Analiza cauzelor de inadmisibilitate – competența partajată între judecătorul a quo și forul constituțional

Filtrul de admisbilitate – testul unor excepții veritabile de neconstituționalitate

În România, controlul de constituționalitate a evoluat foarte mult în ultimele decenii și a ajuns să corespundă exigențelor europene din acest domeniu de activitate. Astfel, controlul are ca obiect nu doar legile, ci și o serie de alte acte normative, precum hotărârile parlamentare sau regulamentele. Totodată, funcțiile controlului de constituționalitate sunt multiple, întrucât prin intermediul acestuia se asigură supremația legii fundamentale și se sprijină funcționarea în echilibru a tuturor puterilor publice.

Considerăm că eficiența controlului de constituționalitate a posteriori se reflectă pe mai multe paliere. Așadar, prin intermediul mecanismului controlului de constituționalitate a legilor după intrarea acestora în vigoare se realizează o protecție sporită a drepturilor fundamentale ale omului care își au izvorul în textul constituțional. De asemenea, întreg mecanismul reprezintă o condiție fundamentală a statului de drept, în timp ce sunt respectate și cultivate drepturile cetățenilor.

În ceea ce privește prima etapă a efectuării controlului de constituționalitate, judecătorul fondului în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate nu efectuează un control al constituționalității propriu-zise a dispozițiilor legale ce urmează a fi supuse analizei conformității, ci doar face o apreciere formală prin analiza fiecărei condiției de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Ulterior, dacă toate condițiile de tip filtru sunt îndeplinite, acesta admite cererea de sesizare a forului constituțional, iar dacă una sau mai multe dintre acestea nu pot fi verificate în cauză, fiind neîndeplinite, va respinge solicitarea de sesizare a Curții Constituționale.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992^[1] republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția are o singură posibilitate, aceea de a respinge solicitarea de investire a forului constituțional, printr-o încheiere motivată. Aceste prevederi legale instituie o obligație în sarcina instanței de a efectua un examen de legalitate a excepției de neconstituționalitate invocată înaintea sa.

Motivele de inadmisibilitate pot avea legătură pe de o parte, fie cu obiectul sesizării, fie cu subiectul sesizării sau pe de altă parte, cu însuși temeiul constituțional invocate în susținerea acesteia. În aplicarea prevederilor menționate anterior, instanța de judecată efectuează o verificare sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale formale. Se analizează dacă acest mijloc procesual al excepției de neconstituționalitate poate fi folosit. Acest examen al admisibilității nu se suprapune cu analiza existenței unei conformități a prevederilor atacate de petent cu textul legii fundamentale și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Considerăm că, asemenea oricărui incident procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi folosită decât în acord cu scopul prevăzut de lege, și anume în vederea verificării constituționalității unei prevederi legale specifice, care să aibă legătură cu soluționarea speței respective de judecătorul a quo. Prin urmare, în timp ce analizează în mod obiectiv fiecare dintre condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate statuate de legea specială, instanța trebuie să efectueze totodată corectitudinea utilizării acestui mijloc procedural și respectarea pe cale de consecință a finalității pentru care a fost reglementat în mod expres de lege.

O condiție fundamentală pentru ca excepția de neconstituționalitate să promoveze testul de admisibilitate este aceea ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia. Așadar, în ceea ce privește existența unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, prin considerentele Deciziei nr. 443/2019 pronunțată de către secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au reținut următoarele: „referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal”. Așa fiind, s-a arătat că expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate”.^[2]

Din această perspectivă, urmând raționamentul curții de apel ca prima instanță în cauza la care ne-am referit anterior, reținem că, în jurisprudența Curții Constituționale^[3], s-a subliniat că o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă urmează aceeași soartă, fiind, inadmisibilă, dacă nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care să conducă la o astfel de soluție în legătură cu cauza în care a fost ridicată excepția. Mai mult, trebuie avut în vedere aspectul că, indiferent de soluția pronunțată de forul constituțional cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia acestuia nu va putea produce niciun efect într-un astfel de litigiu.

Identificarea unui set de reguli precise cu privire la atribuțiile instanței de contencios constituțional, dar mai ales cu privire la limitele și condițiile în care poate fi sesizată instanța

Cauzele de inadmisibilitate ,,au caracter imperativ și sunt de ordine publică”.^[4] Acestea sunt obligatorii atât pentru forurile de judecată de drept comun, cât și pentru însăși Curtea Constituțională. Ca efect al obligativității, nici măcar Curtea nu are posibilitatea de a ignora o anumită cauză de inadmisibilitate. În legătură cu caracterul de ordine publică, acesta se raportează la interesul de natură publică apărat, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate în anumite limite, limite care privesc competența de atribuire a Curții.

În doctrină s-a ridicat problema dacă aceste cauze de inadmisibilitate ar putea fi interpretate ca o limitare adusă accesului la justiția constituțională. Chiar și în statele în care nu există o reglementare instituționalizată a unui asemenea filtru, o serie de cauze de inadmisibilitate sunt stabilite sau enunțate chiar de instanțele constituționale. Astfel, rolul de garant al legii fundamentale al Curții este dublat de acela al apărător al drepturilor fundamentale. Controlul constituționalității prin intermediul invocării și analizării excepțiilor de neconstituționalitate este o formă privilegiată de control a posteriori care se concretizează în verificarea aplicării unor legi după intrarea lor în vigoare. Mai mult, justițiabilii dispun de această pârghie legală și pot să convingă instanța în efectuarea aprecierii conformității dintre actul juridic normativ invocat și Constituție. La aceste argumente se adaugă aspectul că într-o proporție covârșitoare, excepțiile sunt formulate în fața și prin intermediul instanțelor de judecată, ca prim filtru.

Concluzionăm așadar că reglementarea unor cauze de inadmisibilitate nu poate fi nicidecum interpretată ca aducând o atingere a accesului la justiția constituțională. Din contră, absența sau încălcarea acestora ar conduce la denaturarea rolului justiției constituționale într-un stat de drept.

Tipuri de cauze de inadmisibilitate

Există mai multe categorii de cauze privind inadmisibilitatea. Pe de o parte, se situează cauzele care privesc tot ceea ce ține de legalitatea sesizării. Pe de altă parte, există o serie de cauze de inadmisibilitate care au legătură cu competența instanței constituționale.

Într-o opinie, prin invocarea excepției de neconstituționalitate se creează un ,,raport triunghiular”^[5] între autorul excepției din etapa de judecată a soluționării acesteia, judecătorul a quo și instanța constituțională, care trebuie să decidă nu doar asupra admisibilității, ci și asupra temeiniciei acesteia. Noi considerăm însă că, nu în toate situațiile practice se stabilește un astfel de raport, întrucât rolul instanței de judecată de drept comun de a-și exprima părerea asupra admisibilității excepției cu care a fost sesizată se manifestă doar în legătură cu cauzele de inadmisibilitate care au în vedere legalitatea. În ipotezele în care excepția este lovită de o cauză de inadmisibilitate care privește competența Curții Constituționale, singura îndreptățită să cenzureze o astfel de excepție este însăși instanța constituțională.

Așadar, într-o astfel de situație, judecătorul de drept comun este nevoit să sesizeze instanța constituțională printr-o încheiere, acesta neavând vreo marjă de apreciere. Ne raportăm și la textul art. (3) alin. (2) din Legea nr. 47/1992^[6], conform căruia „în exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale”, dar și la textul enunțat de alin. (3) al aceluiași articol, care statuează regula că nicio autoritate publică nu poate să conteste competența Curții Constituționale. În plus, având în vedere și enumerarea tuturor cauzelor de inadmisibilitate prin intermediul art. 29 alin. (1) și (3) din legea menționată anterior, instanța de judecată nu are posibilitatea de a refuza sesizarea forului constituțional motivat de faptul că există decizii prin care instanța constituțională a respins excepții de neconstituționalitate având același obiect comparativ cu prevederile legale la care se face referire în cadrul litigiului pe fond.

Instanța de judecată poate respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale exclusiv în situația în care există un motiv de inadmisibilitate. Pe de altă parte, numai Curtea este îndrituită să se pronunțe asupra altor probleme din sfera modului de formulare a excepției de neconstituționalitate. De exemplu, instanța constituțională decide dacă excepția este sau nu motivată, iar neindicarea de către autorul excepției a normei constituționale considerată a fi încălcată reprezintă un motiv de respingere ca inadmisibilă a excepției.

În ceea ce privește legalitatea sesizării, se verifică exclusiv conformitatea unor acte normative sau dispoziții din cuprinsul acestora cu legea fundamentală, întrucât potrivit art. (2) alin. (2) din Legea nr. 47/1992^[7], sunt neconstituționale prevederile din actele normative avute în vedere „care încalcă dispozițiile și principiile Constituției”. Motivele de inadmisibilitate privind legalitatea sesizării la care ne raportăm au în vedere obiectul sesizării, titularii excepției de neconstituționalitate, motivarea sesizării și cadrul în care excepția este formulată. Finalitatea reglementării acestora este evitarea ca instanța constituțională să fie invadată de false chestiuni legate de constituționalitate. Într-o altă ordine de idei, se consolidează rolul de filtru al instanțelor de drept comun, întrucât acestea nu se pot pronunța pe fondul unei excepții, declarând-o temeinică, ori netemeinică, această competență revenindu-i în mod exclusiv Curții Constituționale.

Totodată, jurisprudența Curții Constituționale diferențiază între respingerea sesizării cu o excepție de neconstituționalitate ca inadmisibilă sau devenită inadmisibilă. Este vizat momentul în care intervine motivul de inadmisibilitate, fie odată cu sesizarea Curții, fie ulterior învestirii acesteia.

Inadmisibilitatea prin prisma titularilor excepției de neconstituționalitate

Atât în procesul civil, cât și în procesul penal, calitatea de parte este strâns legată de două elemente, respectiv capacitatea procesuală și calitatea procesuală. Astfel, în procesul civil potrivit art. 55 din Codul de procedură civilă, sunt părți reclamantul, pârâtul și terții care intervin – voluntar sau forțat – în proces, conform legii. Pe de altă parte, în cadrul procesului penal, sunt părți inculpatul și partea civilă. Deși, potrivit legislației în vigoare persoana vătămată și persoana responsabilă civilmente nu sunt părți, ci au calitate de subiecți procesuali principali, acestea au de regulă aceleași drepturi și obligații ca și părțile. Așadar, în doctrină^[8] s-a reținut că atât persoana vătămată, cât și persoana responsabilă civilmente pot formula excepții de neconstituționalitate. În cadrul procesului, indiferent de natura acestuia, excepția poate fi formulată de procuror, când acesta participă la judecată; astfel legiuitorul nu se raportează la posibilitatea reprezentantului Ministerului Public de a lua parte la judecată, ci exclusiv la participarea sa efectivă.

Totodată, în condițiile în care observă o neconformitate a textelor legale aplicabile speței cu principiile constituționale, judecătorul fondului are prerogativa de a formula în mod independent, din oficiu, o excepție de neconstituționalitate. În acest caz, menționăm că excepția ridicată, înainte de a fi trimisă pe rolul Curții Constituționale trebuie motivată temeinic, întrucât lipsește motivarea efectuată de părți sau procurori care au însă posibilitatea de a-și expune fiecare punctul de vedere.

Caracterul inadmisibil prin raportare la obiectul excepțiilor formulate

Cu referire la obiectul excepției de neconstituționalitate, există o bogată cazuistică în jurisprudența instanței constituționale. Potrivit dispozițiilor art. (29) alin. (1) din Legea 47/1992^[9], Curtea decide asupra excepțiilor privind „neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare”^[10]. Astfel, se au în vedere „legile” în sensul restrâns, strict prevăzut de text, și anume actele normative adoptate de Parlament și promulgate de Președintele României. În același timp, obiect al sesizării îl constituie și ordonanțele, acte adoptate de Guvern având la bază o delegare legislativă. „Conceptul de lege rezultă din îmbinarea criteriului formal cu cel material”^[11]. Prin urmare, „este evident că soluționarea excepției de neconstituționalitate privind alte acte normative nu este de competența Curții Constituționale, aceste acte fiind controlate, sub aspectul legalității, de instanțele de contencios administrativ”^[12]. Din cele menționate reiese că normele metodologice de aplicare a unor legi nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, întrucât acestea nu reprezintă legi stricto sensu.

Totodată, este admisibilă excepția având ca obiect prevederile legale în interpretarea dată de către Înalta Curte în soluționarea unui recurs în interesul legii.^[13] Pe de altă parte, critica de neconstituționalitate nu poate viza strict decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, aceasta fiind lovită de inadmisibilitate, întrucât Curtea Constituțională nu poate cenzura hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea au în vedere interpretarea și aplicarea unitară a legii. Totuși, Curtea Constituțională trebuie să efectueze analiza textului legal respectiv în interpretarea dată de instanța supremă. „A admite o teză contrară contravine însăși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu legea fundamentală”^[14].