Analiza teoretico-practică a cazurilor de respingere ale acordului de recunoaștere a vinovăției

1. Aspecte generale

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o procedură penală specială, reglementată de art. 478-488 C.proc.pen. În prezent, acordul de recunoaştere a vinovăţiei se regăseşte, în forme similare, în legislaţia mai multor ţări europene cum ar fi: Germania, Franţa, Belgia şi Grecia.

Actualul Cod de procedură penală a preluat elemente din sistemul de drept procesual francez şi german şi le-a adaptat la sistemul judiciar românesc.

Această procedură penală a fost adoptată pentru a garanta principiul celerităţii procesului penal şi pentru a scuti părţile şi mai ales statul, de la tot felul de cheltuieli inutile^[1].

Acordul apare ca o convenţie care se încheie în formă scrisă între procuror şi inculpat, în cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale. Acest acord poate fi iniţiat de ambii participanţi la procesul penal, atât de către procuror, cât şi de către inculpat. Efectele acordului sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior. Tot procurorul ierarhic superior este cel care stabileşte limitele încheierii acordului prin aviz scris şi prealabil.

Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor cu care nu s-a încheiat acordul.

În legătură cu conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acesta trebuie să cuprindă:

a) data şi locul încheierii;

b) numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie;

c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1) C. proc. pen.;

d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;

e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;

f) probele şi mijloacele de probă;

g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;

h) felul şi cuantumul pedepsei ori ale măsurii educative, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat;

i) semnătura procurorului, inculpatului, avocatului şi, după caz, a reprezentantului legal.

În cazul neîncheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sau al respingerii acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă, declaraţia dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi folosită pentru soluţionarea cauzei în lipsa acordului expres al acestuia, exprimat în scris în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu. În lipsa acestui acord, actul care consemnează declaraţia dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se înlătură din dosarul cauzei.

Pentru ca acordul de recunoaştere a vinovăţiei să fie încheiat valabil trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii:

1. să fi fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de suspect;

2. acordul se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani;

3. acordul se încheie atunci când din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului.

4. asistenţa juridică a inculpatului trebuie să fie garantată la încheierea acordului.

Inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu încuviinţarea reprezentantului lor legal, potrivit art. 478 alin. 6 C.proc.pen.

Pentru încheierea valabilă a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, nu este necesar acordul persoanei vătămate sau al părţii civile ori al părţii responsabile civilmente. Totodată, procurorul nu are obligaţia de a-i informa pe aceşti subiecţi procesuali cu privire la demararea procedurii necesare pentru încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei^[2].

Obiectul acordului îl constituie recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.

În situaţia în care se încheie un acord cu inculpatul, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acordul.

După încheierea acordului, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul, însoţit de dosarul de urmărire penală.

Ca şi judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, judecata pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei este o formă abreviată a judecăţii pentru anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces şi a degreva instanţele de judecată^[3].

Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.

Pentru inculpații minori se va ține seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.

În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Dacă inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au încheiat o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la pretenţiile civile, potrivit legii, procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei însoţit de unul dintre aceste acte.

În situaţia în care acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipsesc vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 482 şi 483 C. proc. pen, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult cinci zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.

Procedura camerei preliminare nu se mai parcurge dacă instanţa este sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Instanţa se pronunţă asupra acordului prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă, adoptând una dintre următoarele soluţii:

1. admite acordul şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) C. proc. pen., (respectiv: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei). Instanţa prin sentinţă, nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord. Instanţa poate admite acordul numai cu privire la unii dintre inculpaţi.

2. respinge acordul şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480-482 C.proc.pen. cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Instanţa se pronunţă din oficiu şi cu privire la starea de arest a inculpaţilor.

Cu privire la soluţionarea acţiunii civile în această procedură specială, se pot distinge două situaţii. În prima situaţie instanţa admite acordul şi între părţi s-a încheiat o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la acţiunea civilă. Instanţa va lua act de aceasta prin sentinţă.

A doua situaţie vizează cazul în care instanţa admite acordul, iar între părţi nu s-a încheiat un act sau o tranzacţie cu privire la acţiunea civilă. Astfel, instanţa va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă, urmând ca partea civilă să se adreseze instanţei civile cu o acţiune în răspundere civilă delictuală. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.

Instanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii dintre inculpați, iar în cazul în care respinge acordul de recunoaștere a vinovăției, instanța se pronunță cu privire la starea de arest a inculpaților.

Împotriva sentinţei prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis, se poate declara apel numai în legătură cu felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei. În calea de atac nu se poate critica soluţia pronunţată pe latura civilă^[4].

2. Cazurile de respingere ale acordulului de recunoaștere a vinovăției.

Soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției constituie cea de-a două soluție care poate fi pronunțată de instanța de judecată, potrivit art. 485 alin. (1) lit. b C. proc.pen.

Respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției produce un efect juridic subsecvent, legat indisolubil de soluția pronunțată de instanță, și anume restituirea cauzei la parchet în vederea continuării urmăririi penale. Deși are caracter obligatoriu în virtutea legii, instanța trebuie să dispună în mod expres trimiterea dosarului la procuror pentru motivele invocate în hotărâre. Ea se datorează însă nu atât soluției în sine de infirmare a acordului, cât mai ales faptului că instanța nu dispune de o putere de reformare a soluției, neputându-se substitui titularilor acordului^[5].

Instanța de judecată va dispune soluția respingerii acordului şi a trimiterii dosarului procurorului în vederea continuării urmăririi penale, în următoarele cazuri prevăzute în mod limitativ:

2.1. Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480-482 C. proc. pen. cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției

Nerespectarea condițiilor de fond și de formă privind încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției de la art. 480-482 C. proc. pen. trebuie să vizeze toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului. De exemplu, se va dispune soluția de respingere în baza acestui temei dacă inculpatul nu a fost asistat de apărător ales sau numit din oficiu pe parcursul procedurii încheierii acordului sau dacă instanța de judecată apreciază că materialul probator pus la dispoziție nu se ridică la standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Totodată, nelegalitatea soluției cu privire la care s-a încheiat acordul se încadrează în acest caz de respingere și ea vizează stabilirea pedepsei și aplicarea tratamentului sancționator corespunzător și greșita încadrare juridică, deoarece instanța este îndrituită să verifice, pe lângă realitatea faptelor și încadrările juridice ale acestora^[6].

În cadrul acestei proceduri speciale, în ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei, aceasta nu poate fi negociată cu procurorul de caz, inculpatul fiind obligat să recunoască în totalitate săvârșirea infracțiunii pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, aplicându-se principiul legalității. Prin urmare, în cadrul acestei proceduri, în timpul negocierii nu este posibil a se solicita schimbarea încadrării juridice date faptei.

În schimb, în cazul judecății abbreviate de recunoaștere a vinovăției, după parcurgerea fazei de camera preliminară, la primul termen de judecată, inculpatul în cazul în care este de acord să fie judecat de această manieră, este obligat să recunoască fapta astfel cum a fost reținută în starea de fapt a rechizitoriului, însă are posibilitatea, fără a i se respinge cererea de a fi judecat după procedura abreviată, să nu fie de acord cu încadrarea juridică data faptei, reținută la secțiunea în drept a rechizitoriului și să ceară instanței de judecată schimbarea încadrării juridice a faptei reținute, potrivit dispozițiilor art. 377 alin. (4) și (5) C. proc.pen.

Potrivit doctrinei, referitor la posibilitatea de schimbare a încadrării juridice, în cadrul judecății unui acord de recunoaștere a vinovăției, aceasta nu este posibilă motivat de faptul că, în caz de admitere a cererii de schimbare, aceasta ar însemna încheierea unui nou acord de recunoaștere cu noua încadrare juridică^[7].

Cu toate acestea, sub aspectul corectitudii încadrării juridice, este oferită o garanție de dispozițiile art. 478 alin. 4 C. proc.pen., care reglementează că acest acord este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul ierarhic superior, acesta fiind cel care trasează limitele încheierii acordului și ulterior avizează efectele sale, în baza principiului controlului ierarhic superior. În concret, procurorul ierarhic superior verifică legalitatea încheierii acordului, dacă sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de lege, iar prin această analiză verifică și încadrarea juridică dată faptei pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Totodată, mențiunea încadrării juridice a faptei se regăsește la lit. e din cadrul dispozițiilor art. 482 alin. (1) C. proc.pen, intitulat „Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției”, care indică în concret ce mențiuni trebuie să conțină acordul.

Într-o cauză, instanța a respins acordului de recunoaștere a vinovăției pe motiv că starea de fapt este incompletă, iar încadrarea juridică dată faptei este greșită și a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale^[8].

Inculpatul (minor la data săvârşirii faptelor), a fost cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: furt calificat în scop de folosinţă, faptă prev. şi ped. de art. 230, alin. (1) C. pen. rap. la art. 228, al. 1, art. 229, al. 1 lit. b şi d C. pen., furt calificat, faptă prev. şi ped. de art. 228 al. 1, 229 al. 1 lit. b şi d C. pen. (2 acte materiale), furt calificat, faptă prev. de art. 228 al. 1, 229 al. 1 lit. b şi d C. pen., și conducerea unui vehicul fără permis de conducere, faptă prev. şi ped. de art. 335 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin (1) şi (2) C.pen. şi art. 113 alin. (2) C.pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă penală, instanța a constatat că starea de fapt reţinută de către procurorul de caz nu este susţinută în întregime de probatoriul administrat, rezultând necorelări între probele relevate de mijloacele de probă administrate în cauză şi starea de fapt reţinută de către procuror în cuprinsul actului de sesizare a instanţei.

În acest sens, s-a reţinut în ceea ce priveşte starea de fapt din noaptea de 03 august 2021 în jurul orei 04:50, cu intenţia de a conduce pe drumurile publice un autoturism, inculpatul a pătruns prin efracţie într-un garaj, cu toate acestea, din materialul probator administrat în cauză, nu rezultă faptul că pătrunderea în garajul persoanei vătămate s-ar fi realizat în modalitatea efracţiei, procurorul de caz neprezentând lămuriri în cuprinsul actului de sesizare a instanţei cu privire la opţiunea de a reţine în sarcina inculpatului o atare acuzaţie, contrar probatoriului aflat la dosar, element ce, implicit, conduce la reţinerea unei probleme privind însăşi corecta stabilire a stării de fapt în prezenta cauză.

Judecătoria a reţinut că inculpatul, în ceea ce priveşte modalitatea de pătrundere în garajul persoanei vătămate, inculpatul a arătat că: „printre uşile garajului, prin partea de sus, am reuşit să intru”, iar din procesul verbal de cercetare la faţa locului rezultă că: „uşa garajului este prevăzută cu lacăt situat în partea de mijloc. Se constată că lacătul care asigură cele două uşi este intact şi asigură uşile. Uşa dreaptă faţă a fost smulsă din balamale”.

Or, toate aceste date au condus instanţa la presupunerea că, în realitate, inculpatul a pătruns în garajul persoanei vătămate strecurându-se printre uşile garajului legate cu lanţ asigurat cu lacăt şi, nicidecum, printr-o eventuală efracţie, fapt ce ar conduce la constatarea unei alte neregularităţi a actului de sesizare constând în greşita încadrare juridică a uneia dintre faptele pentru care s-a încheiat acordul, respectiv fapta de sustragere de către inculpat a trei ceasuri de mână, un ceas de buzunar cu carcasă metalică şi lanţ metalic şi o cheie auto cu telecomandă cu inscripţia VW din garajul persoanei vătămate, faptă ce s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 228 al. 1, 229 al. 1 lit. b şi lit. d (prin efracţie) C. pen.

În acelaşi sens, în ceea ce priveşte şi încadrarea juridică a faptei de pătrundere în garajul persoanei vătămate de unde inculpatul a sustras autoturismul în scop de folosinţă, respectiv a sustras mai multe bunuri de valoare, ar fi eronată în ciuda practicii statornicite la nivelul instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Târgu Mureş, procurorul de caz a omis reţinerea în cadrul încadrării juridice a celor două infracţiuni de furt a formei agravate constând în săvârşirea faptelor prin violare de domiciliu prev. de art. 229 alin. 2 lit. b) C.pen..

Mai mult, deşi atât în cadrul secţiunii în fapt a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cât şi în cadrul secţiunii în drept din cuprinsul acestuia, procurorul de caz a reţinut faptul că, după ce a urcat la volanul autoturismului, pentru a putea ieşi din garajul închis prin cele două uşi asigurate cu un lacăt, inculpatul a pus în mişcare autoturismul, lovind aceste două uşi (implicit cu forma de vinovăţie a intenţiei directe), nu a reţinut săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) C.pen., cu toate că, în cadrul plângerii penale, persoana vătămată a reclamat săvârşirea de către inculpat a acestei fapte, iar din actele procesuale emise în cauză (ordonanţa de începere a urmăririi penale, de efectuare în continuare a urmăririi penale, de punere în mişcare a acţiunii penale) rezultă că urmărirea penală efectuată în cauză a avut ca obiect şi săvârşirea de către inculpat a faptei de distrugere a celor două uşi ale garajului aparţinând persoanei vătămate, cu omisiunea reţinerii sale şi în cadrul încadrării juridice astfel stabilite.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel parchetul.

Curtea  de apel a respins apelul ca neîntemeiat, considerând că motivele reținute de către instanța de fond în respingerea acordului de recunoastere a vinovătiei sunt mai mult decât pertinente, achiesând întrutotul la argumentele punctate de prima instanță de judecată în ce privește echivocul stării de fapt prezentat în cuprinsul acordului şi pe cale de consecinţă exactitatea încadrării juridice a faptelor.

Totodată, Curtea a fost de acord cu procurorul de şendinţă că în lipsa unei motivări la secţiunea în drept a acordului în ceea ce priveşte forma continuată a infracţiunii de furt calificat din noaptea de 2 spre 3 august 2021 şi 3 spre 4 august 2021 mai degrabă starea de fapt ar impune reţinerea acestei forme de infracţiune, decât concursul.

Rămân valabile şi coerente explicaţiile primei instanţe cu privire la toate motivele de respingere a acordului, în ceea ce priveşte reţinerea violării de domiciliu cu privire la anexa gospodărească a garajului, efracţia cu privire la uşile garajului şi pătrunderea în interiorul garajului de către inculpat, iar în lipsa unei alte soluţii cu privire la infracţiunea de distrugere care pare că nu a fost antamată deloc de către poliţie rămâne în sarcina organului de urmărire penală de a stabili existenţa acesteia şi vinovăţia inculpatului.

2.2. Dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului

Acest caz de respingere a acordului reprezintă o reminescență a funcției de judecată a instanței din cadrul procesului penal comun, care îi conferă competența exclusivă de individualizare a sancțiunii. În acest fel, în virtutea textului legal, dacă procurorul propune o pedeapsă acceptată de inculpat, judecătorul este liber să o aprobe sau nu. El nu va putea însă să o și modifice, deoarece nu există posibilitatea de a emite o contrapropunere, aducând la nevoie, rectificări înțelegerii asupra pedepsei^[9].

Este de remarcat că legea procesual penală nu reglementează și situația inversă, respectiv cea în care instanța are posibilitatea să respingă acordul dacă apreciază că soluția convenită este mult prea severă sau nejustificat de aspră în raport cu gravitatea  infracțiunii și persoana infractorului. Judecătorul fiind obligat să admită acordul, chiar dacă observă aceste nereguli.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a acordului pe motiv că soluţia este „nejustificat de blândă” se reţine că această dispoziţie atenuează caracterul convenţional al acordului prin instituirea unui rol mai mare al judecătorului în procesul de individualizare al pedepsei, ca parte importantă a funcţiei de judecată pe care o îndeplineşte. Nu există criterii de identificare a unei soluţii „nejustificat de blânde”, însă aceasta trebuie să fie disproporţionat de blândă în raport de soluţiile adoptate de instanţă în cazuri similare, pentru a putea fi respins acordul pe acest motiv^[10].

Într-o cauză, instanța a respins acordul de recunoaștere a vinovăției pe motiv că pedeapsa și forma de individualizare a pedepsei sunt nejustificat de blânde^[11].

Inculpatul a fost cercetat cu privire la săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (1) Cod penal .

S-a reţinut în cuprinsul acordului că la data de 02.09.2023, inculpatul a condus autovehiculul pe şosea, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, astfel cum a reieşit la testarea acestuia cu aparatul etilotest Dragger, care a indicat valoarea de 0,46 mg/l alcool pur în aerul expirat, motiv pentru care a fost transportat la spital, unde i s-au prelevat două probe biologice de sânge.

Conform buletinului de analiză toxicologică, emis de S.J.M.L. Constanţa, inculpatul a avut la prima probă biologică recoltată la ora 17:55 o îmbibaţie alcoolică de 1,30 mg/l alcool pur în sânge, iar la a doua probă biologică recoltată la ora 18:55 o alcoolemie de 1,08 mg/l alcool pur în sânge.

În cauză, inculpatul a încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei, prin care s-a stabilit pedeapsa 1 an închisoare, cu aplicarea art. 83C.p., ca formă de individualizare a pedepsei – amânarea aplicării pedepsei pe perioada unui termen de încercare de 2 ani.

Instanța a constatat că având în vedere situaţia cazuistică la nivel national, precum și practica Judecătoriei Mangalia şi a Curţii de Apel Constanţa, atât pedeapsa stabilită, cât şi forma de individualizare a acesteia sunt nejustificat de blânde.

Având în vedere că scopul sancţiunilor de drept penal, este atât punitiv cât şi preventiv, instanţa consideră că aplicarea unei sancţiuni blânde, precum şi lipsa antecedentelor penale (stabilirea unei pedepse cu amânarea aplicării acesteia nefiind un antecedent penal, condamnarea cu amânarea aplicării pedepsei nefiind o soluţie veritabilă de condamnare) din fişa de cazier a inculpatului, nu ar face decât să încurajeze săvârşirea de noi fapte antisociale din partea acestuia.

Mai mult, sunt sute/mii de cazuri cu pierderi de vieţi omeneşti la nivel national, din cauza consumului de alcool şi/sau stupefiante.

Într-o altă cauză, instanța a respins acordului de recunoaștere a vinovăției pe motiv că pedeapsa și forma de individualizare a pedepsei sunt nejustificat de blânde^[12].

Inculpatul a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzut de art. 336 alin. (1) din Codul penal.

S-a reţinut că, în fapt, în data de 19.01.2023, în jurul orei 17:00, inculpatul a condus autoturismul marca Opel, în localitatea Prisăceaua, iar în urma testării cu aparatul alcooltest Drager, a rezultat o concentraţie alcoolică de 1,38 mg/l alcool pur în aerul expirat.

În cuprinsul dosarul de urmărire penală şi reţinând că a fost indicat ca mijloc de probă buletinul de analiză toxicologică nr. 49-50 din 02.02.2023, emis de Serviciul de Medicină Legală, din care rezultă că, la data de 19.01.2023, ora 17:50, inculpatul a prezentat o alcoolemie de 3,50 g/l alcool pur în sânge.

Instanţa apreciază că pedeapsa stabilită, de 1 an şi două luni închisoare, cu suspendarea executării pentru un termen de supraveghere de 3 ani, este inadecvată şi nejustificat de blândă în cauza de faţă, în raport cu pericolul social extrem de ridicat al infracţiunii săvârşite.

Astfel, instanţa reţine că, la data de 19.01.2023, ora 17:00, inculpatul a condus autoturismul marca Opel pe drumul comunal (DC) 95, în localitatea Prisăceaua, aflându-se sub influenţa alcoolului, având o alcoolemie de 3,50 g%o alcool pur în sânge (la ora 17:50), respectiv 3,06 %o alcool pur în sânge (la ora 18:50), fiind depistat astfel de către organele de poliţie, valorile alcoolemiei fiind unele extrem de ridicate, raportat la valoarea minimă de 0,80 g%o necesară pentru reţinerea faptei ca infracţiunea prevăzută de art. 336 alin.1 din Codul penal (de peste 4 ori mai ridicate).

Inculpatul a creat astfel un pericol iminent pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.

Cu toate că inculpatul se află la prima încălcarea legii penale, aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar, reintegrarea sa socială se poate realiza numai prin condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea într-un cuantum mai mare decât cel stabilit prin acord, astfel încât să îl descurajeze să mai comită astfel de fapte.

2.3. Incidența unei caz care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Legiuitorul actualului Cod de procedură penală a omis să reglementeze printre cazurile care obligă instanța să respingă acordul și situația în care se descoperă incidența sau intervenirea unui caz de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale.

În practica judiciară s-au remarcat situații în care, după ce instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, s-a constatat incidența sau intervenirea unei cauze de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale (de exemplu, a intervenit decesul inculpatului, s-a retras plângerea prealabilă, a intervenit împăcarea în cazul infracțiunilor pentru care aceasta este posibilă ori prescripția răspunderii penale).

Prin urmare s-au conturat în practica judiciară două orientări.

Unele instanțe de judecată, care au constatat incidența sau intervenirea unor astfel de cauze au respins acordul, pe ideea caracterului actual al temeiurilor care pot sta la baza soluției la care s-a ajuns prin acord. Iar prin trimiterea cauzei înapoi la parchet în vederea continuării urmăririi penale, s-a urmărit ca procurorul să dispună o soluție de clasare. Practica judiciară a acestor instanțe se va regăsi în exemplele postate la această secțiune.

În schimb, alte instanțe de judecată, atunci când au constatat că este incident unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen. au dispus direct o soluție de  achitare sau de încetare a procesului penal față de inculpat, fără a respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și a trimite cauza înapoi la parchet în vederea continuării urmăririi penale^[13].

Prin urmare, potrivit actualei legislații, în această situație, nu se poate invoca nici la cerere și nici din oficiu incidența unui caz care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc.pen.

Apreciem că primele instanțe au procedat corect, deoarece acest caz de respingere nereglementat se regăsește în considerentele Deciziei nr. 5/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii^[14].

Potrivit considerentelor, soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției poate fi pronunțată numai dacă este incidentă vreuna dintre următoarele situații: nerespectarea condițiilor de fond și de formă (cele de la art. 480-482 C. proc. pen.), insuficiența probelor (sub aspectul consistenței acestora pentru stabilirea existenței faptei sau a vinovăției sau al nelegalității administrării unor probe, pe care instanța, deși nu are competența să le excludă, le poate cenzura și hotărî că cele legal administrate nu sunt suficiente pentru existența faptei și a vinovăției), incidența unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale (deces al inculpatului, retragerea plângerii prealabile, prescripția), neregularități în desfășurarea urmăririi penale (necompetența organului judiciar în condițiile examenului incidenței dispozițiilor art. 282 C. proc. pen. ce reglementează nulitățile relative).

Într-o cauză, instanța a respins acordului de nerecunoaștere a vinovăției raportat la existenţa unor probe potrivnice cu privire la existenţa elementului material al infracţiunii pentru care este cercetat inculpatul^[15].

Inculpatul a fost cercetat  pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (2) Cod penal.

În fapt s-a reţinut că, la data de 15.08.2021, în jurul orelor 22:40, o patrulă de poliţie, aflată în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a oprit pentru control autoturismul condus de către inculpatul care avea un comportament suspicios, fiind incoerent în exprimare şi uşor dezorientat, s-a procedat la testarea acestuia cu testele JusChek pentru depistarea din salivă a prezenţei în organism a substanţelor psihoactive, însă inculpatul, după mai multe încercări, nu a putut îmbiba colectorul cu salivă.

Inculpatul a fost condus la Spitalul Orăşenesc Negreşti – Oaş, unde i-au fost recoltate mostre biologice de sânge şi de urină în vederea stabilirii prezenţei în organism de substanţe psihoactive.

Instanţa de fond a constatat că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (2) C. proc. pen. cu privire la suficienţa datelor cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului.

Reprezentantul Ministerului Public şi inculpatul au ajuns la un acord privind stabilirea pedepsei de 1 an închisoare şi ca modalitate de executare amânarea aplicării pedepsei pentru un termen de supraveghere de 2 ani, cu impunerea măsurilor de supraveghere obligatorii şi, totodată, obligarea inculpatului la prestarea unei munci în folosul comunităţii pe o perioadă de 50 zile.

Instanța a considerat că nu este îndeplinită şi condiţia referitoare la susţinerea existenţei faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a vinovăţiei inculpatului prin suficiente date, având în vedere că situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare este susţinută de materialul probator care relevă existenţa unui dubiu cu privire la existenţa faptei, aspect ce rezultă din contrarietatea rezultatelor analizei mostrelor biologice recoltate, cuprinse în Buletinul de Analiză Toxicologică emis de către Serviciul Medico Legal şi Raportul de expertiză toxicologică medico-legală emis de Institutul de Medicină Legală Timişoara.

Astfel, conform Buletinului de analiză toxicologică cu nr. 250 din 17.08.2021, emis de Serviciul Medico Legal Satu suspectul a avut prezent în organism la data recoltării substanţa TETRAHIDRICANABNOL (THC) într-o concentraţie mai mare de 50ng/ml şi  de cocaină într-o concentraţie mai mare de 150 ng/ml.

În schimb, în raportul de expertiză toxicologică medico-legală emis ulterior de Institutul de Medicină Legală Timişoara s-a concluzionat contrar determinării cuprinse în buletinul de analiză toxicologică nr. 250 din 17.08.2021, respectiv faptul că în momentul recoltării mostrelor biologice suspectul  nu se mai afla sub influenţa substanţelor psihoactive, acestea nefiind depistate în mostra de sânge.

De asemenea, s-a concluzionat faptul că urmare a intervalului redus de timp, de la eveniment (momentul identificării în trafic) la prelevarea probei de sânge (de aproximativ 50 de minute) şi a absenţei substanţelor psihoactive în mostra de sânge analizată, atât în momentul recoltării (la data de 15.08.2021, orele 23:30) cât şi în momentul evenimentului (la data de 15.08.2021, orele 22:40), suspectul nu se mai afla sub influenţa substanţelor psihoactive. Existenţa în mostra de sânge şi urină a unor metaboliţi inactivi nu determină modificări comportamentale la nivel psihologic ori psihic, fiind inactivi la nivelul sistemului nervos central, aceştia doar atestând consumul de substanţe psihoactive la un moment anterior care nu poate fi precizat.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii reglementate de art. 336 alin. (2) din C. pen. se realizează prin acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influenţa substanţelor psihoactive, momentul săvârşirii acestei infracţiuni de pericol fiind cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului, şi nu de către persoane care au consumat anterior acestui moment astfel de substanţe şi care la momentul depistării în trafic nu rezultă că s-ar afla sub influenţa acestora, ori asupra cărora, urmare a determinărilor efectuate prin analiza toxicologică, se evidenţiază un dubiu cu privire la aflarea sub influenţa acestora ori chiar lipsa influenţei acestora, indiferent de faptul recunoaşterii consumului de substanţe psihoactive.

Având în vedere că la pronunţarea unei soluţii de condamnare, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea asupra vinovăţiei inculpatului pe bază unor probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive ori sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa acestui aspect, s-a apreciat că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

În dreptul procesual penal românesc inculpatul nu trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, organelor judiciare revenindu-le obligaţia administrării probelor în procesul penal (ejus incubit probatio qui dicit, non qui negat).

Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, raportat la existenţa unor probe potrivnice cu privire la existenţa elementului material al infracţiunii pentru care este cercetat inculpatul, s-a apreciat că se impune respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi continuarea cercetărilor penale în vederea lămuririi aspectelor contradictorii cu privire la existenţa faptei de conducere a unui autovehicul sub influenţa substanţelor psihoactive.

În cauza de faţă, s-a apreciat că se remarcă faptul că metaboliţii de canabis şi de cocaină au fost depistaţi şi nu au fost depistaţi în mostrele prelevate, în funcţie de instituţia care a procedat la determinările analizelor de laborator, astfel încât este incert dacă inculpatul la momentul consumării infracţiunii se mai afla sub influenţa substanţelor psihoactive, consumul acestora fiind dovedit de celelalte probe administrate în cursul urmăririi penale, aspect care conduce la concluzia că există posibilitatea ca efectele substanţelor consumate să nu se mai fi produs.

Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, a declarat apel parchetul.

Curtea de apel a respins apelul și a reținut că că nu este îndeplinită şi condiţia referitoare la susţinerea existenţei faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a vinovăţiei inculpatului prin suficiente date, având în vedere că situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare este susţinută de materialul probator care relevă existenţa unui dubiu cu privire la existenţa faptei, aspect ce rezultă din contrarietatea rezultatelor analizei mostrelor biologice recoltate, cuprinse în Buletinul de Analiză Toxicologică nr. 250 emis la data de 17.08.2021 de către Serviciul de Medicină Legală şi Raportul de expertiză toxicologică medico-legală nr. 3744/A12/02.12.2021 emis de Institutul de Medicină Legală Timişoara.

Cum instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea asupra vinovăţiei inculpatului pe bază unor probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive ori sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa acestui aspect, în mod corect s-a apreciat că se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo), având în vedere că nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul, la momentul conducerii autovehiculului, se afla sub influenţa unor substanţe psihoactive.

Într-o altă cauză, instanța a respins acordului de recunoaștere a vinovăției deoarece a intervenit decesul inculpatului^[16] și a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea completării cercetărilor.

Inculpatul era cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prev. de art. 336 alin. (1) C.pen.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a C. proc. pen., acţiunea penală nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit decesul inculpatului.

Conform verificărilor efectuate în sistemul informatizat al Direcţiei pentru Evidența Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date cu privire la inculpat, instanţa a reţinut că la data de 25.01.2024 a intervenit decesul inculpatului, împrejurare constatată prin certificatul de deces.

După cum s-a reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 5/20.03.2017 la RIL a Î.C.C.J., singura soluţie pe care o poate dispune instanţa sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei este aceea de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei ca urmare a decesului inculpatului. A se vedea în acest sens şi soluţia doctrinară^[17].

 Într-o cauză penală, instanța de apel a respins acordul de recunoaștere a vinovăției întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale^[18].

Inculpatul a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției pentru două infracțiuni: fals intelectual în formă continuată și complicitate la abuz în serviciu.

Instanța de fond a admis acordul recunoaștere a vinovăției, însă inculpatul a formulat apel, susținând că termenul de prescripție pentru infracțiunea de fals intelectual era deja împlinit.

Inculpatul a solicitat admiterea apelului şi respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei în modalitatea în care este întocmit în forma actuală şi restituirea cauzei către procuror pentru a proceda conform prevederilor art. 327 lit. b Cod procedură penală, raportat la art. 17 alin. (1) Cod procedură penală, cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. f teza a II-a Cod procedură penală.

În esenţă, a solicitat să se constate că în cazul infracţiunii de fals intelectual, prevăzute de art. 321 C. pen. şi reţinute în sarcina inculpatului, termenul de prescripţie este de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. c C. pen., prin raportare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru aceasta. Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 11.10.2018, fiind împlinit la data de 11.10.2023, dată la care a intervenit prescripţia răspunderii penale, moment la care dosarul se afla în plină desfăşurare la prima instanţă.

Curtea de apel Iași a admis  apelul formulat de inculpat ca fiind fondat, considerând că potrivit acordului de recunoaştere a vinovăţiei, actele materiale ale infracţiunii de fals intelectual ar fi fost comise în perioada 10-11.10.2018. Susţinerile inculpatului-apelant în sensul că, la data judecării prezentului apel, termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-ar fi împlinit pentru această acuzaţie sunt fondate, în condiţiile în care art. 321C. pen. prevede pentru infracţiunea de fals intelectual pedeapsa de maxim 5 ani închisoare, iar potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d C. pen., acest termen de prescripţie este de 5 ani şi a început să curgă la 11.10.2018.

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022), prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a stabilit, în considerentele care o fundamentează, la pct. 73, că, „în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun act care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale”.

Prin Decizia nr. 358 din 25 octombrie 2022, Î.C.C.J. a stabilit, cu forţă obligatorie pentru instanţele de judecată, că: „Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen.”.

Prin urmare, potrivit deciziei de unificare a practicii judiciare, de la principiul activităţii legii penale, aplicabil în materia normelor privind întreruperea cursului prescripţiei există o singură excepţie, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, prevăzută de art. 5 C. pen., în situaţia în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecata definitivă a cauzei, a intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Conform art. 5 alin. (2) C. pen., dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea, declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare, au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.

Conform Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 şi nr. 297 din 26 aprilie 2018, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, sunt declarate neconstituţionale, sub aspectului inexistenţei în fondul legislativ activ a vreunui act care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pe perioada cuprinsă între data pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018) şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

În concluziile sale, reprezentantul D.N.A., combătând motivele de apel ale inculpatului, a susţinut că în cauză au fost îndeplinite mai multe acte de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie, anume s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de suspect la 15.03.2023, punerea în mişcare a acţiunii penale la 28.03.2023, s-a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei la 27.04.2023, fiind astfel întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale.

Potrivit instanței de apel, chiar dacă actele de procedură la care a făcut referire reprezentantul D.N.A. au fost îndeplinite ulterior reglementării întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, rolul lor întreruptiv de prescripţie strict din punctul de vedere al legii procesuale nu poate duce la concluzia că ar fi început, pentru inculpat, să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale, întrucât normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), astfel încât legea penală mai favorabilă dintre toate reglementările în vigoare de la data comiterii ultimului act material al presupusei infracţiuni de fals intelectual este fondul legislativ care, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei prin care vechea formă a art. 155 alin. (1) era declarată neconstituţională, anume 25.06.2018, şi data de 30.05.2022 nu prevedea niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, prin urmare nu mai conţinea, practic, o dispoziţie eficientă în baza căreia să se poată considera că fusese întrerupt cursul prescripţiei. În aceste condiţii, indiferent de actele presupus întreruptive îndeplinite de procuror, chiar ulterior datei de 30.05.2022, aplicarea art. 5 alin. (1) şi 2 în situaţia inculpatului-apelant impune concluzia că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit.

Cât priveşte soarta acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cauză, potrivit art. 485 alin. (1) lit. b Cod procedură penală, condiţiile prevăzute de art. 480-482 pentru validitatea acestuia trebuie întrunite cu privire la toate faptele care formează obiectul acuzaţiei, sub sancţiunea respingerii acordului de către instanţă

Pentru identitate de raţiune, teza a doua a respectivului text de lege trebuie interpretată în sensul că nelegalitatea soluţiei asupra căreia s-a ajuns la un acord raportat la doar una dintre faptele ce fac obiectul cauzei atrage respingerea acordului în totalitate, analiza acestuia neputând fi decât unitară, intenţia legiuitorului nefiind de a permite admiterea unor dispoziţii ale acordului şi respingerea altora. Or, indiferent că la data rămânerii cauzei în pronunţare la prima instanţă sau la data pronunţării sentinţei apelate termenul de prescripţie a răspunderii penale era sau nu împlinit, la data judecării apelului de faţă răspunderea penală a inculpatului pentru acuzaţia de fals intelectual s-a prescris iar soluţia de condamnare care ar trebui validată de instanţa de control judiciar este, la acest moment una nelegală.

3. Concluzii

În primul rând, trebuie subliniat faptul că nu constituie un caz de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției, situația în care inculpatul, ajuns în fața instanței de judecată investită să judece acordul, retractează consimțământul valabil pe care l-a exprimat în faza de urmărire penală în momentul încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției.

Potrivit deciziei nr. 5/2017 la RIL, instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu are posibilitatea să îl respingă, în ipoteza retractării, cu ocazia audierii inculpatului, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susținută de probe certe că acel consimțământ s-a obținut prin încălcarea principiului loialității în administrarea probelor, soluția reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b C. proc.pen. nepresupunând și verificarea condițiilor de menținere ori de retractare a consimțământului exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului de voință al celor doi implicați și la aplicarea pedepsei și individualizarea acesteia.

În al doilea rând, în cadrul acestei proceduri speciale, în ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei, aceasta nu poate fi negociată cu procurorul de caz, inculpatul fiind obligat să recunoască în totalitate săvârșirea infracțiunii pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, aplicându-se principiul legalității. Prin urmare, în cadrul acestei proceduri, în timpul negocierii nu este posibil a se solicita schimbarea încadrării juridice date faptei.

În acest sens, de lege ferenda, ar trebui reglementată posibilitatea inculpatului ca în faza de urmărire penală, înainte de a conveni asupra încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției cu procurorul de caz, să dispună de posibilitatea de a solicita schimbarea încadrării juridice a faptei, dacă apreciază că încadrarea juridică este greșită.

Această modificare se va dovedi a fi utilă în special în situația în care acordul ajunge în fața instanței de judecată, existând posibilitatea ca instanța să îl respingă deoarece încadrarea juridică data faptei este greșită, ca în exemplul din practica judiciară expus în prezentul articol.   

În al treilea rând, referitor la cazul de respingere al acordului de recunoaștere a vinovăției pe motiv că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, este de remarcat că legea procesual penală nu reglementează și situația inversă, respectiv cea în care instanța are obligația să respingă acordul dacă apreciază că soluția convenită este mult prea severă sau nejustificat de aspră în raport cu gravitatea infracțiunii și persoana infractorului. Judecătorul fiind obligat să admită acordul, chiar dacă observă aceste nereguli.

De lege ferenda, această situație ar trebui reglementată printre cazurile care determină instanța de judecată să respingă acordul de recunoaștere a vinovăției, având în vedere că o soluție prea aspră raportată la gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului ar fi în măsură să încalce dreptul la un proces echitabil al inculpatului, prevăzut de art. 8 C. proc.pen. și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, pedeapsa stabilită prin acord trebuie să fie proporțională cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea infractorului, având în vedere dispozițiile art. 74 C. pen., precum și cele ale art. 396 C. proc.pen.

În al patrulea rând, legiuitorul actualului Cod de procedură penală a omis să reglementeze printre cazurile care obligă instanța să respingă acordul și situația în care se descoperă incidența sau intervenirea unei cauze de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale.

Prin urmare, potrivit actualei legislații, în această situație, nu se poate invoca nici la cerere și nici din oficiu incidența unui caz care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Cazul de respingere nereglementat, în ceea ce privește unele dintre situațiile în care instanța pronunță soluția încetării procesului penal, prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) și g) C. proc.pen. se regăsesc în considerentele Deciziei nr. 5/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la un recurs în interesul legii, potrivit cărora acestea constituie un caz în care instanța de judecată va respinge acordul de recunoaștere a vinovăției.

În schimb, considerentele respectivei decizii la RIL nu statuează în legătură cu toate cazurile care determină stingerea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc.pen, ca temeiuri apte să genereze soluția de clasare în faza de urmărire penală, și de achitare în cursul judecății, precum și în legătură cu celelalte cazuri prev. de art. 16 alin. (1) lit. e), h), i), j) C. proc.pen., care determină o soluție de clasare, în faza de urmărire penală, precum și o soluție de încetare a procesului penal în faza judecății.

De lege ferenda, ar trebui reglementate toate cazurile care determină stingerea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc.pen., printre cazurile care determină instanța să respingă acordul de recunoaștere a vinovăției ca unică soluție pe care o poate da instanța de judecată și de a trimite cauza înapoi la procurorul de caz pentru ca acesta să constate unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C.proc.pen. și să emită o ordonanță de clasare în baza acestui temei legal.

Această reglementare ar duce la evitarea situațiilor în care unele instanțe de judecată ar dispune direct o soluție de încetare a procesului penal sau chiar de achitare fără a da o soluție de respingere a acordul de recunoaștere a vinovăției și de transmitere a dosarului penal înapoi la procurorul de caz, în vederea cotinuării urmăririi penale.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

---