Dreptul la ștergerea datelor și dreptul la aducerea ultimului omagiu: a fi uitat sau a fi ținut minte?

Deşi în privinţa celor care nu mai sunt printre noi ar trebui să aplicăm maxima de mortuis nil nisi verum (despre morţi doar adevărul), s-a perpetuat o tradiţie ce impune ca despre cei trecuţi în nefiinţă să vorbim doar de bine (de mortuis nihil nisi bonum^[1]), selectând astfel doar faptele trecutului ce pun defunctul într-o lumină favorabilă. Excluderea unor fapte din trecut poate fi lăsată la bunăvoinţa posterităţii ori poate fi realizată încă din timpul vieţii de însăşi persoana în chestiune.

Cea din urmă ultimă posibilitate a fost introdusă ca urmare a consacrării pe cale jurisprudenţială a unui drept la uitare^[2], însă al cărui domeniu de aplicare este limitat la mediul on-line. Sub aspect terminologic preferăm traducerea din franceză a denumirii: dreptul la uitare (droit a l’oubli), faţă de traducerea din limba engleză: dreptul de a fi uitat (right to be forgotten), deosebirea fiind doar de ordin stilistic, ambele fiind un drept la ştergerea datelor cu caracter personal (droit à l’effacement, right to erasure).

Dreptul la uitare izvorăște pe cale interpretativă din dreptul persoanei la respectarea vieții private, care la rândul lui îşi găsește consacrarea în convenții internaționale (art. 8 alin. 1 CEDO), Carta drepturilor fundamentale UE (art. 17), constituţii (ex. art. 26 alin. 1 din Constituţia României), etc. La nivel Uniunii Europene, dreptul la uitare este o creație pretoriana a Curţii de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), care și-a regăsit ulterior consacrarea într-un act de legislație secundară UE cu aplicație directa: Regulamentul general privind protecția datelor^[3] ce se va aplica de la 25 mai 2018.

În cauza C-131/12, Google Spain şi Google, CJUE a decis că Directiva 95/46/CE^[4] trebuie interpretată în sensul în care „operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită”. De asemenea CJUE a mai precizat că „[…] Întrucât persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă [respectarea vieţii private şi de familie şi protecţia datelor cu caracter personal – n.n.], să solicite ca informația în cauză să nu mai fie pusă la dispoziția marelui public prin intermediul includerii sale într‑o asemenea listă de rezultate, aceste drepturi prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de a avea acces la informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane. Nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză^[5]”.

În esenţă, CJUE a consacrat pe cale jurisprudenţială nu uitarea în sine, ci un drept a cărui exercitare creează premisele uitării naturale, fenomen inerent fiinţei umane. Astfel, aşternerea uitării peste fapte din trecut intervine după ce persoana vizată a solicitat şi a obţinut din partea motoarelor de căutare eliminarea din lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele ei, acele rezultate care îi încalcă dreptul la viaţă privată. Prin urmare, cel puţin în ceea ce priveşte mediul on-line, orice persoană în principiu se poate pune într-o lumină favorabilă aptă a insufla ulterior celor rămaşi în urmă dorinţa de a-i aduce un ultim omagiu.

Legea nr. 102/2014^[6] reglementează expres în art. 2 alin. 1 teza a II-a dreptul la aducerea ultimului omagiu la locul de veci al decedatului. În timp ce dreptul la o înmormântare decentă este prevăzut în beneficiul decedatului, aducerea ultimului omagiu este privită ca un drept de care se bucură orice persoană ce dorește să se reculeagă la mormântul defunctului. Trebuie să subliniem că noțiunea de „ultim omagiu” nu trebuie înţeleasă ca ţinând exclusiv de momentul funeraliilor, ci exercitarea dreptului la aducerea ultimului omagiu poate avea loc oricând, atâta timp cât locul de înmormântare al decedatului mai poate fi identificat.

În principiu, potrivit tradiției, aducerea ultimului omagiu are loc în fața unui monument funerar ce marchează locul de veci al decedatului, mormântul fiind locul ce conține corpul sau osemintele decedatului. Monumentul este un edificiu ridicat pentru a transmite posterității memoria defunctului (monumentum est, quod memoriae servandae gratia extat^[7]) iar omagiul este adus memoriei persoanei trecute în nefiinţă. Dacă defunctul nu este depus în acel loc, este vorba de un cenotaf^[8], adică un monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei rămășițe pământești nu se găsesc în acel loc ori au dispărut. Astfel, permanența monumentului asigură transmiterea memoriei defunctului și implicit permite exercitarea dreptului la aducerea ultimului omagiu.

Monumentele sunt incluse în lucrările funerare supraterane iar, potrivit art. 7 alin. 3 din Legea. nr. 102/2014, pentru executarea însemnelor, a bordurilor sau a împrejmuirilor locurilor de înhumare, pentru realizarea de obeliscuri sau a altor lucrări de artă plastică din cimitir, nu este necesară obţinerea autorizaţiei de construire potrivit prevederilor Legii nr. 50/1991^[9]. Realizarea unui monument funerar nu asigură implicit și perenitatea acestuia, aceasta depinzând în mare măsură de continuitatea dreptului de concesiune asupra locului de înmormântare. În cazul încetării dreptului de concesiune, regulamentele de organizare şi funcţionare a cimitirelor nu oferă o soluție unitară în ceea ce privește soarta monumentelor funerare.

Regulamentul pentru înmormântări din 1860^[10], în cazul locurilor de înmormântare date pe perpetuitate tace în privința monumentelor funerare întrucât în sec. al XIX-lea locul de veci era înțeles în sens literal, chiar și în lipsa unui titular în viață al dreptului de concesiune^[11], astfel că perenitatea monumentelor funerare nu era pusă în pericol de modul în care era reglementat regimului juridic al construcțiilor funerare, defuncții bucurându-se în perpetuitate de posibilitatea aducerii ultimului omagiu. Situația era diferită în cazul locurilor date pe 30 de ani sau pe un termen de cel mult 10 ani. Astfel, potrivit art. 34 și 36 din Regulamentul din 1860, monumentele funerare, după expirarea termenului, erau ridicate de administrația cimitirelor și deveneau proprietatea sa, dacă nu erau reclamate de rudele familiei înainte de expirarea termenului ori rămâneau neridicate o săptămână, cel mult o lună după aceasta. Prin urmare monumentul funerar putea fi separat de locul de înhumare, ceea ce ducea la încetarea funcției de a transmite posterității memoria defunctului, îngreunându-se identificarea locului de veci al decedatului în vederea aducerii ultimului omagiu. Este interesant de menţionat că, lucrările funerare fiind considerate bunuri sacre^[12], nu puteau fi întrebuințate de către cimitir decât la lucrări analoge, „nici o dată însă la lucrări vulgare, şi mai cu seamă necurate”.

Regulamentul privind organizarea şi administrarea cimitirelor militare^[13] prevede că monumentele funerare executate pe locurile de înhumare, în cazul încetării dreptului de folosinţă sau concesiune, dacă persoanele înhumate nu au moştenitori legali sau testamentari, trec în proprietatea statului şi în administrarea Ministerului Apărării Naţionale astfel că pot fi desfiinţate din oficiu iar apoi valorificate de către administraţia cimitirului militar. Acest regulament nu precizează modul de valorificare al monumentelor funerare, astfel că nu putem exclude posibilitatea de a fi întrebuinţate la lucrări vulgare, însă indiferent de modul de valorificare, odată cu desfiinţarea monumentelor funerare încetează rolul acestora de a mai transmite posterității memoria defunctului.

Regulamentele de organizare şi funcţionare a cimitirelor municipale impun fie eliberarea terenului la încetarea dreptului de folosinţă a locurilor de înmormântare^[14], fie desființarea și ridicarea monumentelor funerare în termen de 90 de zile de la primirea înștiințării privind încetarea dreptului de folosință a locurilor de înhumare, în caz contrar monumentele putând fi desființate de administrația cimitirului iar materialele rezultate urmând a fi valorificare, însă, spre deosebire de cimitirele militare, cu aceeași destinație^[15], fie ca foştii titulari să desfiinţeze, să ridice sau să înstrăineze aceste lucrări în termen de 90 zile de la primirea înştiinţării ori, în acelaşi termen, să-şi exprime acordul ca lucrările să fie înstrăinate de administraţia cimitirelor noului titular (sumele rezultate în urma înstrăinării de administraţia cimitirului urmând a fi predate fostului titular sau moştenitorilor acestuia, mai puţin cheltuielile efectuate cu înstrăinarea), în caz contrar, monumentele funerare fiind desfiinţate de administraţia cimitirului iar materialele rezultate valorificate de acesta^[16]. Astfel, nici regulamentele municipale nu garantează permanența monumentelor funerare menite a transmite posterității memoria defunctului.

Regulamentele de organizare şi funcţionare ale cimitirelor confesionale sunt mult mai generoase în privinţa menţinerii monumentelor funerare, şi implicit a facilitării exerciţiului dreptului de a aduce un ultim omagiu la locul de veci al decedatului. Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii ortodoxe române^[17], în privinţa monumentelor funerare, stipulează în art. 32 că persoana al cărei drept de folosinţă a locului de înmormântare a încetat, are dreptul să ridice de pe locul respectiv toate construcţiile iar, dacă în termen de 90 de zile de la încetarea dreptului de folosinţă nu au fost ridicate, acestea trec în proprietatea parohiei sau a mânăstirii. Nici acest regulament nu precizează modul de valorificare ulterioară, însă conţine o prevedere ce asigură anumitor defuncţi menţinerea monumentelor funerare, uşurându-se aducerea omagiului cuvenit, chiar şi în ipoteza încetării dreptului de concesiune asupra locurilor de înmormântare. Astfel, parohiile şi mănăstirile sunt obligate să îngrijească mormintele personalităţilor reprezentative şi ale ostaşilor căzuţi pentru patrie, precum şi mormintele decedaţilor care nu au urmaşi, însă numai atunci când acestea au lucrări importante de artă sau sunt executate cu materiale de mare valoare. În cea din urmă ipoteză, morminte nici nu pot fi înstrăinate, spre deosebire de mormintele personalităţilor reprezentative şi ale ostaşilor căzuţi pentru patrie.

DOWNLOAD FULL ARTICLE