Legatul – noţiune, sediul materiei, caractere juridice, desemnarea legatarului

1. Noțiunea de legat și sediul materiei

Testamentul poate cuprinde o serie de acte juridice distincte, având natură juridică proprie, însă obiectul principal al testamentului îl constituie dispoziţiile prin care testatorul transmite, în tot sau în parte, patrimoniul său succesoral. Așa cum s-a surprins în doctrină, legatul este principalul obiect al testamentului, nu însă și singurul, actul de ultimă voință al testatorului putând să cuprindă: sarcini impuse legatarului, fideicomise, numirea unui executor testamentar, revocarea unei dispoziții testamentare anterioare, dispoziții privind înmormântarea, numirea unui tutore pentru copiii minori etc.^[1]. Deosebit de actele juridice menționate ce pot fi incluse în testament, transmiterea patrimoniului defunctului în integralitatea sa, parţial sau în privinţa anumitor bunuri determinate, se realizează prin intermediul legatelor cuprinse în testament. Potrivit art. 986 C. civ., „legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate”. În lipsa legatelor, patrimoniul defunctului se va transmite potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii. În alte cuvinte, legatul asigură transmiterea drepturilor succesorale în temeiul voinței testatorului iar în lipsa manifestării de voință a acestuia, se vor aplica regulile statornicite în materia moștenirii legale. Legatul este cel mai adesea rațiunea principală a întocmirii unui testament iar prin întocmirea unor legate, testatorul intenționează să deroge de la regulile legale ale devoluțiunii succesorale, dispunând cum se vor transmite mortis causa bunurile sale, în tot sau în parte^[2].

Legatul reprezintă, alături de donaţie, o liberalitate. Potrivit art. 984 C. civ., „liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.

Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament”.

Prin comparație, legatul reprezintă un act juridic cu titlu gratuit mortis causa, în timp ce donaţia este un act juridic cu titlu gratuit inter vivos, ambele fiind însă liberalităţi. Liberalitatea, indiferent că ne referim la donaţie sau legat, urmăreşte procurarea unui avantaj patrimonial fără a exista un contraechivalent în schimb din partea beneficiarului. De esenţa liberalităţii este intenţia liberală a dispunătorului, fie el donator sau testator. Chiar şi în ipoteza unui legat cu sarcină, caracterul gratuit se menţine în limita folosului pur gratuit procurat. Diferenţa care se remarcă între donaţie şi legat este aceea că donaţia îşi produce efectele în timpul vieţii donatorului, când are loc ieşirea bunului din patrimoniul donatorului, în schimb, în cazul legatului, acesta va ieşi din patrimoniu doar la decesul său. O altă deosebire privește faptul că în ipoteza donației ne aflăm în prezența unui contract, pe când în ipoteza legatului ne aflăm în prezența unui act juridic unilateral, chiar dacă pentru a-și produce efectele este necesară acceptarea sa de către beneficiar^[3].

2. Caracterele juridice ale legatului

În ceea ce priveşte caracterele juridice ale legatului, având în vedere că din definiţia dată de legiuitor legatului acestea nu se desprind, în scopul de a le identifica vom analiza în primul rând dispoziţiile art. 1034 C. civ. Textul art. 1034 C. civ. prevede că „testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă”. De asemenea, în operaţiunea de identificare a caracterelor juridice ale legatului vom avea în vedere şi prevederile art. 984 alin. (2) C. civ., care stipulează că „nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament”. Cum legatul reprezintă principala dispoziţie testamentară, putem afirma că din coroborarea textelor indicate se desprind următoarele caractere juridice ale legatului:

– legatul reprezintă un act juridic unilateral emanând de la testator. Potrivit art. 1324 C. civ., „este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”. Chiar dacă pentru a-și produce efectele legatul trebuie acceptat de beneficiarul său, acest aspect nu aduce atingere caracterului unilateral al legatului;

– legatul este un act solemn, ceea ce înseamnă că trebuie să îmbrace una dintre formele testamentare prevăzute de lege;

– legatul este un act personal, adică desemnarea legatarului va fi făcută personal de către testator, nefiind admisă reprezentarea. Este de menţionat că, potrivit art. 989 alin. (3) C. civ., „sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a‑l desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia (…)”. Este vorba despre legatul cu facultate de alegere, lovit de nulitate potrivit textului legal indicat;

– legatul reprezintă un act cu titlu gratuit. Actul juridic cu titlu gratuit a fost definit ca fiind acela prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj^[4], definiţie care desprinde din reglementarea art. 1172 alin. (2) C. civ. Legatul, alături de donaţie, reprezintă o liberalitate. Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament;

– legatul este un act mortis causa. Legatul îşi produce efectele la data morţii testatorului. Aşa cum am arătat, diferenţa de efecte juridice între donaţie şi legat constă tocmai în momentul în care acestea se produc. La donaţie efectele se produc în timpul vieţii donatorului, în schimb, în cazul legatului, efectele se produc la decesul testatorului.

3. Desemnarea legatarului

În ceea ce priveşte desemnarea legatarului, precizăm că acest lucru trebuie făcut personal de către testator, în cuprinsul uneia dintre formele testamentare prevăzute de lege. Modul de desemnare, respectiv desemnarea directă sau indirectă, reprezintă opţiunea personală a testatorului, acesta nefiind ţinut de anumite formule sacramentale.

Art. 989 alin. (1) C. civ. prevede că, „sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice”. Aceasta înseamnă că testatorul trebuie să cuprindă în actul său de ultimă voinţă fie desemnarea directă a legatarului, fie indicarea criteriilor apte a duce la determinarea legatarului, sub sancţiunea nulităţii^[5]. Regula este ca desemnarea persoanei legatarului să fie făcută prin identificarea exactă în testament, respectiv prin indicarea numelui, a calității legatarului față de testator, a datei sale de naștere etc.^[6]. Este esenţial, potrivit dispoziţiilor legale indicate, ca aceste elemente să fie cuprinse în testament. Va fi nulă liberalitatea mortis causa căreia îi lipsește orice referință privind beneficiarul legatului sau care nu stabilește criteriile pentru desemnarea legatarului măcar la momentul la care legatul ar putea să își producă efectele^[7]. Este considerat nul legatul verbal, precum şi cel secret, în care persoana legatarului este indicată de testator verbal sau chiar în scris (dar în acest caz cu nerespectarea condiţiilor de formă impuse testamentului) unei alte persoane, inclusiv unui succesibil^[8].

Legatarul poate fi o persoană prezentă sau viitoare. Persoana fizică concepută la data deschiderii moştenirii poate fi gratificată prin legat, ca de altfel şi persoana juridică legal constituită, precum şi cea aflată în curs de înfiinţare. Mai mult, potrivit art. 989 alin. (2) C. civ., „persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcină pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil”.

În ceea ce priveşte desemnarea legatarului, arătăm că aceasta trebuie făcută personal de către testator, potrivit art. 989 alin. (1) C. civ. De asemenea, art. 989 alin. (3) C. civ., prevede că, „sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a‑l desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ”. Aşadar, dacă testatorul a lăsat desemnarea legatarului în sarcina unei terţe persoane, legatul este nul, întrucât nu exprimă voinţa personală a testatorului, ci voinţa terţului indicat în testament. Aşa cum s‑a arătat în literatura de specialitate^[9], în acest caz se admite nulitatea legatului făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată în întregime la libera apreciere a unei terţe persoane (cui voluerit), fără nicio contribuţie din partea testatorului în privinţa determinării persoanei legatarului. Denumirea acestuia în doctrina anterioară noului Cod civil era de legat cu facultate de alegere, denumire ce poate fi utilizată şi în prezent.

Situaţia este diferită, legatul fiind considerat valabil dacă:

a) potrivit art. 989 alin. (4) C. civ., legatarul este desemnat de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător. Astfel, este valabil legatul făcut în favoarea unităţii administrativ‑teritoriale, cu sarcina ca primarul acesteia să distribuie o parte determinată din emolumentul moştenirii către toţi bătrânii din stabilimentele de ocrotire ale acestora, existente la data deschiderii moştenirii;

b) repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ. În acest caz, prevăzut de art. 989 alin. (3) C. civ., vorbim de un mandatar numit de testator. Este de menţionat faptul că mandatul conferit mortis causa trebuie să respecte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege pentru dispoziţiile testamentare.

Aşa cum am menţionat anterior, testatorul are deplină alegere în privinţa modului concret de desemnare al legatarului. Aceasta înseamnă că testatorul poate alege desemnarea directă, respectiv indicarea numelui şi a prenumelui legatarului, sau poate să îl individualizeze prin indicarea calităţii sale, de exemplu, „prima mea soţie”, „nepoata mea de frate”, „mătuşa mea”. Regula desemnării directe a legatarului nu este doar teoretică, ci și practică, întrucât orice testator vrea să se convingă că bunurile lăsate prin legat vor avea un anumit destinatar, și că doar prin excepție de la această regulă legatarul poate fi determinat în mod indirect^[10]. Se admite că în ipoteza în care testatorul a desemnat o anumită categorie de rude, spre exemplu, fraţi sau nepoţi, toate rudele din respectivele categorii sunt avute în vedere. Deşi se admite că utilizarea termenilor la genul masculin – spre exemplu, frate, nepot, văr – include şi rudele testatorului din aceeaşi categorie de sex feminin, nu aceeaşi opinie se promovează în cazul în care termenul este exprimat la feminin, de exemplu, soră, nepoată, verişoară, neîntinzându‑se asupra rudelor corespunzătoare de sex masculin^[11].

Desemnarea legatarului este indirectă în situaţia în care testatorul cuprinde în actul său de ultimă voinţă suficiente elemente care să permită identificarea legatarului, altele decât indicarea numelui şi a prenumelui sau calitatea sa. Astfel, în doctrină^[12] s‑a admis valabilitatea legatului făcut în favoarea locuitorilor unei comune, a bolnavilor sau a copiilor găsiţi dintr‑o localitate, dacă individualitatea acestora este bine precizată în actul de ultimă voinţă al testatorului. În esenţă, în cazurile menţionate testatorul nu determină în mod individual pe beneficiarii legatelor, însă determinarea lor este posibilă.

Obiectul legatului, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie determinat sau determinabil prin voinţa dispunătorului. Obiectul legatului trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil la data deschiderii moştenirii. Potrivit art. 989 alin. (3) C. civ., „sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a‑l desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia (…)”. Aşa cum prevede teza finală a alin. (3) al aceluiaşi text legal, doar repartizarea bunurilor transmise prin legat poate fi lăsată în sarcina unui terţ, cu condiţia ca persoana căreia i se transmit să fie desemnată de către testator. Astfel, este valabil legatul prin care terțul este împuternicit de testator să repartizeze bunurile lăsate prin legat, cu precizarea că legatarii sunt numiți de testator iar terțul (care este un mandatar al testatorului) are doar sarcina distribuirii bunurilor respective. În acest caz, și obiectul legatului (bunurile ce fac obiectul transmisiunii succesorale) este determinat tot de către dispunător.

4. Concluzii

Principala dispoziție testamentară este reprezentată de legat. Prima parte a studiului dedicat legatului a prezentat noțiunea de legat, a indicat sediul materiei, a prezentat caracterele juridice ale acestuia, iar în final a indicat modalitățile concrete prin care se desemnează legatarul.

Bibliografie:

– J. Kocsis, P. Vasilescu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2016;

– Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2002;

– G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012;

– I. Nicolae, Devoluțiunea legală și testamentară a moștenirii, Ed. Hamangiu, București, 2016;

– G. Boroi, C.A Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil, ed. a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020;

– M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, București, 1997;

– M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei RSR, București, 1981;

– C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. All, București, 1998.