Reprezentarea convențională a persoanelor juridice în litigiile din materia dreptului proprietății industriale

I. Aspecte introductive

Articolul pune în discuție limitele efectelor Deciziei nr. 2/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, raportate la imperativul înfăptuirii justiției cu respectarea legii și a principiului supremației acesteia.

Prin Decizia nr. 2/2017 din data de 2 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. 3358/1/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[1] (Decizia ÎCCJ nr. 2/2017) a dezlegat chestiunea de drept formulată de către Curtea de Apel București astfel:

„Dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, trebuie interpretate în sensul că – prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă – este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, republicată, să reprezinte în faţa instanţelor judecătoreşti, în litigiile de proprietate industrială, alte persoane juridice având calitatea de parte?

Or, dimpotrivă, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000, republicată, trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanţă o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces?”.

Răspunsul ÎCCJ a fost în sensul că:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată poate fi asigurată şi prin consilierul juridic angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, în măsura în care consilierul juridic are şi calitatea de consilier în proprietate industrială”.

Față de problemele de interpretare și aplicare a Deciziei ÎCCJ nr. 2/2017 în practica ÎCCJ, secția I civilă, în raport de dispozițiile art. 519 și ale art. 521 alin. (1) C. pr. civ., se pune problema dacă dezlegarea problemei de drept dată prin Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 își găsește aplicarea și în litigii din materia dreptului de proprietate industrială care nu au ca obiect contestația titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) (partea I a articolului).

Chestiunea de drept care a fost dezlegată prin Decizia ÎCCJ nr. 2/2017 poartă asupra interpretării dispozițiilor art. 28 alin. (2) și ale art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială (O.G. nr. 66/2000^[2]), raportate la normele generale ale art. 84 alin. (1) C. pr. civ.

Se ridică problema conformității dezlegării date de ÎCCJ cu dispozițiile Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic^[3] (Legea nr. 514/2003). Argumentele susținute prin articol sunt în sensul că interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 66/2000 nu poate fi decât în sensul că profesia de consilier juridic poate fi exercitată numai cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 514/2003 (partea a II-a a articolului).

O altă problemă este aceea dacă dezlegarea dată de ÎCCJ respectă dispozițiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat^[4] (Legea nr. 51/1995). Interpretarea sistematică a dispozițiilor O.G. nr. 66/2000 și a dispozițiilor Legii nr. 51/1995 nu poate fi decât în sensul că profesia de avocat poate fi exercitată numai cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 51/1995, ceea ce impune avocatului cu drept de reprezentare ad litem obligația de a încheia un contract de asistență juridică cu persoana juridică ce are calitatea de parte în proces (partea a III-a a articolului).

Este discutată și problema abrogării dispozițiilor art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 66/2000, astfel cum acestea au fost interpretate de ÎCCJ, prin coroborare cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 66/2000, într-un sens contrar Deciziei ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 9/2016, ca efect al dispozițiilor art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 (partea a IV-a a articolului).

II. Limitele efectelor Deciziei nr. 2/2017 raportate la imperativul respectării dispozițiilor art. 519 și art. 521 alin. (1) C. pr. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 519 C. pr. civ.:

„Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective (subl. ns.), este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Art. 521 alin. (1) C. pr. civ. prevede:

„Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării (subl. ns.)”.

Prin Decizia nr. 2/2017 s-a dezlegat următoarea chestiune de drept:

„Dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, trebuie interpretate în sensul că – prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă – este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, republicată, să reprezinte în faţa instanţelor judecătoreşti, în litigiile de proprietate industrială, alte persoane juridice având calitatea de parte?

Or, dimpotrivă, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000, republicată, trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanţă o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces?”

Rezolvarea de principiu a chestiunii de drept cu care a fost învestită ÎCCJ este limitată la „soluţionarea pe fond a cauzei respective”.

Cauza care a determinat învestirea ÎCCJ avea ca obiect soluționarea unei contestații (cale de atac de competența instanțelor judecătorești) formulate împotriva unei hotărâri pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

În cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 2/2017, cu privire la problema dacă dezlegarea chestiunii de drept produce efecte și în litigii care nu au ca obiect soluționarea căii de atac a contestației formulate împotriva unei hotărâri pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul OSIM, ÎCCJ a statuat că:

„73. Întrucât modalitatea în care este conceput să funcţioneze acest mecanism de prevenire a practicii neunitare nu permite tranşarea unor chestiuni de drept ipotetice, se impune limitarea răspunsului la dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte.

74. Prin urmare, legătura cu cauza este asigurată doar pentru ipoteza conturată în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere, şi anume aceea a reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestaţia titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (subl. ns.) […].

81. Aşa cum s-a arătat cu ocazia analizării condiţiei de admisibilitate a legăturii cu cauza, se impune doar dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte, respectiv reprezentarea convenţională a persoanei juridice prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestaţia titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci […].

85. Răspunsul la întrebarea adresată de instanţa de trimitere trebuie circumstanţiat în raport cu împrejurările concrete şi particularităţile speţei, iar dezlegarea chestiunii de drept se va limita strict la obiectul litigiului”.

Considerentele citate supra relevă că, în conformitate cu prevederile art. 519 și art. 521 alin. (1) C. pr. civ., dezlegarea dată prin Decizia nr. 2/2017 este limitată sub două aspecte:

(1) dezlegarea este limitată la chestiunea de drept efectiv ridicată, respectiv la interpretarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) și ale art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 66/2000 exclusiv în raport de dispozițiile art. 84 alin. (1) C. pr. civ. și
(2) dezlegarea este limitată doar la ipoteza conturată în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere: reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect soluționarea căii de atac a contestaţiei formulate împotriva hotărârii pronunţate de Comisia de contestaţii mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (subl. ns.).

Față de dispozițiile art. 519 și ale art. 521 alin. (1) C. pr. civ., având în vedere statuările cuprinse în par. 73, 74, 81 și 85 din Decizia nr. 2/2017, instanțele judecătorești nu pot invoca dezlegarea Deciziei nr. 2/2017, pentru ca aceasta să fie aplicată mutatis mutandis în litigii din materia dreptului proprietății industriale care au un obiect diferit de cauza care a determinat sesizarea ÎCCJ (subl. ns.), respectiv în litigii privind soluționarea cererii de anulare a înregistrării unei mărci pentru motivul înregistrării mărcii cu rea-credință, sau în litigii care au ca obiect soluționarea unei acțiuni în contrafacere.

Un procedeu contrar încălcă în mod evident și deliberat prevederile art. 519 și ale art. 521 alin. (1) C. pr. civ.

III. Limitele efectelor Deciziei nr. 2/2017 raportate la obligația exercitării profesiei de consilier juridic cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic

În litigiul pendinte care a determinat sesizarea ÎCCJ s-a ridicat problema dacă un consilier juridic angajat cu contract de muncă al unei societăți cu răspundere limitată, persoană juridică ce este o formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, dar care nu are calitatea de parte în litigiu, are calitatea de reprezentant convențional al unei alte persoane juridice care are calitatea de parte în proces, dar cu care consilierul juridic nu a încheiat un contract de muncă, în condițiile în care între forma de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială și persoana juridică parte în litigiu s-a încheiat un contract de mandat general, guvernat de dispozițiile Codului civil.

Prin raportare exclusiv la dispozițiile art. 84 alin. (1) C. pr. civ., ÎCCJ a statuat că:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată, reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată poate fi asigurată şi prin consilierul juridic angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, în măsura în care consilierul juridic are şi calitatea de consilier în proprietate industrială”.

ÎCCJ a reținut în considerente că art. 28 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 nu derogă de la dispozițiile de drept comun prevăzute prin art. 84 alin. (1) C. pr. civ. (subl. ns.):

„138. În limitele prezentei sesizări, care vizează art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă doar prin prisma interpretării date prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu se relevă niciun argument pentru care art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000, care permite reprezentarea unei persoane juridice prin intermediul unei alte persoane juridice, respectiv prin consilierul juridic salariat al acesteia din urmă, ar fi contrar art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în situaţia din speţă.

139. În acest caz, art. 28 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 66/2000 nu are nici măcar un caracter derogatoriu de la norma de drept comun, dat fiind că nu conţine o soluţie legislativă diferită în aceeaşi situaţie, constituind o normă particulară de reprezentare în judecată prin avocat sau consilier juridic”.

Prin Decizia nr. 2/2017, ÎCCJ nu a interpretat sistematic dispozițiile art. 20 alin. (1) și ale art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială și dispozițiile Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic.

Interpretarea sistematică a dispozițiilor O.G. nr. 66/2000 și a dispozițiilor Legii nr. 514/2003 conduce la concluzia că prin O.G. nr. 66/2000 nu s-au reglementat dispoziții legale contrare Legii nr. 514/2003.

Simpla împrejurare că un consilier juridic întrunește în propria sa persoană și calitatea de consilier în proprietate industrială, calitate care poate fi dobândită și de persoane fără studii juridice (art. 5 din O.G. nr. 66/2000), nu este aptă să permită reprezentarea ad litem a unei societăți juridice, altfel decât în condițiile reglementate prin Legea nr. 514/2003.

Deoarece profesia de consilier juridic nu poate fi exercitată altfel decât cu respectarea Legii de organizare și exercitare a profesiei, Legea nr. 514/2003, nu poate avea calitatea de reprezentant ad litem decât consilierul juridic angajat cu contract de muncă în cadrul unei persoane juridice care întrunește calitatea de parte în proces.

Avem în vedere următoarele argumente:

În primul rând, ierarhia actelor normative impune ca o Ordonanță de Guvern emisă de Guvernul României să respecte forța juridică superioară a unei Legi emise de Parlamentul României.

Orice act normativ „trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei”, „scop în care acesta trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune” [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative^[5] (Legea nr. 24/2000)].

Aceasta înseamnă că nu este de conceput că prin O.G. nr. 66/2000 s-a urmărit edictarea unor prevederi legale contrare dispozițiilor Legii nr. 514/2003 și că interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 66/2000 nu poate fi decât în sensul respectării Legii nr. 514/2003.

În al doilea rând, având în vedere raportul legilor în timp, este cert că interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 66/2000, act normativ anterior edictat, nu poate fi decât în sensul respectării și conformității cu dispozițiile Legii nr. 514/2003, lege adoptată ulterior Ordonanței de Guvern.

DOWNLOAD FULL ARTICLE