Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ

Autoritatea părintească reprezintă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care părinţii îl datorează faţă de copiii lor minori, cât şi faţă de bunurile acestora.

Pornind de la această definiţie a instituţiei autorităţii părinteşti, vom încerca să analizăm modalitatea în care instanţele de judecată, în pricinile ce au ca obiect „exercitarea autorităţii părinteşti” apreciază că trebuie acordată unuia sau altuia dintre părinţi, ori chiar împreună atunci când acest lucru se impune cu prioritate scopul protejării interesului superior al copilului.

Este limpede şi normal ca un copil să crească, să fie educat şi să trăiască într-o familie în adevăratul sens al noţiunii de „familie”, înţelegând aici părinţii biologici sau, atunci când este cazul, cei adoptivi.

Cu toţii putem spune că nicio decizie nu este mai grea de cântărit şi pronunţat decât aceea în care se decide soarta unui copil, cu atât mai mult cu cât, acesta este un minor.

Viaţa, oricum ar fi ea, este indisolubil legată de părinţi, de mama şi de tata, de mediul familial, de dragostea şi ocrotirea celor mai dragi fiinţe, care sunt pentru noi toţi părinţii.

Astfel, cum scriam într-o altă lucrare – „Nu putem cere altuia ceea ce noi înșine nu am putut dărui, nu putem forța pe altul la ceva ce nu este în simțirea lui. Lasă liber omul de lângă tine și chiar tu vei fi mai liber decât este el. Nu încerca să sufoci cu dorința ta și cu visele tale pe cel de lângă tine, lasă-l să își trăiască propriul său vis. Nu avem dreptul de a forţa omul de lângă noi să trăiască la nesfârşit într-o viaţă care nu este a lui, care nu îi aparţine”. Astfel că, odată ce soţii hotărăsc să nu mai continue o viaţă de familie, ne întrebăm fireşte, ce soartă vor avea copii acelui cuplu?

Dacă în procedura divorţului se discută cu precădere motivele viitoarei separări a soţilor, situaţia lor civilă şi alte aspecte legate de viaţa de familie, trebuie să ne întrebăm – dar cu copiii ce facem? – cu mare responsabilitate care este soluţia oportună, legitimă, corectă şi cea mai potrivită pentru copil.

Părinţii căsătoriţi exercită autoritatea părintească în comun şi în mod egal, fiind împreună răspunzători pentru toate drepturile şi îndatoririle ce privesc minorii.

Art. 483 alin. (3) C. civ. „ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori”.

Aceasta fiind regula instituită de Codul civil, nu ne rămâne decât să detaliem şi să analizăm cu precădere situaţia de excepţie, aceea a exercitării autorităţii părinteşti numai de către unul dintre soţi.

În conţinutul autorităţii părinteşti se regăsesc drepturi referitoare la persoana copilului, precum îngrijirea acestuia, menţinerea relaţiilor personale, creşterea, educarea şi întreţinerea sa, cât şi drepturi ce privesc bunurile, precum şi dreptul de a reprezenta legal copilul şi de a-i administra bunurile.

Art. 397 C. civ., stabileşte regula în materie, în sensul că autoritatea părintească este exercitată de ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care există motive temeinice pentru ca instanţa să hotărască exercitarea autorităţii de către un singur părinte, ţinând seama de interesul superior al copilului.

Aplicarea excepţiei de la regula menţionată presupune astfel, probarea incidenţei unor împrejurări excepţionale în sensul că exercitarea comună a autorităţii părinteşti ar prejudicia interesul copilului.

Împrejurarea că mama a lăsat copilul în grija tatălui şi a bunicilor paterni la scurt timp după naştere şi nu s-a mai interesat de acesta, reprezintă o împrejurare faţă de care instanţa de tutelă va ţine seama cu precădere la soluţia ce o va pronunţa. Tot astfel, tatăl care părăseşte locuinţa familială imediat după naşterea copilului său la scurtă vreme, începând o relaţie extraconjugală fără să se intereseze de minor, este de natură să conducă la o soluţie defavorabilă acestuia din partea instanţei de judecată.

În cazul divorţului părinţilor autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor din cod referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care căsătoria părinţilor copilului minor a fost anulată, ori a încetat ca urmare a încheierii, cu bună credinţă, a unei noi căsătorii de către soţul unei persoane declarată moartă, dar care ulterior s-a dovedit a fi în viaţă.

Autoritatea părintească va fi exercitată în mod exclusiv de către unul dintre părinţi şi în situaţia în care unul dintre aceştia este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţa de a-şi exprima voinţa.

Codul civil nu precizează împrejurările care îl pun pe unul dintre părinţi în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, însă doctrina şi practica judiciară au reţinut că aceste motive pot fi: dispariţia unui părinte, privarea de libertate a unuia dintre părinţi, abandonarea definitivă a minorului de către unul dintre părinţi, starea de sănătate precară, chiar gravă care împiedică exprimarea consimţământului cu privire la situaţia minorului (bunăoară, tatăl minorului aflat în stare de comă profundă de o perioadă îndelungată de timp, fac greoaie sau chiar imposibilă deplasarea minorul el însuşi bolnav la tratament în străinătate, prin imposibilitatea acordării acceptului de a părăsi ţara în scop terapeutic).

Este indiferent motivul din care căsătoria celor doi părinţi a încetat, astfel cum arată Codul civil, anulată, desfăcută ca efect al divorţului, ori ca urmare a încheierii unei noi căsătorii de către unul dintre părinţii de bună-credinţă.

Ca urmare a încetării legăturii maritale a părinţilor şi soarta autorităţii asupra copilului minor trebuie într-un fel tranşată, iar aptitudinea şi plenitudinea de a decide aparţine judecătorului instanţei de tutelă.

În limbajul comun se foloseşte o noţiune pe care legiuitorul Codului civil nu a dorit să şi-o însuşească respectiv, cea de custodie a copiilor. Noţiunea nu este specifică legislaţiei noastre, ea nefiind folosită nici în Codul civil de la 1865, fiind împrumutată şi împământenită în limbajul curent din alte sisteme de drept, folosită fiind chiar prin Convenţia Europeană privind recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor privind custodia copiilor şi restabilirea custodiei copiilor din 1980.

Pe lângă dispoziţiile noului Cod civil privind efectele divorţului în raporturile dintre copii şi părinţi, trebuie avute în vedere şi drepturile copilului prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Convenţia cu Privire la Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1990, Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale de la Roma 1950 şi alte legii şi tratate internaţionale.

Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori

– regula este aceea că, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi (în limbaj obişnuit – „custodie comună”).
– excepţia: când există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi (părinte custodian). În această situaţie, celălalt părinte (părinte necustodian) păstrează dreptul de a veghea asupra modului în care copilul este crescut şi educat, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.
– în mod cu totul şi cu totul excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie, ori persoană sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. În acest caz, instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.

Art. 400 alin. (1) C. civ. stabileşte că, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior la copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul superior la copilului.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004:

(2) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie.
(3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
(4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Înţelegem aşadar, că interesul superior al copilului reprezintă ansamblul normelor, preceptelor şi conceptelor vieţii minorului subordonate moralei, eticii, culturii, echilibrului social şi aptitudinal pe care părinţii trebuie să îl creeze şi perpetueze în viaţa şi subconştientul minorului.

Tot în art. 2 al Legii nr. 272/2004 alin. (6), legiuitorul a înţeles să precizeze chiar cu titlu exemplificativ criteriile de determinare a interesului superior al copilului astfel:

a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţa la o familie;
b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate;
c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor;
d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Toate aceste criterii şi altele asemenea vor fi avute în vedere de către instanţa de tutelă la pronunţarea soluţiei celei mai potrivite cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti.

Bunăoară instanţa poate stabili că este în interesul superior al minorului ca locuinţa şi exercitarea autorităţii părinteşti să fie stabilită la mamă, cu care acesta a locuit de la naştere şi până la judecarea cererii de exercitarea a autorităţii, aceste aspecte rezultând din probatoriile administrate în cauză, proba testimonială cu martorii încuviinţaţi reliefând că reclamanta, mama copilului, s-a ocupat şi se ocupă efectiv de îngrijirea minorului.

DOWNLOAD FULL ARTICLE