Principiile investigaţiei criminalistice în raport de noua legislație procesual penală

Criminalistica este guvernată de principiile de bază care privesc modul de organizare a sistemului judiciar şi activitatea desfăşurată pe parcursul procesului penal^[1].

Unele dintre principiile fundamentale ale Criminalisticii sunt identice sau asemănătoare cu cele ale dreptului procesual penal și au la bază aceeaşi concepţie definitorie pentru modul de realizare a justiţiei în cauzele penale^[2].

Având în vedere faptul că noţiunea de principiu fundamental al procesului penal reprezintă o regulă care stă la baza întregii activităţi procesuale”^[3], se considera ca noţiunea de principiu fundamental al Criminalisticii reprezintă o regulă aplicabilă tuturor domeniilor, prin sintetizarea regulilor de bază desprinse dintr-o bogată experienţă de practică criminalistică.

Analiza sistemului principiilor fundamentale ale Criminalisticii presupune, în primul rând, conturarea acestui sistem prin raportarea la specificul obiectului Criminalisticii şi la rolul jucat în stabilirea adevărului.

Sistemul principiilor fundamentale ale Criminalisticii include principii comune întregului sistem de drept, cum este principiul legalităţii, dar şi principii ale activităţii procesual penale, ca de pildă principiul aflării adevărului, prezumţia de nevinovăţie.

Alături de aceste principii, vom întâlni şi reguli fundamentale proprii criminalisticii, cum sunt, de exemplu, principiul identităţii sau principiul potrivit căruia orice faptă infracţională lasă urme, astfel încât se poate observa că ne aflăm în faţa unui sistem unitar de reguli fundamentale, în care se îmbină armonios principiile generale de Drept penal şi Drept procesual penal, cu principiile proprii Criminalisticii.

Principiile fundamentale ale Criminalisticii

1. Principiul legalităţii. Principiul legalităţii este fundamental pentru întreaga activitate a unui stat de drept. El este prevăzut atât în Constituţie, cât şi de normele penale. Astfel, în art. 1^[4] al noului Cod penal (NCP)^[5] şi în art. 2^[6] al noului Cod de procedură penală (NCPP)^[7], se prevede că întreaga activitate procesual penală, în consecinţă şi aceea proprie investigării infracţiunilor, se desfăşoară în strictă conformitate cu prevederile legii. Prin posibilităţile sale specifice, Criminalistica serveşte acelui deziderat, conform căruia, nimeni să nu se sustragă răspunderii pentru încălcarea legilor şi să nu rămână nepedepsit, dar, totodată, nimeni să nu fie sancţionat sau pedepsit pe nedrept.

Situarea principiului legalităţii pe unul dintre primele locuri ale sistemului principiilor fundamentale ale Criminalisticii are menirea să evidenţieze faptul că totalitatea activităţilor de investigare criminalistică trebuie să se desfăşoare în concordanţă perfectă cu prevederile legale.

În condiţiile unui stat de drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt esenţiale pentru existenţa societăţii civile, orice încălcare a legii, orice abatere de la regulile de executare a uneia dintre activităţile sau actele de cercetare criminalistică, poate atrage după sine sancţiuni, fie cu caracter administrativ, fie cu caracter procesual, acestea putând merge până la anularea actului ilegal.

2. Principiul aflării adevărului. Acest principiu are o semnificaţie cu totul deosebită, pornind de la faptul că pentru înfăptuirea justiţiei penale este imperios necesară aflarea adevărului. Art. 5 al NCPP prevede că: „Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului”.

Realizarea acestei cerinţe presupune reflectarea exactă a realităţii obiective în concluziile desprinse de organele judiciare prin intermediul probelor. Aflarea adevărului este, deci, consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumită cauză.

Fiind o ştiinţă care înmănunchează o multitudine de procedee, tehnici şi metode, Criminalistica pune la dispoziţia justiţiei mijloace de cunoaştere ştiinţifică a adevărului. De altfel, este unanim admis că adevărurile ştiinţifice sunt obţinute, de regulă, prin folosirea unor metode complexe şi tehnici care servesc la descoperirea, descrierea şi explicarea proceselor şi fenomenelor lumii materiale.

Mijloacele ştiinţifice proprii Criminalisticii pot descoperi autorul faptei ilicite şi pot scoate la lumină probele necesare aflării adevărului în procesul penal, ceea ce este de natură să consolideze opinia exprimată în literatura de specialitate, că există întru-totul posibilitatea aflării adevărului de către organele judiciare chemate să soluţioneze o anumită cauză penală^[8].

3. Prezumţia de nevinovăţie. Conform acestui principiu, orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este prezumată nevinovată, numai organelor judiciare revenindu-le obligaţia de a administra probele necesare dovedirii vinovăţiei.

Prezumţia de nevinovăţie nu se limitează numai la o fază sau alta a procesului penal, operând, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, pe tot parcursul său^[9].

În activitatea complexă de cercetare şi analiză a urmelor unei infracţiuni sau a mijloacelor materiale de probă, specialiştii criminalişti trebuie să caute, în egală măsură, atât elementele prin care se poate stabili vinovăţia, cât şi elementele de dovedire a nevinovăţiei.

În condiţiile independenţei organelor judiciare, ca şi ale luptei cu fenomenul infracţional, este necesară evitarea părerilor preconcepute, a concepţiilor insuficient argumentate ştiinţific, într-un cuvânt, a încercărilor de stabilire cu orice preţ şi în orice mod, a vinovăţiei unei persoane, întrucât s-ar încălca în mod flagrant principiul enunţat.

În vederea lărgirii sferei de aplicare a prezumţiei de nevinovăţie, în literatura de specialitate se insistă pentru acordarea unei importanţe deosebite actelor efectuate în cursul urmăririi penale. Prin aceasta, organele judiciare sunt obligate să adopte o atitudine de maximă prudenţă în momentul în care decid că unei persoane i se poate atribui calitatea de suspect, prin începerea urmăririi penale împotriva ei.

Ca argument al importanţei Criminalisticii în garantarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi invocată inclusiv posibilitatea, creată prin utilizarea metodelor criminalistice moderne, de a evita soluţii de condamnare neconforme cu realitatea, sau de eludare a adevărului.

4. Principiul existenţei urmelor oricărei fapte penale. Toate faptele ilicite ale omului, ca, de altfel, orice activitate a sa, produc transformări sau modificări ce se obiectivizează, din punct de vedere criminalistic, în urme ale infracţiunii.

Reflectarea materială a actului infracţional reprezintă una dintre premisele de bază ale cercetării criminalistice, fiind aproape unanim admisă teza că nu poate exista infracţiune fără urme^[10]. Pentru înţelegerea exactă a acestui principiu, se impun câteva precizări, cu atât mai mult cu cât, uneori, se afirmă că, în practică, pot fi întâlnite şi aşa-numitele „crime perfecte”.

În primul rând, prin noțiunea de urmă a infracţiunii, trebuie să se înţeleagă orice modificare materială intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Între fapta autorului şi modificarea intervenită este necesar să existe un raport cauzal caracterizat prin aceleaşi criterii ca raportul cauzal prezent în structura laturii obiective a infracţiunii. Astfel se poate explica de ce urma este interpretată nu numai ca o modificare materială, realizată în exclusivitate de autorul faptei, ci şi ca o modificare materială determinată de victima unei agresiuni, dar ca o consecinţă a infracţiunii, cum sunt muşcăturile, zgârieturile, petele de sânge aflate pe corpul sau îmbrăcămintea agresorului.

Noţiunea de urmă trebuie privită într-un sens foarte larg, întrucât prin urmă nu se înţelege numai urma formată prin contactul direct a două corpuri (urmele de mâini, de picioare, de dinţi, de buze, de pneuri, ale instrumentelor de spargere etc.) ci şi urme de resturi materiale, urme biologice, reziduuri ale tragerii cu arma de foc, microurme diverse.

În literatura de specialitate s-a menționat faptul că însăși consumarea infracţiunii sau modul de operare al infractorului pot să fie incluse în categoria generală a urmelor, aspect asupra căruia vom reveni în partea destinată traseologiei^[11].

Sistemul principiilor fundamentale ale Criminalisticii, conține teza potrivit căreia săvârşirea unei infracţiuni lasă urme în mediul ei material şi în conştiinţa oamenilor are semnificaţie şi prin aceea că reprezintă un factor stimulator de perfecţionare permanentă, pe toate planurile, a mijloacelor şi metodelor Criminalisticii. Aşa se explică de ce de la identificarea pe baza urmelor mâinii s-a ajuns la identificarea după voce sau prin stabilirea profilului A.D.N.

Nu de puţine ori organele de urmărire penală sunt puse în faţa unor autori abili şi preocupaţi să-şi perfecţioneze metodele, ceea ce nu înseamnă însă, că o faptă poate rămâne fără urme. Dacă nu s-a descoperit nici o urmă, aceasta nu înseamnă că ea nu există.

5. Principiul identităţii. În centrul investigaţiilor criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului în procesul penal se află identificarea persoanelor, a obiectelor sau a fenomenelor aflate în legătură directă, cauzală, cu faptele incriminate de legea penală^[12].

Identificarea presupune un proces de căutare şi valorificare ştiinţifică a probelor necesare descoperirii autorului şi soluţionării cauzei penale^[13].

La baza acestui proces, caracterizat prin varietate şi complexitate, stă un principiu fundamental al gândirii umane şi anume, principiul identităţii^[14].

Particularizat la necesităţile justiţiei, principiul identităţii capătă, prin intermediul Criminalisticii, anumite trăsături specifice determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecţilor infracţiunii şi prin stabilirea exactă a tuturor faptelor şi împrejurărilor în care a fost săvârşită o anumită faptă penală.

6. Principiul operativităţii în efectuarea investigaţiei penale. Acest principiu este caracteristic întregii activităţi consacrate rezolvării cauzelor penale și servește scopului procesului penal, mai ales în direcţia constatării la timp şi în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, precum şi la identificarea infractorilor^[15].

In literatura juridică de specialitate, s-a subliniat că rapiditatea are consecinţe directe asupra administrării unor probe de calitate, în sensul că „odată cu trecerea timpului se şterg urmele din amintirea oamenilor şi de pe obiect, dispar oamenii şi obiectele”^[16].

Din sistematizarea unei bogate experienţe practice se desprinde cu claritate ideea că şansele de descoperire a infractorului scad pe măsura scurgerii timpului, aspect de natură să susţină afirmaţia că „timpul lucrează în favoarea infractorului”^[17].

Urgenţa are rezonanţă în întreaga activitate de investigaţie. Astfel, cercetarea la faţa locului se desfăşoară cu maximă urgenţă pentru prevenirea dispariţiei urmelor, nu numai pentru urmele perisabile prin natura lor, cum sunt urmele biologice, ci pentru toate categoriile de urme. Existenţa şi calitatea urmelor poate fi influenţată negativ nu numai de scurgerea timpului, dar şi de factori meteorologici, de acţiunea oamenilor sau animalelor.

Urgenţa se impune şi în condiţiile efectuării de constatări sau expertize destinate identificării unor obiecte ale căror caracteristici exterioare se pot modifica din cauza uzurii sau degradării în timp.

În cazul unor acte de urmărire penală, cum sunt percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, reconstituirea, confruntarea, a căror efectuare este guvernată de normele procedurale şi de reguli tactice criminalistice, se impune respectarea principiului operativităţii pentru a se asigura caracterul inopinat sau pentru a se obține rezultatul scontat.

DOWNLOAD FULL ARTICLE