Analiza cauzelor de inadmisibilitate – competența partajată între judecătorul a quo și forul constituțional

În legătură cu dispozițiile criticate dintr-un anumit act normativ, se reține^[15] faptul că instanța constituțională se pronunță doar cu privire la constituționalitatea textelor asupra cărora a fost sesizată, fără să poată modifica ori completa dispozițiile care sunt supuse controlului, aspect ce reiese din cuprinsul art. (2) alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Tot în legătură strânsă cu obiectul excepției de neconstituționalitate, avem în vedere jurisprudența Curții care tratează semnificația sintagmei normă „în vigoare”. Inițial instanța constituțională a considerat că este excepțiile de neconstituționalitate „erau inadmisibile dacă vizau norme abrogate la data la care Curtea Constituțională a fost sesizată”.^[16] Drept consecință, o perioadă de timp, era ignorată o eventuală neconstituționalitate a normelor juridice care nu mai făceau parte din sistemul juridic la momentul formulării excepției, astfel că se considera că acestea nu mai puteau produce efecte juridice.

Din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 102 din 10 aprilie 2001^[17], se conturează ideea că există o reală posibilitate ca norma la care se face referire să fi produs unele consecințe juridice, deși aceasta este abrogată la momentul la care forul constituțional face analiza conformității normei^[18]. Pe cale de consecință, ar fi recomandabil să se țină cont de totalitatea efectelor produse de actul juridic normativ de-a lungul timpului, respectiv să se verifice dacă la momentul formulării excepției de neconstituționalitate acea prevedere era sau nu conformă cu principiile și dispozițiile Constituției.

Din practica instanței constituționale au rezultat situații în care sintagma „în vigoare” nu a fost interpretată stricto sensu. De pildă, prin Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009^[19], s-a reținut că deşi dispoziţiile respectivei ordonanţe de urgenţă „şi-au încetat efectele, fiind norme cu aplicare limitată în timp, neconstituţionalitatea constatată loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că efectele prezentei decizii se întind şi cu privire la dispoziţiile legale care nu mai sunt în vigoare”.^[20] S-a arătat că, întrucât sancțiunea neconstituţionalității constatată produce efecte asupra tuturor dispoziţiilor legale în ansamblul său, consecințele juridice ale deciziei Curții sunt unele de natură extinsă, iar nu restrictivă, având ca obiect și textele legale care nu mai sunt în vigoare. Totodată, prin considerentele redate cu titlu de principiu prin intermediul Deciziei nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008^[21], s-a stabilit stabilit că „neconstituţionalitatea reţinută loveşte întreaga ordonanţă de urgenţă, chiar dacă unele prevederi ale sale au fost abrogate anterior pronunţării respectivei decizii”^[22].

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011^[23] a conferit o nouă dimensiune existenței normelor legale, respectiv a semnificației expresiei „în vigoare”. În mod corect, cu referire directă la Decizia nr. 21 din 10 martie 2008^[24], pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie^[25], forul constituțional a arătat că singura prerogativă a judecătorului de fond este aplicarea testului admisibilității, prin raportare la obiect, subiect și legătura cu fondul cauzei a excepției invocată.

Alte cauze de inadmisibilitate

Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, au caracter inadmisibil excepțiile ce au ca obiect prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost statuată prin intermediul unei decizii anterioare pronunțate de Curtea Constituțională. Textul art. 147 alin. (1) din Constituție prevede rezultatul încetării efectelor juridice a dispozițiilor din cadrul legilor și ordonanțelor în vigoare ce au fost declarate neconstituționale.^[26]

Merită menționată ipoteza deciziilor interpretative, situație în care textul legal care a fost sancționat rămâne în vigoare parțial și continuă să producă efecte juridice în interpretarea constatată ca fiind constituțională de Curte,^[27] interpretare considerată ca fiind legitimă. Prin urmare, o excepție de neconstituționalitate care are în vedere textul constatat de Curte ca având caracter neconstituțional într-un anume sens, este inadmisibilă. Acest aspect reiese nu doar prin raportare la prevederile art. 29 alin (3) din Legea nr. 47/1992, ci și din analiza jurisprudenței instanței constituționale. Astfel, în cuprinsul considerentelor Decizie nr. 146 din 25 februarie 2010^[28] este menționat aspectul că „interpretarea considerată de către Curtea Constituțională ca fiind neconstituțională nu poate fi în niciun fel aplicată de către instanțele judecătorești, iar orice excepție de neconstituționalitate care contestă constituționalitatea interpretării date de Curte (…) este inadmisibilă în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție coroborat cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Totodată, au existat situații în care Curtea a fost sesizată cu anumite excepții de neconstituționalitate care aveau ca obiect interpretarea unor decizii ale însăși Curții Constituționale. Întrucât, actele Curții nu pot fi supuse controlului de constituționalitate, a fost constatată inadmisibilitatea acestor excepții.

Cadrul invocării excepțiilor de neconstituționalitate

Excepțiile de neconstituționalitate pot fi invocate numai în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. În caz contrar, o excepție formulată în fața unor autorități sau organisme distincte față de instanțele menționate anterior, este vădit inadmisibilă, potrivit prevederilor art. 146 lit. (b) din Constituție. În legătură cu sintagma „instanță judecătorească”. Curtea nu analizează „împrejurarea că o anumită instanță de judecată este sau nu competentă să se pronunțe asupra fondului cauzei”.^[29] Forul constituțional a stabilit că „instanțele judecătorești sunt cele astfel denumite de Constituție”^[30].

Așadar, în vederea stabilirii sferei instanțelor judecătorești, s-a făcut raportarea atât la dispozițiile constituționale privitoare la acestea^[31], cât și la regulile speciale având ca obiect organizarea instanțelor judecătorești. Desigur, „astfel ar fi fost situația dacă art. 144 lit. (c) din Constituție s-ar fi referit la instanță, deoarece această noțiune este folosită, atât de legiuitor, cât și de doctrină, în sens larg incluzând și alte organe de jurisdicție. Textul constituțional se referă însă la instanțe judecătorești, care sunt expres și limitativ stabilite de lege și deci nu este posibil ca sfera lor să fie extinsă prin analogie”^[32]. Prin urmare, s-a statuat că deși Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate judecătorească, aceasta îndeplinește rolul său de instanță de judecată prin secțiile sale, strict în ceea ce privește domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, astfel că această autoritate nu poate fi asimilată instanțelor judecătorești strict enumerate de lege. Așadar, excepția de neconstituționalitate ridicată cu ocazia soluționării unei acțiuni disciplinare exercitate de Comisia de Disciplină pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este inadmisibilă.

În vederea asigurării unui acces cât mai larg al publicului la justiția constituțională, au fost introduse instanțele de arbitraj comercial în cadrul sferei organelor în fața cărora poate fi invocată o excepție de neconstituționalitate prin revizuirea Constituției din anul 2003. De pildă, indicăm cu titlu de exemplu Decizia nr. 123 din data de 5 martie 2013^[33] referitoare la excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 143 din 2007 pentru modificarea alin. (2) și (4) ale art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114 din 2005 privind unele măsuri pentru derularea și finalizarea privatizării societăților comerciale filiale de distribuție și furnizare a energiei electrice (…), prin care a fost soluționată o excepție de neconstituționalitate invocată de reclamanta E.ON România S.R.L., în cadrul cererii de arbitraj, obiect al dosarului arbitrar nr. 1805/GZ aflată pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț din Paris, Franța. Facem referire la această decizie pentru a sublinia aspectul conform căruia alegerea de către parte interesată a locului unde să se desfășoare arbitrajul, în afara teritoriului țării, nu poate conduce la concluzia că partea respectivă a renunțat la dreptul său fundamental de acces la justiția constituțională.

Așadar, le revine judecătorilor de drept comun atributul de a exercita rolul de filtru și de a face diferența între excepțiile cu caracter inadmisibil prin prisma constatării anterioare a neconstituționalității obiectului acestuia și excepțiile asupra cărora forul constituțional s-a mai pronunțat, respingându-le ca neîntemeiate, adică cercetând fondul acestora. În ceea ce privește prima categorie, instanța nu va mai înainta acest tip de excepții Curții, spre analiză, ci se va pronunța asupra acestora constatând inadmisibilitatea lor. Or, cu privire la cea de-a doua categorie de excepții, dacă acestea întrunesc celelalte condiții de admisibilitate, vor fi trimise către Curtea Constituțională spre a fi analizate, întrucât judecătorul fondului nu poate respinge o excepție raportat la netemeinicia acesteia, ci poate doar să își exprime o opinie motivată în acest sens. În plus, există posibilitatea de a fi aduse noi temeiuri în sprijinul excepției invocate, situație în care Curtea ar putea constata chiar și o încălcare a unui principiu constituțional menționat strict în această ultimă sesizare a sa, ceea ce poate conduce la o soluție de admitere a excepției de neconstituționalitate, excepție respinsă anterior.

Astfel, dacă au fost invocate argumente noi în susținerea excepției, în urma analizei se pot observa principii din Constituție care au fost încălcate, principii asupra cărora instanța constituțională nu se putea pronunța anterior, acestea nefiind indicate în cuprinsul sesizării sale.

Există așadar un real dialog^[34] între judecătorul fondului cauzei și judecătorul constituțional. Rolul celui dintâi este unul bine delimitat și privește strict cauzele de admisibilitate stabilite prin lege. În ceea ce privește controlul de constituționalitate, atributul în exercitarea acestuia îi aparține exclusiv Curții Constituționale. Raportat la volumul tot mai mare de activitate din ultimii ani și la numeroasele modificări legislative, considerăm folositor filtrul efectuat de instanța de drept comun.

Totodată, opinia judecătorului a quo poate avea o utilitate ridicată. În timp ce asupra temeiniciei chestiunii de constituționalitate este competentă să se pronunțe doar Curtea, este necesar ca excepția formulată să treacă testul filtrului de admisibilitate aplicat de instanța care a fost învestită să soluționeze cauza.

BIBLIOGRAFIE:

Studii și articole

Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, „Jurisprudența și revirimentul jurisprudențial – Eseu”, Universul Juridic, București, 2013;

Dan Lupașcu, Mihai Mareș, „Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale?”, articol publicat la data de 5 septembrie 2018;

Tudorel Toader, Marieta Safta „Ghid de admisibilitate la Curtea Constituțională a României”, ediția a 2 a, Editura Hamangiu.

Jurisprudență și legi

Codul de procedură civilă în vigoare începând cu 15.02.2013;

Constituția României;

Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019;

Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 105 din 6 martie 1998;

Decizia Curții Constituționale nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.. 886 din 5 decembrie 2014;

Decizia Curții Constituționale nr. 493 din 21 noiembrie 2013 publicată în Monitorul Oficial al României;

Decizia Curții Constituționale nr. 21 din 20 februarie 1995 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 55 din 23 martie 1995;

Decizia Curții Constituționale nr. 989 din 30 iunie 2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009.

Decizia Curții Constituționale nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 804 din 2 decembrie 2008.

Decizia Curții Constituționale nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 804 din 2 decembrie 2008.

Decizia Curții Constituționale nr. 58 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 15 martie 2004.

Decizia Curții Constituționale nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013.

Decizia Curții Constituționale nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.

Decizia Curții Constituționale nr. 447 din 15 septembrie 2005 publicată Monitorul Oficial al României nr. 879 din 30 septembrie 2005.

Decizia Curții Constituționale nr. 108/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 08 septembrie 2000.

Decizia Curții Constituționale nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014;

Decizia Curții Constituționale nr. 203 din 06 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 324/14.05.2012;

Decizia Curții Constituționale nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în M. Of. nr. 242/7.04.2011;

Deciziei Curții Constituționale nr. 102 din 10 aprilie 2001 publicată în M. Of. nr. 655/18.10.2001;

Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009;

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 101 din 22 mai 1992, republicată.

Site-uri web

ccr.ro;

legis.ro;

venice.coe.int.