Reformatio in pejus. Extinderea efectului devolutiv al unei declarații de apel a acuzării. Efecte ale recentei Decizii pronunțate de Curtea Constituțională

Non reformatio in pejus, adică principiul neagravării situației juridice în propria cale de atac, este unul dintre cele mai vechi principii ale procesului penal. Și este lesne de înțeles de ce. Nerecunoașterea acestuia ar da libertate deplină instanțelor ce judecă apelurile, contestațiile sau recursurile, într-o cale de atac formulată în favoare, să ofere acestora efecte contrare celor vizate de parte.

Este cunoscut faptul că principiul se aplică și căilor de atac declarate de parchet in melius, adică în favoarea inculpatului, considerându-se că efectul devolutiv, de principiu integral, este astfel limitat. Principiul are o forță superioară chiar și celui al legalității, dat fiind că, într-un apel formulat în favoare, fie și în situația identificării unei nelegalități a instanței fondului, instanța ce judecă o cale de atac nu o poate remedia in pejus.

Fără a încerca să realizăm un istoric al acestei reguli, demers ce ar putea face obiectul unei lucrări deosebit de ample, nu putem omite să punctăm faptul că principiul a fost recunoscut chiar în anii celei mai severe represiuni. În Tratatul de drept procesual din 1963, Siegfried Kahane spunea: „regula non reformatio in pejus are o mare importanță, deoarece asigură libertatea folosirii căilor de atac de către părți. Dreptul de folosire a căilor de atac ar fi de multe ori iluzoriu, dacă părțile ar ști că riscă să li se agraveze situația ca urmare a exercitării de către ele a unei căi de atac (…) regula încetează a-și găsi aplicarea atunci când pe lângă recursul inculpatului există și un recurs al procurorului pentru majorarea pedepsei”^[1].

Un efect important al evaluării limitelor căii de atac considerăm că va fi oferit, pentru viitor, de Decizia Curții Constituționale din 7 aprilie 2021, nemotivată la această dată^[2]. Credem aceasta deoarece termenul de apel, în cazul eliminării comunicării hotărârii primei instanțe în două „etape” (minută, respectiv sentință), va curge de la comunicarea hotărârii în integralitatea sa.

Este prea mult a pretinde inculpatului să motiveze calea de atac a apelului în termenul prezent de 10 zile (care opinăm că ar trebui extins, dacă nu la 30 de zile, cel puțin la 15-20 zile). Aceasta în primul rând, deoarece apelul său este prezumat că este formulat în favoare. Apoi, în relativ puține situații asistența juridică este obligatorie și chiar când condițiile de la art. 90 din Codul de procedură sunt întrunite, inculpatul se va mulțumi cu un avocat din oficiu (facem precizarea că apărătorul din oficiu desemnat pentru judecata primei instanțe nu are obligația de a declara/motiva calea de atac). Apărătorul poate preciza în memoriul privind motivele de apel aspectele pe care le critică, însă, în orice caz, instanța nu va fi (sau nu ar trebui să fie) limitată de acestea.

Situația căilor de atac exercitate de parchete ar trebui însă să fie alta. Dat fiind că în prezent termenul de apel are ca punct de plecare comunicarea minutei, unitatea e parchet declară calea de atac, făcând precizarea eventual că o critică pentru nelegalitate sau (și) netemeinicie, urmând a formula motivele ulterior. Datorită faptului că apelul se declară în realitate împotriva minutei, apare ca evident că această declarație nu va preciza limitele devoluției, nici măcar dacă aceasta este in pejus sau în favoare. Chiar dacă uneori inculpatul sau o altă parte nu formulează distinct motive de apel spre a identifica elementele de critică, aceasta nu este o situație întâlnită în cazul Parchetelor. Parchetul, atunci când are calitatea de apelant, motivează în toate cazurile calea de atac, exclusiv după motivarea sentinței atacate, după normele procedurale penale și cele prevăzute în Regulamentul de ordine interioară [art. 135 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești]^[3].

Practica unor instanțe judecătorești de control judiciar care se consideră investite cu un apel devolutiv integral in pejus, de la momentul declarării căii de atac și până la motivarea acestuia precizată în favoare, este, credem, profund nelegală și duce uneori la agravarea situației juridice a unor inculpați în condițiile în care nu s-a solicitat aceasta. O serie de situații practice dovedesc că, contrar celor motivate și susținute de reprezentanții parchetelor, instanțele de apel se consideră îndreptățite a rejudeca dosarul sub toate aspectele. Se afirmă uneori, mai mult decât atât, că și un apel în favoare ce privește o chestiune de nelegalitate ar avea puterea de a învesti instanțele de apel cu un apel integral sub toate aspectele, dat fiind că criticarea nelegalităților nu poate avea efect favorabil. Aprecierea este profund nelegală.

A afirma că, până la motivarea apelului de către Parchet, declararea apelului ar avea un efect devolutiv integral in pejus, dând dreptul la orice agravare a situației inculpatului, în condițiile în care, prin motive, el apare ca limitat la unele aspecte punctuale este contrar textului și spiritului legii procesuale și al elementarelor principii ce guvernează echitatea.

Pentru a evita aceste grave abateri de la litera și spiritul legii procesuale, suntem de părere că, odată cu modificările legislative ce vor a fi efectuate după recenta decizie a Curții Constituționale, cu necesitate se impune ca apelul exercitat de parchete să fie motivat în termenul de formulare a căii de atac, pentru a se preciza de la început limitele devoluției acesteia.

În mod evident, considerăm că nu s-ar putea afirma că prin rigoarea motivării căii de atac se creează o situație mai grea acuzării, dat fiind că tot de registrul evidenței este că parchetul și inculpatul nu se află pe poziții procesual penale similare. Aceasta dacă observăm și posibilitatea transmiterii dosarului la sediul unității de parchet în vederea motivării. Inculpatul nu are și nu va avea niciodată acest drept.

Cu atât mai necesară este această modificare, cu cât, recent, instanța supremă a stabilit, prin încheiere, în complet unic, în soluționarea unui recurs în casație, că nerespectarea în apel a principiului non reformatio in pejus nu poate fi remediată în calea extraordinară de atac.

Mai putem vorbi în acest caz de previzibilitatea jurisprudenței instanței supreme? O eroare flagrantă, de principiu, ce are ca sursă tocmai existența unei „declarații” de apel a acuzării, precizată ulterior in favorem și admisă sub acel aspect, nu are remediu procesual penal.Considerând că agravarea situației într-un apel  admis în favoare nu poate fi supusă unui filtru ulterior, instanța supremă virează, am spune, de-a dreptul periculos, schimbându-și o jurisprudență consistentă anterioară și contrazicând opiniile doctrinare exprimate.

S-a apreciat^[4] că „acest caz de casare (art. 438 pct. 12 C. proc. pen., s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, n.n.) este incident și în ipoteza unor nelegalități privind regimul sancționator din perspectiva modalității de executare a pedepsei/suspendarea sub supraveghere; de pildă nelegala aplicare a dispozițiilor privind revocarea suspendării sub supraveghere. Problematica conformității unei pedepse cu limitele prevăzute de lege nu trebuie limitată la aspectul particular al felului ori limitelor speciale de pedeapsă. Aceasta deoarece, în procesul penal, pedeapsa nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depășirea cerințelor normative proprii unui anumit mod de executare.” Încălcarea dispozițiilor de acest fel – se mai arată, plasează regimul sancționator și, implicit, pedeapsa, în afara limitelor prescrise de legiuitor și justifică intervenția instanței de casare.

Înalta Curte de Casație, în același registru, a apreciat că „aplicarea pedepsei în limitele prevăzute de lege vizează cuantumul și modalitatea de executare a pedepsei principale”^[5], respectiv „în cazul recursului în casație evaluat în contextul cazului de casare de la pct. 12, instanța poate analiza modalitatea de executare ca făcând parte din conceptul de pedeapsă nelegală”^[6].

De asemenea, instanța de casare a arătat că: „În aplicarea principiului non reformatio in pejus consacrat legislativ de prevederile art. 418 C. proc. pen., instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel, iar în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, nu poate agrava situația acesteia. Astfel că, o pedeapsă aplicată de instanţa de fond egală cu minimul special, devine, în apelul inculpatului sau al procurorului declarat în favoarea inculpatului, maximul ce nu poate fi depăşit conform legii. Tot astfel, reţinerea în calea de atac a incidenţei unor cauze de reducere a pedepsei, conduce la o diminuare proporţională a sancţiunii aplicate, întrucât numai astfel pot fi respectate limitele rezultate din aplicarea principiului non reformatio in pejus, şi menţinută, sub aspectul proporţionalităţii, modalitatea de individualizare stabilită de prima instanţă şi care nu poate fi agravată.

Nelegalitatea hotărârii, cu privire la stabilirea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, poate fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanţa supremă deoarece nu implică o chestiune de apreciere referitoare la individualizarea pedepsei, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., şi nu cele ale art. 448 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.”^[7].

În același sens,  s-a opinat doctrinar că „înlăturarea unor aspecte de nelegalitate nu ar trebui să se limiteze la a stabili o pedeapsă principală între un minim și un maxim legal, deoarece principiul legalității însuși nu se limitează la legalitatea pedepselor principale. Prin pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege  se are în vedere orice ipoteză în care se încalcă voința legiuitorului cu privire la limitarea drepturilor, ca natură și cuantum, persoanelor față de care s-a pronunțat o soluție de condamnare. Astfel, limitele nu țin doar de minimul și maximul pedepsei principale, pentru că nu ar putea fi restrâns  conceptul de pedeapsă prevăzută de lege la un cuantum”^[8].

Hotărârea care contrazice cele anterior referite cuprinde următoarea apreciere: „nemulțumirile recurentului vizând limitele caracterului devolutiv al apelului excedează cenzurii pe calea recursului în casație al cărui scop este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege”^[9].

În concluzie, credem că doar motivarea căilor de atac formulate de parchet odată cu declararea acestora ar putea limita aceste derapaje de la principiile procesului penal, care, așa cum s-a stabilit, nu mai pot forma obiectul vreunei căi extraordinare de atac.