Accesul la cultură și dreptul la învățătură privite din perspectiva drepturilor personalității

I. Drepturile personalității – considerații generale

Numite și drepturi primordiale, drepturile personalității au fost inițial recunoscute în jurisprudența și doctrina franceză și germană, ca mai apoi să fie consacrate legislativ. Doctrina le consideră a fi „drepturi inerente calității de persoană umană care aparțin oricărui individ prin însuși faptul că este om (…) aceste prerogative aparțin oricărei persoane ca drepturi câștigate de la naștere”^[1], drepturi care „ocrotesc valori intrinseci (…), ținând de dimensiunea sa fizică, psihică, morală și socială”^[2]. Ca drepturi personale, există o serie de trăsături care le particularizează, respectiv caracterul absolut, nepatrimonial, insesizabil, imprescriptibil (atât sub aspect extinctiv, cât și achizitiv), inalienabilitatea, intangibilitatea sau opozabilitatea erga omnes.

Reglementarea internă a drepturilor personalității se regăsește în Codul Civil în vigoare, care introduce pentru prima dată un capitol de sine stătător în Cartea I, Titlul al II lea, consacrând respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente. În acest sens, articolul 58 al Codului Civil, denumit „Drepturile personalității” consacră dreptul oricărei persoane „la viață, la sănătate, la integritate fizică si psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”. Din modul de formulare al articolului 58 din Codul civil, reiese că enumerarea legiuitorului nu este una limitativă, exhaustivă, prin construcția pe care o întrebuințează, respectiv „și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”, rezultă că intenția sa a fost aceea de a lăsa deschisă listă și pentru alte drepturi ce ar putea să se circumscrie conținutului drepturilor personalității.

Ținând cont de cele mai sus enunțate, se naște în mod inevitabil întrebarea dacă dreptul la învățătură și accesul la cultură se pot încadra în această categorie de drepturi, mai ales în contextul în care între drepturile expres consacrate ca fiind ale personalității de către legiuitor se stabilește o interconexiune evidentă, sfera de cuprindere a fiecăruia fiind de multe ori mult mai largă decât ar părea la prima vedere.

Articolele 32 și 33 ale Constituției României reglementează, în capitolul dedicat Drepturilor și Libertăților Fundamentale, dreptul la învățătură și accesul la cultură, ca și drepturi social-economice și culturale, de a doua generație^[3], care s-au impus în reglementările naționale ca urmare a adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului.

II. Accesul la cultură

Poate cea mai cuprinzătoare definiție a culturii este oferită cu ocazia adoptării Declarației Universale a UNESCO asupra Diversității Culturale, acest concept reprezentând un set distinct de caracteristici spirituale, materiale, intelectuale și emoționale, specifice unui grup sau unei societăți, care înglobează, pe lângă artă și literatură, moduri de viață, metode de conviețuire, sisteme de valori, tradiții și credințe^[4]. Această definiție a culturii este strâns legată de modul în care societățile, comunitățile și grupurile de indivizi își definesc propria identitate^[5].

Demnă de menționat este și definiția diversității culturale, astfel cum se desprinde aceasta din Convenția asupra protecției și promovării diversității expresiilor culturale^[6]. Astfel, în acord cu art. 4 din Convenție, “diversitatea culturală se referă la multiplele moduri în care se exprimă culturile grupurilor și societăților. Aceste expresii sunt transmise în cadrul și între grupuri și societăți. Diversitatea culturală se manifestă nu numai prin căi variate de exprimare, sporire și transmitere a patrimoniului cultural prin intermediul varietății expresiilor culturale, ci și prin diverse moduri de creație, producție, diseminare, distribuire și utilizare artistică, indiferent de tehnologiile și de mijloacele folosite pentru acestea.”

Accesul la cultură reprezintă unul din drepturile fundamentale garantate în numeroase documente juridice: de la Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU, al cărei articol 27 prevede că „1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este”, la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, la Convenția de la Faro^[7] care recunoaște dreptul de participare la viața culturală și evidențiază rolul patrimoniului cultural în construirea unei societăți pașnice și democratice, până la constituțiile din majoritatea țărilor europene, care se referă în mod direct sau indirect la cultură, precum și la accesul la aceasta.

Pe plan intern, articolul 33 al Constituției reglementează accesul la cultură ca fiind garantat, libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale neputând fi îngrădită. Ultimul alineat prevede obligația ce incumbă statului de a sprijini, a stimula, a proteja și a conserva cultura și valorile culturale și artistice ale României în lume.

Din analiza reglementării Declarației Universale a Drepturilor Omului reiese caracterul universal al accesului la cultură, prerogativă recunoscută oricărei persoane, și, deci, putem afirma că este vorba despre un drept dobândit la naștere, nefiind nevoie de o altă calitate specifică decât cea de persoană pentru a se bucura de exercițiul acestui drept.

Pe lângă caracterul absolut, inalienabil și imprescriptibil decurgând din nepatrimonialitatea accesului la cultură, o foarte importantă trăsătură ce înlesnește încadrarea acestui drept în categoria drepturilor personalității este legătura indisolubilă cu latura psiho-socială a existenței persoanei. Din acest punct de vedere, se poate susține că accesul la cultura este o condiție sine qua non în evoluția individului și a comunității în care trăiește acesta, orice obstacol care împiedică accesul și participarea deplină, reală, a persoanelor la procesele culturale și la ecosistemele culturale inhibând dezvoltarea unei societăți marcate de incluziune și democrație^[8]. De asemenea, dezvoltarea abilităților personale, sociale, creative și interculturale, și astfel însăși integrarea în societate devin imposibil de împlinit fără accesul la cultură, care privează individul de calități esențiale adaptării într-o colectivitate.

Un sector cultural activ, accesibil, care creează o societate marcată de incluziune și care consolidează un set de valori universale sunt fundamentale pentru a permite cetățenilor participarea la viața publică într-un mod fructuos, conform cu demnitatea umană^[9].

Deși, spre deosebire de alte tratate, nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici Curtea nu recunosc în mod explicit un drept la cultură sau un drept de a lua parte la viața culturală a unei comunități, jurisprudența Curții oferă câteva cauze în care este pus în discuție accesul la cultură, prin atingerile aduse componentelor mai sus enunțate ale conceptului de cultură.

În cauza Akdas contra Turciei, Curtea evidențiază o atingere adusă accesului la cultură al populației prin condamnarea unui editor la o amendă excesivă cu titlu de sancțiune pentru publicarea unui roman erotic al scriitorului francez Guillaume Apollinaire și la confiscarea tuturor exemplarelor tipărite. Încercând să găsească un echilibru între libertatea de expresie și protejarea moralei, Curtea statuează că atunci când un stat îți stabilește anumit exigențe de ordin moral, este necesar ca acesta să țină cont de existența, în interiorul aceluiași stat, a diverselor comunități culturale, religioase, civile sau filosofice, consacrându-se astfel conceptul de „patrimoniu literar european’’. Ținând cont de notorietatea internațională a autorului, de data primei apariții a volumului (1907), de publicarea operei în numeroase țări și în diverse limbi, de existența lucrării în format scris pe internet și, în final, de prestigiul operei, inclusă în colecția La Pléiade, Curtea decide că se aduce atingere accesului la cultură, publicul turc fiind privat în mod nejustificat de o opera ce face parte din patrimoniul literar european^[10].

Astfel, poate fi subliniată valența de drept al personalității al accesului la cultură, deoarece, în speța analizată, populația turcă nu se poate bucura de literatură, de progresul științific, ca și componente ale conceptului de cultură, și de avantajele pe care acestea le aduc dezvoltării individuale și colective. Efectul benefic al accesului la cultură asupra personalității umane este evidențiat și în cauza Chapman contra Marii Britanii^[11], în care Curtea recunoaște nevoia particulară a minorităților de a se proteja, de a-și salvgarda identitatea și modul de viață, nu doar în scopul de a-și apăra propriile interese, ci de asemenea pentru a prezerva diversitatea culturală, benefică pentru societate în ansamblul ei. Curtea arată în motivarea sa faptul că “deși faptul de a aparține unei minorități cu un stil de viață tradițional, diferit de cel al majorității nu conferă o imunitate față de legile generale de natură a proteja valorile comunității ca un tot, precum mediul, poate avea un efect asupra modului în care aceste legi sunt implementate”^[12].

III. Dreptul la învățătură

În 7 alineate, articolul 32 al Constituției României prevede că dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin cel liceal sau profesional, prin cel superior sau prin alte forme de instrucție și perfecționare, desfășurându-se în limba română, într-o limbă de circulație internațională sau în limba maternă a unei minorități naționale. Se instituie gratuitatea învățământului de stat, obligația statului de a oferi burse copiilor și tinerilor instituționalizați, garantarea autonomiei universitare și libertatea învățământului religios.

Cadrul legislativ internațional este reprezentat, în principal de Declarația Universală a Drepturilor Omului, care, prin articolul 26 statuează că: „1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori”.

Alături de Declarația Universală a Drepturilor Omului, mai putem menționa Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenția internațională privind drepturile civile și politice, Convenția internațională privind drepturile economice, sociale și culturale, Convenția privind drepturile copilului etc.

Potrivit art. 29 din Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului „Statele părți sunt de acord că educația copilului trebuie să urmărească: a) dezvoltarea plenară a personalității, a vocațiilor și a aptitudinilor mentale și fizice ale copilului; b) cultivarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și pentru principiile consacrate în Carta Națiunilor Unite; c) educarea copilului în spiritul respectului față de părinții săi, față de limba sa, de identitatea și valorile sale culturale, față de valorile naționale ale țării în care acesta locuiește, ale țării de origine, precum și față de civilizații diferite de a sa; d) pregătirea copilului să își asume responsabilitățile vieții într-o societate liberă, într-un spirit de înțelegere, de pace, de toleranță, de egalitate între sexe și prietenie între toate popoarele și grupurile etnice, naționale și religioase și cu persoanele de origine autohtonă; e) educarea copilului în spiritul respectului față de mediul natural”.

Trăsătura definitorie pentru încadrarea acestui drept în categoria drepturilor personalității este cu siguranță legătura indisolubilă cu existența și integritatea psiho-morală și socială a individului. O educație de calitate este o cale de acces spre o dezvoltare armonioasă a persoanei și a societății, o metodă de a scăpa de sărăcie și de discriminările inerente acestui fenomen în rândul copiilor și adulților, favorizând egalitatea de șanse, întărind conceptul de demnitate umană^[13].

Analizând cele mai recente cifre, UNESCO arată că fiecare an de studii în plus scade rata de mortalitate infantilă în rândul fetelor și femeilor cu 5%-10%^[14]. De asemenea, dacă toți adulții și-ar finaliza studiile secundare, numărul persoanelor atinse de sărăcie ar fi redus la jumătate^[15]. Din cele 7.1 milioane de copii refugiați care ar putea fi școlarizați, doar 3,7 milioane merg la școală^[16]. Astfel, putem afirma că lipsa educației este o chestiune ce afectează individul, societatea și demnitatea umană, conducând la disproporții evidente între grupuri sociale, la discriminare și la încălcarea a unei serii întregi de alte drepturi care periclitează integrarea și dezvoltarea adecvată a individului.

Un argument în plus în favoarea încadrării dreptului la învățătură în categoria drepturilor personalității este oferit de Convenția ONU privind drepturile copilului din 1989, al cărei articol 29 precizează că educația ar trebui să sprijine copilul în dezvoltarea „plenară a personalității, a vocațiilor și a aptitudinilor mentale și fizice ale copilului”^[17], reglementare ce apropie educația nu doar de latura psihică, ci și de cea fizică a existenței individuale.

IV. Concluzii

Interconexiunea dintre cultură și învățătură (sau educație) este mai mult decât evidentă, cele două concepte fiind complementare, având ca principal rol conferirea unui set de valori esențiale fiecărui individ pentru adaptarea în societate. Fără a crea o subordonare între cele două drepturi, putem afirma că dreptul la învățătură împrumută caracterele specifice drepturilor personalității de la accesul la cultură: caracterul universal, nediscriminatoriu, subliniat de toate actele normative naționale sau internaționale care reglementează acest drept, caracterul nepatrimonial, întărit și de gratuitatea învățământului general și, implicit, caracterul insesizabil, imprescriptibil, inalienabil și opozabilitatea erga omnes.

Bibliografie

1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2. Declarația Universală a Drepturilor Omului.

3. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

4. Convenția ONU privind drepturile copilului din 1989.

5. Declarația Universală a UNESCO asupra Diversității Culturale.

6. Convenția de la Faro.

7. Constituția României.

8. Codul Civil.

9. Comisia pentru cultură și educație, Raport referitor la barierele structurale și financiare în calea accesului la cultură (2017/2255(INI)), 2018, disponibil la : https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-8-2018-0169_RO.html?fbclid=IwAR1EPd5YELAHub75CRflNbs_RAaTWYznHrPAC2c1RAFI61bxqIsIl2mqSvs.

10. S. Bessell (2017) Education, School, and Learning: Dominant Perspectives. In: Skelton T., Abebe T., Waters J. (eds) Laboring and Learning. Geographies of Children and Young People, vol 10. Springer, Singapore.

11. B. Cristea, Dreptul la propria imagine, drept al personalității, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2013, p. 87.

12. R. Gollob, P. Krapf, O. Olafsdottir, W. Weidinger, Educație pentru democrație. Materiale suport pentru cadre didactice privind educația pentru cetățenie democratică și drepturile omului, vol. 1, Ed. Consiliului Europei, 2010, p. 20, disponibil la Ș https://issuu.com/livingdemocracy/docs/ro_vol1_educating_democracy/20.

13. T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 301.

14. The 2009 UNESCO Framework for Cultural Statistics (FCS), prepared by the Institute of Statistics of the United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization (UIS), disponibil la: https://unstats.un.org/unsd/statcom/doc10/BG-FCS-E.pdf.

15. https://fr.unesco.org/news/ce-que-vous-devez-savoir-droit-leducation.

16. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-97297.

17. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-59154.