Aspecte jurisprudențiale în materia penalităților de întârziere reglementate de dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă

Prin Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 906 alin. (2)- (4) din Codul de procedură civilă, reținându-se următoarele aspecte relevante: „(…) 27. Așa fiind, prin decizia precitată (Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017), Înalta Curtea de Casație și Justiție a subliniat că penalitățile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obține constrângerea debitorului la executarea în natură a obligației cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. (…). Este de subliniat faptul că încheierea pronunțată în condițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl privește pe debitor, deoarece, în cazul acestuia, legiuitorul a prevăzut în mod expres la alin. (5) că dacă execută obligația prevăzută în titlul executoriu poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalități pe calea contestației la executare, dovedind existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă și executorie potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă și ale dreptului substanțial comun.

28. Având în vedere natura juridică diferită a celor două categorii de sancțiuni, se constată că exigențele constituționale sunt diferite în privința căilor de atac ce pot fi exercitate în privința hotărârilor. Prin urmare, dacă amendarea conducătorului autorității este expresia unui raport de drept administrativ, aplicarea de penalități în condițiile art. 906 din Codul de procedură civilă reprezintă o sancțiune civilă de constrângere de drept comun. Așadar, soluția și considerentele Deciziei nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, prin care Curtea a constatat că soluția legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este „definitivă“ este neconstituțională, nu își găsesc aplicarea în prezenta cauză.”

De exemplu, prin Decizia nr. 364 din 28 mai 2019 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 906 coroborate cu cele art. 910-914 din Codul de procedură civilă, reținându-se în esență următoarele:

 „8. (…) Ca element de noutate al excepției invocate, învederează faptul că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 în ceea ce privește cuantumul penalităților și arată că, dacă anterior acestei modificări cuantumul penalităților de întârziere era limitat la 3 luni, după ultima modificare din 2018, cuantumul penalităților nu mai este limitat, iar acesta se poate stabili după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care părintele nerezident (debitorul) nu își execută obligația, până la stingerea ei completă (…)

38. (…) Penalitatea va curge până la executarea obligației, dar nu mai mult de trei luni de la data comunicării încheierii prevăzute la art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin care s-a stabilit penalitatea. Executorul nu va putea sesiza instanța de executare în lipsa unei cereri a creditorului în acest sens, care, ad probationem, trebuie să îmbrace forma scrisă, această cerință constituind o limitare a rolului activ al executorului judecătoresc și protejând creditorul căruia, în mod corect, legiuitorul îi lasă posibilitatea să facă aprecieri de ordin subiectiv în privința executării dispozițiilor privitoare la minori. Doar după expirarea termenului prohibitiv de o lună, prevăzut în art. 911 alin. (1) din Codul de procedură civilă, executorul va putea proceda la executarea silită. Curtea precizează că penalitatea va curge și înainte, și după expirarea termenului de o lună, fără a depăși termenul de 3 luni prevăzut în art. 912 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Actele de executare efectuate înăuntrul termenului de o lună vor putea fi anulate, dacă persoana interesată va formula contestație la executare [art. 185 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. (…)

42. Dacă nici de această dată executarea nu se poate realiza din cauza refuzului minorului, creditorul va putea sesiza instanța de tutelă de la locul în care se află minorul, în vederea aplicării unei penalități, conform dispozițiilor art. 906 alin. (2) și (4)-(6) din Codul de procedură civilă. Deși din alin. (5) al art. 913 din Codul de procedură civilă nu rezultă expres, penalitatea va fi aplicată debitorului, iar nu minorului care a refuzat să se supună măsurilor dispuse prin hotărârea judecătorească. Penalitățile stabilite în sarcina debitorului de către instanța de tutelă vor curge cel mult 3 luni, după care, la cererea creditorului, aceeași instanță de tutelă va putea să le transforme într-o sumă fixă definitivă. Tot instanța de tutelă va putea să înlăture sau să reducă penalitățile stabilite, dacă în contestația la executare formulată de către debitorul care și-a executat obligațiile se dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. (…)

44. Curtea a reținut, de asemenea, că legiuitorul a reglementat mai multe măsuri, graduale ca intensitate, menite să constrângă debitorul să execute obligația prevăzută în titlul executoriu, prin intermediul instanței de judecată. Aplicarea penalităților reprezintă un mijloc de constrângere judiciară, o sancțiune pecuniară, care are rolul de a crea debitorului obligației o presiune suplimentară, inclusiv prin acumularea, timp de trei luni, a sumelor datorate pentru întârzierea în executare. După acest termen, legiuitorul a prevăzut o sancțiune mult mai gravă, respectiv constrângerea debitorului cu aplicarea unei sancțiuni penale”.

Prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[22] s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități.

În considerentele acestei decizii s-au reținut următoarele aspecte relevante:

 „45. (..) caracterul specific al executării obligațiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte) a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuitu personae. (…)

51. Astfel, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalități de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu.

52. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuși obligația, în natură.”

Constatăm că această Decizie a rămas fără efecte, potrivit art. 521 alin. (4) raportat la art. 518 Cod procedură civilă, în privința dispozitivului acesteia, ca urmare a modificării tezei a II-a a alin. (4) al art. 906 Cod procedură civilă.

În consecință, în executările silite începute ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018, a devenit posibilă formularea unor cereri succesive de fixare a sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere, din trei în trei luni, până la stingerea obligației stabilită în sarcina debitorului.

Prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[23], îndreptată prin încheierea din 17 septembrie 2018^[24], s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului.

Pentru a decide astfel, Instanța Supremă a reținut următoarele:

 „72. (…) art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă (…) reprezintă o regulă derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privința posibilității de atacare cu apel a acestora, textul prevăzând în mod expres că instanța de executare pronunță, cu citarea părților, o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate fi atacată cu apel, date fiind dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

73. Întrucât art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă instituie, din acest punct de vedere, o excepție de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că acest text este de strictă interpretare și aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis.”

Această Decizie a Instanței Supreme prezintă relevanță și sub aspectul jurisprudenței divergente, căreia ar fi trebuit să-i pună capăt conform dispozițiilor art. 521 alin. 3 Cod procedură civilă, potrivit cu care „dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de a data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”, deziderat însă neatins.

Aceste optici diferite sunt relevate chiar în cuprinsul Deciziei, reținându-se că la nivelul instanțelor s-au conturat două orientări jurisprudențiale, după cum urmează:

Într-o opinie, s-a considerat că încheierea prin care instanța de executare respinge cererea întemeiată pe art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă este definitivă, nefiind atacabilă cu apel.

„31. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că art. 906 din Codul de procedură civilă nu face nicio distincție în raport cu soluția pronunțată (de admitere sau de respingere a cererii).

32. Având în vedere că art. 906 reprezintă o reglementare specială, iar, în situații similare [de exemplu: în ipoteza recuzării ori în cazul art. 666 alin. (7) pentru cererile de încuviințare a executării silite], Codul de procedură civilă face distincție între situația admiterii și cea a respingerii cererii, nu se poate adăuga la lege prin instituirea unei căi de atac care nu a fost avută în vedere de legiuitor.

33. Faptul că în textul de lege enunțat se menționează doar că instanța poate să admită cererea prin încheiere definitivă nu înseamnă că respingerea cererii se realizează prin încheiere supusă căii de atac a apelului. Din contră, în cuprinsul textelor legale nu s-a menționat că instanța poate să admită sau să respingă cererea prin încheiere definitivă, deoarece ar fi fost superfluu să se menționeze împrejurarea că instanța poate să admită sau să respingă o cerere”.

Într-o a doua opinie, s-a arătat că încheierea în discuție este supusă căii de atac a apelului.

S-a motivat că „(…) în interpretarea logică a prevederilor art. 906 coroborate cu cele ale art. 466 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, reținând și principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, încheierile prin care se resping cererile de aplicare de penalități sunt supuse normelor generale de drept procesual, fiind atacabile cu apel în lumina noului Cod de procedură civilă [art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă].

35. O interpretare contrară ar însemna lipsirea creditorului căruia i s-a respins cererea de orice mijloc legal prin care să o poată contesta, ceea ce l-ar pune pe acesta în imposibilitatea de a mai putea obține executarea titlului executoriu, situație inadmisibilă și în care, prin prisma art. 6 din Codul de procedură civilă, i se îngrădește însuși dreptul la un proces echitabil.

36. S-a mai argumentat că aceste hotărâri sunt atacabile cu apel fie în termen de 10 zile de la comunicare în conformitate cu art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă – fiind pronunțate de instanța de executare, în procedura executării silite -, fie în termenul general de 30 de zile de la comunicare, deoarece, în ipoteza în care cererea se respinge, creditorul devine lipsit de posibilitatea de a obține executarea titlului său executoriu, ceea ce contravine art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

37. Se consideră că legea este foarte clară și prevede că doar încheierea de admitere este definitivă. În interpretarea logică a prevederilor menționate și reținând și principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, este de netăgăduit că încheierile prin care se resping cererile de aplicare a penalităților sunt supuse normelor generale de drept procesual, fiind atacabile cu apel în lumina noului Cod de procedură civilă [art. 651 alin. (4)], aceste încheieri fiind pronunțate de instanța de executare.

38. Mai mult, se apreciază că nu este o lacună a legii, având în vedere faptul că în Codul de procedură civilă sunt prevăzute doar situațiile speciale, atunci s-a dorit ca o cale de atac să fie alta decât cea de drept comun, de exemplu, în cazul contestației la executare, încheierea prin care se admite sau se respinge abținerea etc. Deci, atunci când legiuitorul a acordat o cale de atac specială sau a prevăzut că anumite încheieri sunt definitive, a reglementat în mod expres situațiile respective, în timp ce în celelalte situații se aplică regulile de drept comun”.