împotriva încheierii de respingere) are la bază un deziderat care nesocotește chiar opțiunea legiuitorului, care – se dovedește – a fost corect descifrată prin Decizia nr. 73/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție”.
Din analiza acestor decizii, desprindem concluzia potrivit căreia, încheierile având ca obiect „aplicare penalități de întârziere”, respectiv „stabilire sumă definitivă” pronunțate în dosare în care cererile au fost introduse pe rolul instanțelor judecătorești anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, nu sunt supuse niciunei căi de atac, indiferent de soluția pronunțată – admitere sau respingere.

Cu privire la cauzele promovate pe rolul instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, încheierile având ca obiect „aplicare penalități de întârziere” nu sunt supuse niciunei căi de atac, indiferent de soluția pronunțată- admitere sau respingere, iar încheierile având ca obiect „stabilire sumă definitivă” sunt supuse apelului, indiferent de soluția de admitere, ori de respingere.

Cu privire la data de la care aceste penalități încep să curgă, respectiv durata pentru care se stabilesc, constatăm că dispozițiile art. 906 alin. (4) Cod procedură civilă, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 au fost interpretate în mod diferit de către instanțele judecătorești, care pe lângă cazurile prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 906 alin. (5) Cod procedură civilă^[26], au apreciat că, pe calea contestației la executare, acestea pot fi înlăturate și în ipoteza în care au fost stabilite în mod eronat.

Astfel, prin încheierea nr. 3466 din 16 noiembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. 3744/285/2017 al Judecătoriei Rădăuți^[27], a fost obligată debitoarea Comisia comunală de fond funciar la plata unei penalități de 300 lei pe zi de întârziere, începând cu data comunicării încheierii și până la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu, reținându-se în esență următoarele:

„Potrivit art. 906 al. (2), (3) din Codul de procedură civilă, când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

Prin urmare, având în vedere că în termenul de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării (…), în dosarul execuțional (…), debitoarea Comisia comunală de fond funciar (…) nu a executat obligația prevăzută în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr.2254/5.09.2014 a Judecătoriei Rădăuți, definitivă, anume înaintarea documentației Comisie județene de fond funciar (…) în vederea emiterii titlului de proprietate conform sentinței civile nr.372/26.01.2012 a Judecătoriei Rădăuți, irevocabilă, iar această obligație nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, fiind și neevaluabilă în bani, cererea creditorului, îndreptată împotriva debitorului Comisia comunală de fond funciar (…) este întemeiată (…)”.

Într-un alt dosar^[28], „a fost aplicată debitoarei o penalitate de 1000 lei pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 14.09.2015 și până la executarea obligației prevăzută în titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 211/18.02.2009”.

O altă optică^[29], a fost aceea de a stabili penalitățile de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, conform dispozițiilor art. 906 alin. (2) Cod procedură civilă, fără precizarea duratei de la care acestea încep să curgă.

Prin încheierea nr. 4310/24.05.2016, pronunțată de Judecătoria Buftea, s-a dispus obligarea pârâților la plata, în solidar, a penalităților de întârziere de 100 lei/zi, începând cu data pronunțării încheierii, până la data executării obligațiilor prevăzute în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 418/04.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia civilă nr. 2311/08.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel București^[30].

Prin decizia civilă nr. 718 din 7 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. 494/285/2015 al Tribunalul Suceava, Secția I civilă^[31], creditorul a fost autorizat să îndeplinească el însuși sau prin alte persoane obligația de a face constând în predarea-primirea financiar contabilă și a bunurilor Asociației (…) dispunându-se totodată și obligarea debitorilor de a plăti o penalitate de 100 lei pe zi de întârziere, începând cu data de 2 februarie 2015, până la executarea obligației prevăzută în titlul executoriu, prezentându-se următoarele argumente relevante:

„Reține tribunalul că, reclamantul a făcut dovada că deține un titlu executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2090/27.06.2014 a Judecătoriei Rădăuți, care impunea pârților obligația de a pune în aplicare hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociației (…) și predarea – primirea financiar contabilă și a bunurilor asociației noului președinte și către comitetul executiv ales.

Întrucât dispozițiile din titlul executoriu nu au fost duse la îndeplinire de către pârâții debitori de bunăvoie, reclamantul a inițiat procedura de executare silită prin intermediul BEJ (…) care le-a comunicat acestora o somație la data de 21.01.2015 prin care le-a pus în vedere ca în termen de 10 zile de la primirea ei să se conformeze dispozitivului sentinței civile nr. 2090/27.06.2014.

Prin adresa nr. 2/30.01.2015 executorul judecătoresc a înștiințat debitorii pentru a fi prezenți la data de 2.02.2015, ora 15,00 la sediul Asociației (…) în vederea predării – primirii bunurilor asociației și situației financiare, la rândul său, creditorul (…) fiind și el înștiințat.

Întrucât debitorii pârâți nu au fost prezenți, nu s-a putut proceda la executare silită, situație de fapt ce rezultă din cuprinsul procesului verbal încheiat de executorul judecătoresc la data de 2.02.2015, ora 15,20 (…).

Rezultă așadar că debitorii pârâți cu rea credință au refuzat să îndeplinească obligația de «a face» cuprinsă în titlul executoriu, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite, astfel încât fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 906 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă vor fi constrânși la îndeplinirea ei prin obligarea la plata unei penalități de întârziere de 100 lei pe zi, începând cu data de 2.02.2015 și până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu (…)”.