Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 19/2017 (M. Of. nr. 953/04.12.2017): obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii în procesul penal – nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie
Redacția ProLege - decembrie 5, 2017 As a result of the activity conducted by the High Court of Cassation and Justice (Panel of the
recourse in the interest of the law), the following documents were published in December: Decision
of the High Court of Cassation and Justice no. 19/2017 regarding art. 249, art. 251, art. 252,
art. 253, art. 254 of the Code of criminal procedure, Decision of the High Court of Cassation and
Justice no. 9/2017 regarding art. 34 of Law no. 330/2009 on unitary remuneration of the staff paid
from public funds, as subsequently amended, art. 30 of Law no. 284/2010 on unitary remuneration
of the staff paid from public funds, art. 7 of Law no. 285/2010 on salaries in 2011 personnel paid
from public funds and art. 11 of the G.E.O. no. 83/2014 on salaries in 2015 personnel paid from
public funds, as well as any other measures in the field of public expenditure and Decision of the
High Court of Cassation and Justice no. 21/2017 regarding the relationship between the offence
of tax evasion provided for in art. 9 paragraph (1) of Law no. 241/2005 and the offences of forgery in
deeds by private signature/use of forgery provided for in art. 322 and art. 323 of the Criminal Code.
Decizia ÎCCJ | Complet ÎCCJ | Actul normativ | Articol | Sumar |
Decizia nr. 19/2017 | Complet RIL |
NCPP |
Art. 249, art. 251, art. 252, art. 253, art. 254 (cf. www.mpublic.ro) | Atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal, nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie. |
În M. Of. nr. 953 din 4 decembrie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 19/2017 din 16 octombrie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „în practica judiciară de la Curtea de Apel Braşov nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al dispunerii măsurilor asigurătorii de către instanţă, în cursul judecăţii, în cauzele penale pentru care legislaţia în vigoare prevede o astfel de obligaţie, respectiv dacă oportunitatea luării unei astfel de măsuri este lăsată la latitudinea instanţei, atunci când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are niciun bun în patrimoniu”.
Obiectul dezlegării chestiunii de dreptObiectul dezlegării chestiunii de drept îl constituie dispozițiile referitoare la măsurile asigurătorii în procesul penal.
1. Problema de drept care a generat practica neunitară
1.1. Problema de drept
Prin Sesizarea nr. 357 din data de 28 iunie 2017, formulată de către Curtea de Apel Braşov, ce formează obiectul Dosarului nr. 1902/1/2017, s-a arătat că în practica judiciară de la Curtea de Apel Braşov nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al dispunerii măsurilor asigurătorii de către instanţă, în cursul judecăţii, în cauzele penale pentru care legislaţia în vigoare prevede o astfel de obligaţie (spre exemplu, în situaţia în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în situaţia infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 241/2005, raportat la art. 11 din aceeaşi lege, art. 32-33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 656/2002, şi art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 78/2000), respectiv dacă oportunitatea luării unei astfel de măsuri este lăsată la latitudinea instanţei, atunci când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are niciun bun în patrimoniu.
În acest sens s-a arătat că instanţele judecătoreşti fie au apreciat că pentru instituirea măsurii asigurătorii, chiar şi în situaţia în care legea obligă la luarea unei astfel de măsuri, este necesar să existe bunuri în patrimoniul inculpatului asupra cărora să se poată aplica măsura asigurătorie, fie au apreciat că măsura asigurătorie se poate dispune asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în mod generic, chiar dacă acestea nu au fost identificate.
5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
5.1. Dispoziţii legale aplicabile
5.1.1. Constituţia României
„Art. 53 („Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”)
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.
5.1.2. Codul de procedură penală
„Cap. II („Acţiunea civilă”)
Art. 19 („Obiectul şi exercitarea acţiunii civile”)
(…)
(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
(…)
(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile”.
„Cap. III („Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii”)
Art. 249 („Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii”)
(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.
(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi şi părţii civile.
(7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege.
Art. 250 („Contestarea măsurilor asigurătorii”)
„(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
(2) Contestaţia nu este suspensivă de executare.
(3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.
(4) Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.
(5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
(5ˆ1) Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.
(7) Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.
(8) După rămânerea definitivă a hotărârii se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.
(9) Întocmirea minutei este obligatorie.
Art. 250ˆ1 („Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii”)
(1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
(2) Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători.
(3) Contestaţia formulată potrivit alin. (1) nu este suspensivă de executare. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a părţilor interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 şi următoarele se aplică în mod corespunzător.
Art. 251 („Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii”)
Ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum şi de către organele competente potrivit legii, din dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz.
Art. 252 („Procedura sechestrului”)
(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experţi.
(2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.
(3) Bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată.
(4) Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară.
(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.
(6) Obiectele prevăzute la alin. (4) şi (5) se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei soluţii definitive.
(7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.
(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum şi sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.
(…)”.
5.1.3. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
„Art. 11
În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie”.
5.1.4. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
„Art. 20
În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”.
5.1.5. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului
„Art. 32
În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”.
5.1.6. Codul de procedură civilă
„Art. 2 („Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă”)
(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.
(2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare. (…)”.
„Titlul IV („Măsuri asigurătorii şi provizorii”)
Cap. I („Sechestrul asigurător”)
Secţiunea 1 („Dispoziţii generale”)
Art. 953 („Condiţii de înfiinţare”)
(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. (…)
Art. 954 („Procedura de soluţionare”)
(1) (…) Creditorul nu este dator să individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înfiinţeze sechestrul”.
5.2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului
În cauză sunt incidente drepturile protejate de art. 1 paragrafele (1) şi (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:
„(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
(2) Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.
Totodată, prezintă relevanţă în cauză textul art. 6 parag. (2) din convenţia menţionată: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.
Din studiul jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României rezultă că, sub aspectul concret al problemei de practică neunitară identificate, nu au fost pronunţate decizii relevante.
În legătură cu textele convenţionale anterior menţionate se reţine însă că prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în M. Of. nr. 387 din 3 iunie 2015, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală şi a arătat (paragraful 17) că prin Decizia din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instituirea unui sechestru asigurător „nu reprezintă o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate”.
În acelaşi sens, în paragraful 19 al deciziei anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a săvârşirii unei fapte penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii”.
Se mai reţine, deopotrivă, că prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, arătând că: „sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv” (parag. 16).
Instanţa de contencios constituţional a reiterat concluzia anterior menţionată şi în cadrul Deciziei nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, arătând că luarea măsurilor asigurătorii nu are semnificaţia stabilirii vinovăţiei celor ce săvârşesc fapte penale, înainte ca vinovăţia acestora să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă (paragraful 24); totodată, a constatat că „ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept” (paragraful 30).
Nu în ultimul rând, faptul că luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu formularea unei acuzaţii penale – în sensul în care această noţiune a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 23 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Kamburov II împotriva Bulgariei (paragraful 22), ca „noţiune autonomă a Convenţiei”, independent de conotaţia pe care o are în sistemele naţionale de drept ale statelor contractante – a fost menţionat de instanţa europeană şi în Cauza Arcuri contra Italiei, arătându-se că astfel de proceduri, prin care nu se urmăreşte stabilirea unui grad de vinovăţie raportat la o infracţiune săvârşită, au o natură preventivă, neputând constitui o acuzaţie în materie penală.
[…]
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, examinând problema de drept, constată că aceasta se referă la identificarea unui punct de vedere neunitar cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al luării măsurilor asigurătorii de către instanţă în cursul judecăţii, când din verificările efectuate rezultă că inculpatul nu are niciun bun în patrimoniu, în cauzele penale pentru care legislaţia în vigoare prevede o astfel de obligaţie, cum sunt: cauzele în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitatea de exerciţiu restrânsă, cauzele ce au ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare, prin raportare la art. 11 din aceeaşi lege, infracţiunile de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, potrivit art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în cauzele care au ca obiect infracţiuni de corupţie şi asimilate infracţiunilor de corupţie, prevăzute în capitolul III din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000, astfel cum dispune art. 20 din actul normativ menţionat.
Fiind vorba despre o situaţie obiectivă (lipsa bunurilor din patrimoniul suspectului sau inculpatului) ce poate fi întâlnită relativ frecvent în practică, modul de soluţionare a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este de interes şi pentru situaţiile în care luarea măsurilor asigurătorii este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată, precum şi pentru ipotezele prevăzute de lege în care asemenea măsuri asigurătorii se dispun asupra bunurilor altor persoane şi ale persoanei responsabile civilmente.
Instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că luarea măsurii asigurătorii depinde de existenţa unor bunuri în patrimoniul persoanei vizate de sechestru. Dacă ar fi acceptat acest punct de vedere, ar trebui să se înţeleagă că punerea în executare a măsurii sechestrului trebuie analizată ca o situaţie premisă a luării măsurii sechestrului, şi nu ca o consecinţă a dispunerii măsurii.
Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul. Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susţinută şi de doctrina din materia procesual civilă: „În ce priveşte forma cererii, art. 954 alin. (1) teza a doua NCPC prevede că nu există obligativitatea individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită înfiinţarea măsurii asigurătorii. Această soluţie se justifică prin aceea că, la momentul solicitării înfiinţării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operaţiune fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgenţă concepută a veni într-un moment de mare tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigaţii suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub sechestru ar fi de natură să îndepărteze şansele acestuia de a obţine o protecţie provizorie într-un timp util.
Determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.” (Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae – p. 1.270).
Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi introducerea unei condiţii suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie indicate de cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susţinute nici de necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituţia României (art. 53 din Constituţia României, republicată) şi nici de regulile procesului echitabil. Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existenţa unor categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca şi proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiţii pe care judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau procurorului.
Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii). Acest punct de vedere este exprimat în practica Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Încheierea nr. 195 din data de 8 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 988/1/2016, şi, respectiv, Încheierea nr. 394 din data de 11 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.757/1/2016), apreciindu-se că atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.
În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terţi lezaţi prin acţiunea ce face obiectul judecăţii ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuşi, „(…) atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din Convenţie], care nu este aplicabil în speţă (CEDO. Secţia a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03, disponibilă pe www. legalis.ro)” [Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae (p. 1.253)]
În aceste condiţii, un prim aspect de interes pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării este situaţia în care, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, în patrimoniul persoanei vizate de măsuri (suspect, inculpat, alte persoane sau persoana responsabilă civilmente) nu există bunuri, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii fiind chemat să stabilească dacă o atare inexistenţă constituie sau nu un impediment în dispunerea de măsuri asigurătorii.
Analizând prevederile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, în raport cu celelalte dispoziţii ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare şi nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.
Cum scopul instituirii acestor măsuri, menţionat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, este unul de interes social general, rezultă că unde textul de lege nu distinge, nici instanţele nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terţi) sub imperiul măsurilor asigurătorii instituite.
Deşi se poate considera că textul art. 254 din Codul de procedură penală se referă, în mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situaţia unor bunuri prezente, constând în creanţe ale persoanei vizate de poprire. Chiar şi aşa, nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenţei sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conţine vreo dispoziţie de exceptare de la luarea şi, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală.
De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuşi scopului instituirii unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate, existenţa sau inexistenţa bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului, altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza instituirii măsurilor asigurătorii, ci priveşte faza procesuală următoare, aceea a executării dispoziţiilor instanţei privind luarea unor asemenea măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 din Codul de procedură penală.
Concret, din analiza dispoziţiilor art. 249, 251 şi 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată şi reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.
Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, 254 şi 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz. Astfel, există o atribuţie stabilită în sarcina executorilor judecătoreşti prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească, text în acord cu dispoziţiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente „se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător”.
În acelaşi context al celor două faze procesuale, luarea măsurii şi punerea în executare a măsurii, se reţine că, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, textul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost declarat parţial neconstituţional, deoarece nu prevedea posibilitatea contestării luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, considerându-se că lipsa unei căi de atac separate îndreptate împotriva însuşi fondului dispunerii măsurii contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţia României, republicată. În acest sens, prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost introdusă posibilitatea formulării căilor de atac împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, prin adăugarea în Codul de procedură penală a unui nou articol, art. 250ˆ1, şi modificarea atât a textului art. 250 [prin introducerea alin. (5ˆ1) ], cât şi pe cel al art. 251 din actul normativ arătat.
Totodată, se observă că art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală menţionează expres că o eventuală contestaţie formulată după rămânerea definitivă a hotărârii de instituire a unei măsuri asigurătorii mai poate privi doar maniera de aducere la îndeplinire a măsurii, mai exact, executarea măsurii, legea care guvernează o atare contestaţie la executare fiind legea civilă.
Sub un al doilea aspect, referitor la opinia exprimată de prima orientare jurisprudenţială privind necesitatea întreprinderii unor verificări prealabile ale existenţei bunurilor care ar putea face obiectul măsurilor asigurătorii dispuse, se constată că dispoziţiile care reglementează condiţiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul penal, cuprinse în titlul V cap. III din Codul de procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparţinând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligaţia instanţei de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiţii, câtă vreme, în raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă proceduri temporare, care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl vizează.
Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare condiţie suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susţine necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii asigurătorii, în scopul determinării existenţei şi identificării bunurilor din patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalităţii procesului penal.
Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile şi, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situaţia în care aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la aprecierea organului competent, cât şi în situaţia ce face obiectul prezentei sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor asigurătorii.
Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanţa de judecată sau organul de urmărire penală este ţinut să le dispună, chiar şi în situaţia în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuţie luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiţia existenţei bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege şi orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.
Cum sesizarea urmăreşte o dezlegare a problemei de drept analizate, care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii, soluţia legală nu poate fi decât cea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor de lege incidente, anterior menţionate, care stabilesc, neechivoc, că măsura trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezenţa circumstanţelor speciale impuse de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală şi de legile speciale (infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cele prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi de art. 20 din Legea nr. 78/2000).
În considerarea celor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii declarat de Curtea de Apel Braşov şi va stabili că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie.
Prin Decizia nr. 19/2017, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel Brașov și, în consecinţă, a stabilit că: atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal, nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.