Ascultarea minorului în sistemul de drept românesc și în alte sisteme de drept

Totodată, reținem că, dacă instanța apreciază necesar pentru soluționarea cauzei, poate audia și minorul care nu a împlinit încă vârsta de 10 ani, urmând ca, opiniile acestuia să fie avute în vedere în raport cu vârsta și gradul său de maturitate^[21].

În decizia nr. 421 din 13 septembrie 2005, a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 943 din 21 octombrie 2005, se arată că limita de vârsta constituie o condiție, a cărei respectare aduce atingere dreptului copilului de a fi ascultat, însă neaudierea minorului contravine dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum putem observa în cauza Sahin vs. Germania (nr. 30943/96 din 08.07.2003)^[22], unde Curtea a reținut încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu dispozițiile art. 14, din aceeași convenție, în sensul că judecătorul care a procedat la soluționarea cauzei a luat în considerare opinia unui psiholog și nu a procedat la audierea minorei, în mod direct și că relația copilului cu părintele sunt instrumente indispensabile în stabilirea dorințelor reale ale copilului, informații fără de care instanța nu poate obține o balanță corectă a intereselor părților.

În lucrarea „Rolul judecătorilor și al procurorilor în protecția și promovarea drepturilor copilului” întocmită de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, pagina 43, se arată că: „pentru a determina interesul superior al copilului, trebuie să se utilizeze criterii obiective, iar judecătorul trebuie să țină seamă de ele, evitând să decidă doar pe baza sentimentelor sau a convingerilor personale [….]”. „Procesul decizional în cauzele ce privesc relația părinți-copii trebuie să fie echitabil, să respecte interesele protejate de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să respecte demnitatea copilului, opinia copilului să fie ascultată și luată în considerare ținând cont de vârsta și de gradul de maturitate a copilului, să se asigure stabilitate și continuitate în îngrijirea, creșterea și educarea copilului”.

Tot pentru a da eficiență acestui principiu enunțat, instanța judecătorească, în cauzele având ca obiect: „exercitarea autorității părintești”, „stabilirea locuinței minorului”, „stabilire program de vizită”, dar și alte cauze privind exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, poate dispune efectuarea unor verificări pentru a se stabili condițiile de viață ale acestuia, precum și al părinților săi. Aceste verificări se concretizează într-un raport, denumit „referat de anchetă psihosocială”, realizat de Serviciul Autorității Tutelare, care trebuie înaintat instanței, la dosar, în termenul stabilit de aceasta. Prin acest referat, psihologii și asistenții sociali din cadrul Autorității Tutelare pot face și recomandări instanței.

Interesele copiilor minori prezintă importanță deosebită, fiind legate nu numai de posibilitățile materiale ale părinților, ci și de vârsta copilului, precum și de comportamentul părinților înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de atașament, de grija pe care au manifestat-o față de copil și de legăturile afective care s-au statornicit între părinți și copii^[23].

În determinarea interesului superior al copilului, instanța de tutelă ține cont de următoarele aspecte:

– nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului, inclusiv nevoia copilului de stabilitate, având în vedere vârsta și etapa de dezvoltare a minorului;
– identitatea culturală, lingvistică, religioasă și spirituală a copilului, inclusiv apartenența la o anumita etnie;
– opiniile și preferințele copilului în măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil;
– natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare dintre părinții săi;
– natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare frate/soră, bunic și orice altă persoană semnificativă în viața copilului, față de care copilul a dezvoltat legături de atașament;
– capacitatea fiecărei persoane, pentru care decizia instanței s-ar putea aplica, de a îngriji copilul și de a răspunde nevoilor acestuia;
– capacitatea fiecărei persoane, cu privire la care decizia instanței s-ar putea aplica, de a comunica și coopera în chestiunile care privesc copilul;
– orice antecedente ale fiecărei persoane, pentru care decizia instanței s-ar putea aplica, relevante pentru siguranța și bunăstarea copilului;
– beneficiile pe care dezvoltarea și menținerea de relații semnificative cu ambii părinți le au asupra copilului și voința fiecăruia dintre aceștia de a susține dezvoltarea și menținerea unei relații cu celălalt părinte;
– istoricul îngrijirii copilului; orice plan propus pentru îngrijirea și creșterea copilului^[24].

Tot în lucrarea „Rolul judecătorilor și al procurorilor în protecția și promovarea drepturilor copilului”, întocmit de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, pagina 84, regăsim indicate o serie de constrângeri ale judecătorului român în legătură cu ascultarea minorilor, și anume:

– „obligația de a asculta copiii care au împlinit vârsta de 10 ani, dacă aceștia își manifestă dorința de a-și exprima opinia, în toate procedurile judiciare care îi privesc fie direct, fie indirect [art. 24 alin. (2) din Legea nr. 272/2004];

– obligația de a veghea în cadrul acestor proceduri la cerințele copilului de a primi toate informațiile pertinente și, mai ales, la consecințele pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește [art. 24 alin. (2) din Legea nr. 272/2004];

– obligația de a ține seama de opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul său de maturitate [art. 6 și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 272/2004];

– obligația de a motiva refuzul ascultării unui copil sau de a comunica o informație cerută [art. 24 alin. (5) din Legea nr. 272/2004];

– obligația de a asculta un copil care a împlinit vârsta de 10 ani în cadrul procedurilor care vizează stabilirea unei măsuri de protecție specială;

– în cazul în care este vorba despre un copil abuzat sau neglijat, această ascultare trebuie să aibă loc în camera de consiliu, în prezența unui psiholog [art. 125 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].

Interesul superior al copilului este criteriul fundamental ce trebuie avut în vedere de judecător pentru a decide cu privire la exercitarea drepturilor părintești, având în vedere împrejurări menite să asigure o dezvoltare fizică, morală și intelectuală normală, interesând nu numai posibilitățile materiale ale părinților ci și vârsta copiilor, comportamentul părinților, gradul de atașament și preocupare manifestat fata de copii, legăturile afective stabilite între părinți și copii, precum și cu alți membrii ai familiei.

În soluționarea cauzelor privindu-l pe minor, instanța de tutelă, pentru respectarea și garantarea drepturilor copilului, urmează să aibă în vedere și aspectele prevăzute de art. 6 din Legea nr. 272/2004, respectiv:

– respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
– egalitatea șanselor și nediscriminarea;
– responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
– primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
– descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
– asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
– respectarea demnității copilului;
– ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
– asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
– celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
– asigurarea protecției împotriva abuzului, neglijării, exploatării și oricărei forme de violență asupra copilului;
– interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului, în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.

1.2. „Exercitarea autorității părintești”, stabilirea locuinței minorului” și „stabilirea programului de vizită”

Obiectele asupra cărora m-am raliat, se numără printre cauzele de minori si familie cel mai des întâlnite în practică, instanța de tutelă dispunând în fiecare dintre acestea, ascultarea obligatorie a minorului care a împlinit vârsta de 10 ani sau ascultarea facultativă, dacă minorul nu a împlinit încă aceasta vârstă.

Aceste obiecte pot fi exercitate separat, sau sub forma capetelor de cerere, subsidiare acțiunii de divorț.

Exercitarea autorității părintești

Autoritatea părintească este definită de prevederile art. 483 alin. (1) C. civ. ca fiind: „ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”, iar potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. civ., reținem că: „Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate”.

Daca instanța nu decide altfel, având în vedere dispozițiile art. 503 alin. (1) C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 397 C. civ., după divorț sau separare, autoritatea părintească se exercită împreună și în mod egal, caz în care instanța de tutelă dispune, în mod obligatoriu, ascultarea copilului, fiind aplicabile dispozițiile art. 264 C. civ.

Cu încuviințarea instanței de tutelă, părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești, însă numai dacă este respectat principiul interesului superior al copilului și după ascultarea obligatorie a părinților.

Autoritatea părintească, de regula, este exercitată de ambii părinți, însă în mod excepțional, aceasta poate fi exercitată și doar de un singur părinte. În acest din urmă caz, existând motive întemeiate, instanța de tutelă poate considera că nu este în beneficiul copilului ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun, având în vedere o stare conflictuală deschisă, ce face imposibilă comunicarea între părinți, șicane, când unul din părinție este total dezinteresat de copil, abuz, etc. Părintele care nu exercită autoritatea părintească, are dreptul de a veghea la modul de creștere și educare al minorului.

Exercitarea comună a autorității părintești → Extras din sentința civilă nr. 13230 din 11.01.2016 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. 35078/245/2012: […] „În concluzie, cu toate că pârâta a probat existența unor elemente consistente care să pledeze pentru faptul că mama este perfect capabilă să exercite singură atributele autorității părintești, instanța va reține, că regula în aceasta materie este cea a autorității părintești în comun și numai în situații excepționale aceasta poate primi o derogare, or în cauză nu a fost dovedită nici una din situațiile de excepție la care s-a făcut referire în cererea reconvențională. Reținând deci, că nu există motive excepționale în cauză care să justifice acordarea exclusivă a exercițiului autorității părintești, că reclamantul prin conduita sa ar pune în primejdie traiul firesc al copilului, instanța va respinge cererea reconvențională a reclamantei cu privire la acest aspect, iar în temeiul disp. art. 397 C. civ. urmând a dispune ca exercitarea autorității părintești să se facă în comun, de către ambii părinți^[25]”.

„Motive întemeiate” pentru care se poate acorda autoritatea exclusivă, în practică → Extras din sentința civilă nr. 545/19.01.2004 pronunțată de Judecătoria Pașcani în dosarul nr. 11023/2003: […] „Dificultatea rezidă în aprecierea «motivelor întemeiate», altele decât cele menționate în Codul civil. În practică, astfel de motive au fost considerate consumul de alcool, de droguri, violențele exercitate de către unul dintre părinți, aspecte dovedite prin certificate medico-legale, declarații de martori, chiar recunoașterea părintelui care a exercitat violențele etc. Potrivit unui alt punct de vedere, aceste motive pot fi apreciate ca temeinice pentru dispunerea exercitării autorității părintești de către unul dintre părinți doar atunci când se manifestă în raporturile dintre părinte si copil (de exemplu, un eventual dezinteres față de copil manifestat până la divorț). Prin analogie, se poate spune că autoritatea părintească poate fi asimilată unui drept subiectiv, care nu se pierde de niciunul din părinți în nicio circumstanță, ea fiind un dat născut din legătura naturală dintre părinte si copil iar exercițiul autorității părintești cu exercitarea acestui drept subiectiv. […] Niciun argument de principiu nu poate înlătura exercitarea în comun a autorității părintești (de exemplu: sexul, vârsta copilului), împrejurările nerelevante nu constituie motive temeinice în acest sens (de exemplu, un părinte se face vinovat de violențe conjugale, prezintă un handicap fizic, faptul că un părinte devine homosexual, plecarea părintelui în străinătate), pentru că este vorba doar de contribuția unui părinte la luarea unei decizii privitoare la copil. În stabilirea exercitării autorității părintești de către un singur părinte trebuie avute în vedere doar fapte concrete care trebuie dovedite. Probatoriul trebuie să poarte asupra următoarelor elemente cumulative: dovada de către soțul solicitant a suferinței copilului care se află sub autoritatea ambilor părinți; stabilirea unei legături de cauzalitate între suferința copilului si exercitarea în comun a autorității părintești; demonstrarea faptului că soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusiv de către părintele^[26].

De asemenea, tot pentru motive întemeiate, se poate solicita plasamentul copiilor la rude sau alte persoane, cu consimțământul acestora sau a unor instituții de ocrotire.

Plasamentul unui minor la o ruda sau o altă persoană → Extras din sentința civilă nr. 1927/06.06.2014 a Judecătoriei Deva, pronunțată în dosarul nr. 4816/221/2013: […] „Exercițiul comun al autorității părintești atunci când părinții sunt căsătoriți presupune exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor părintești împreună și în mod egal de către ambii părinți, în fiecare zi. Astfel, dacă părinții conviețuiesc, ei vor exercita împreună și de comun acord toate drepturile și îndatoririle părintești, între aceștia fiind aplicabilă și prezumția mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) C. civ. Dacă însă aceștia nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintești se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copiilor, actele curente privind creșterea și educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta, deoarece atunci când părinții sunt despărțiți, fie că sunt divorțați, fie că sunt părinți naturali care nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintești este prevăzut de lege ca aparținând ambilor părinți în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă față de ipoteza exercitării autorității în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinți. Așadar, chiar din economia textul legal mai sus citat, este evident ca autoritatea părintească poate aparține doar părinților, nicio alta persoană nu poate dobândi un atare drept în privința unui copil. Este adevărat că potrivit art. 399 C. civ. în cazuri excepționale instanța de tutelă poate stabili plasamentul unui minor la o ruda sau o altă persoană, și totodată exercițiul drepturilor și obligațiilor în raport de respectivul minor, însă în cauză nu există nicio dovada a unei situații excepționale, aptă să determine un atare plasament. Contextul în care bunicii materni se ocupă de îngrijirea minorului, nu reprezintă nici pe departe o situație excepțională ci o atitudine încadrată în moralitatea societății civile actuale^[27]”.