Aspecte jurisprudențiale în materia penalităților de întârziere reglementate de dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă

Dispozițiile art. 903-914, cuprinse în Capitolul IV, „Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face”, Titlul III, „Executarea silită directă”, Cartea a V-a, „Despre executarea silită”, din Codul de procedură civilă^[1], reglementează executarea silită directă a obligațiilor de a face, altele decât cele de predare a unor bunuri mobile sau imobile, precum și executarea silită în natură a obligațiilor de a nu face.

Normele legale din materia executării silite în natură trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1.527 Cod civil^[2], potrivit cărora: „(1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă. (2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”, cu cele ale art. 1.528 Cod civil: „(1) În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligația. (2) Cu excepția cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înștiințează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia” și cu cele ale art. 1.529 Cod civil, ce prevăd că: „În cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească”.

Dispozițiile art. 904^[3], art. 905^[4] și ale art. 906 Cod procedură civilă disting între obligațiile de a face sau de a nu face, care nu implică faptul personal al debitorului, ce deschide posibilitatea pentru creditor de a solicita autorizarea aducerii acestora la îndeplinire de el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului și obligațiile de a face sau de a nu face care implică faptul personal al debitorului.

Cu privire la această ultimă categorie, reținem că, prin Legea nr. 76/2012^[5] pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a fost introdus în legislație, un mecanism inovator pentru executarea unor astfel de obligații, art. 11 din actul normativ prevăzând următoarele:

„Dacă legea specială prevede obligarea debitorului la plata de daune cominatorii ori, după caz, a unei amenzi civile pentru nerespectarea unei obligații de a face sau de a nu face ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, se vor putea aplica penalități în condițiile prevăzute de art. 894 Cod procedură civilă” (devenit după republicare și renumerotare, art. 906 Cod procedură civilă).

În acest sens, prin dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă a fost reglementată posibilitatea obligării debitorului la plata de penalități de întârziere.

Dispozițiile art. 906 Cod procedură civilă, în forma în vigoare până la data de 20 decembrie 2018 inclusiv, reglementau regimul aplicării de penalități, prevăzând următoarele:

 „(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.

 (2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea pârților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

 (3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației.

 (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.

 (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

 (6) Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie.

 (7) Acordarea de penalități în condițiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun.”

Prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310 din 17 decembrie 2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative^[6] (în continuare Legea nr. 310/2018), alin. (4) al art. 906 a fost modificat, având următorul cuprins:

„(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.”

Penalitățile de întârziere reprezintă o sancțiune de drept procesual civil, un mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuși în natură obligațiile prevăzute în titlul executoriu.

Așadar, dacă debitorul nu execută de bunăvoie o obligație de a face sau de a nu face care implică faptul său personal, constrângerea debitorului pentru aducerea acesteia la îndeplinire se realizează prin mijloace de constrângere indirecte. Într-adevăr, constrângerea neputându-se realiza direct asupra persoanei debitorului, căci nemo ad factum praecise cogi potest, ea se exercită prin măsuri aplicate asupra patrimoniului debitorului, determinându-se astfel indirect acțiunea sau abstențiunea acestuia^[7].

Codul de procedură civilă din 1864^[8] reglementa aplicarea amenzilor civile cominatorii în favoarea statului, iar penalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă sunt asemănătoare cu amenzile cominatorii prin caracterul lor de sancțiune patrimonială, „pedeapsă civilă”^[9] aplicabilă pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației de către debitor, însă, spre deosebire de acestea, penalitățile nu au caracter reparator și nu au nicio legătură cu prejudiciul suferit de creditor.

Natura juridică a penalităților este aceea de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, acestea putându-se acorda independent de existența unui prejudiciu.

Penalitățile nu se identifică cu daunele-interese compensatorii sau moratorii, fiind distincte de acestea prin finalitatea lor juridică, de sancțiune de drept procesual civil^[10] aplicată de instanța de executare debitorului pentru a-l constrânge să execute o obligație de a face sau a nu face ce implică un fapt personal, menită să înfrângă rezistența debitorului și care constă în obligarea acestuia la plata unei sume de bani în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, fie într-o sumă fixă, fie într-un anumit procent, atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

Sfera aplicării acestora este limitată la materia executării silite declanșată prin încuviințarea executării silite în baza titlului executoriu, utilizarea penalităților nefiind posibilă în planul dreptului substanțial, în raporturile dintre creditor și debitor, anterior obținerii titlului executoriu și începerii executării silite.

Art. 907 Cod procedură civilă prevede interzicerea daunelor cominatorii, statuând că „Pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul capitol nu se pot acorda daune cominatorii.”

Reglementarea penalităților în Codul de procedură civilă corelată cu interzicerea daunelor cominatorii reprezintă o schimbare a viziunii legiuitorului față de reglementarea anterioară, având ca scop atât realizarea în natură de către acesta a obligației de a face sau a nu face ce implică faptul personal al debitorului, cât și repararea prejudiciului cauzat creditorului prin refuzul executării de către debitor a obligației care nu poate fi dusă la îndeplinire de către o altă persoană^[11].

În practica judiciară, au fost identificate o serie de opinii divergente cu privire la admisibilitatea căii de atac împotriva încheierilor având ca obiect „aplicare de penalități de întârziere”^[12], respectiv „stabilire sumă definitivă”^[13] pronunțate în cauze în care cererile au fost introduse pe rolul instanțelor judecătorești anterior, respectiv ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, vizând data de la care încep să curgă penalitățile, durata acestora, precum și cu privire la cazurile de înlăturare a lor, pe calea contestației la executare, altele decât cele prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 906 alin. (5) Cod procedură civilă.

 Constatăm că dispozițiile art. 906 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) Cod procedură civilă au făcut obiectul numeroaselor controale de constituționalitate ale instanței de contencios constituțional, fiind supuse și analizei Instanței Supreme, în special cu privire la problematica admisibilității căii de atac împotriva încheierilor pronunțate în temeiul normelor enunțate.

În acest sens, amintim, fără a avea pretenția unei enumerări exhaustive: Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017^[14], Decizia nr. 272 din 27 aprilie 2017^[15], Decizia nr. 380 din 6 iunie 2017^[16], Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017, Decizia nr. 326 din 10 mai 2018^[17], Decizia nr. 643 din 16 octombrie 2018^[18], Decizia nr. 211 din 18 martie 2019, Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018^[19], Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019^[20] și Decizia nr. 364 din 28 mai 2019^[21], toate ale Curții Constituționale.

De exemplu, prin Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 17 ianuarie 2017 a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 906 alin. (1) coroborate cu prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, reținându-se în esență următoarele:

„Astfel, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că finalitatea reglementării criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității, ca exigență imperativă a executării silite. Așa fiind, ar fi ilogic și contrar finalității urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului irevocabil al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanță cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și, deci, la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces”(…).

În acest context, referitor la aspectele invocate de autoarea excepției, potrivit cărora, în situația în care instanța de executare care stabilește suma definitivă datorată prin titlul executoriu, în caz de neexecutare a obligației, potrivit art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este aceeași instanță care a soluționat și cererea creditorului de aplicare a penalităților de întârziere, potrivit art. 906 alin. (1) din același cod, această împrejurare ar fi de natură să influențeze aprecierea judecătorului, cu consecința afectării dreptului la un tribunal imparțial, Curtea apreciază că această situație nu reprezintă un caz de incompatibilitate, întrucât instanța nu soluționează fondul litigiului, existând, de altfel, posibilitatea de a se reveni asupra penalităților, care vor putea fi înlăturate sau reduse pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația și dovedește că întârzierea executării a avut la bază motive temeinice [art. 906 alin. (5) Cod proc. civ.]. Diferența de regim juridic constă în aceea că suma definitivă la care va fi obligat debitorul cu titlu de penalitate se dispune printr-o încheiere definitivă, dată într-o procedură contencioasă, cu citarea părților, în timp ce înlăturarea sau reducerea penalităților se stabilește printr-o hotărâre dată în contestația la executare, susceptibilă de apel, potrivit art. 717 Cod proc. civ. Așa fiind, nu se poate susține că judecătorul care a stabilit aplicarea de penalități pe zi de întârziere ar fi incompatibil să stabilească și suma definitivă.”