Delimitări ale răspunderii civile delictuale în raport cu alte forme de răspundere juridică în dreptul român

1. Concursul dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală sau contravențională

Răspunderea civilă delictuală nu exclude o altă formă de răspundere, respectiv, nu exclude răspunderea contravențională sau răspunderea penală.

Astfel, cu titlu de exemplu, în cazul săvârșirii unei contravenții la regimul protecției mediului, răspunderea celui care cauzează prejudiciul (a poluatorului) este o răspundere civilă delictuală (obiectivă), dar, poate constitui, de asemenea, în același timp, și o răspundere contravențională sau, în cazurile mai grave, chiar o răspundere penală. Potrivit art. 96 alin. (3) pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, constituie contravenție încălcarea obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu şi de a înlătura urmările produse de acesta restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte”. Prin urmare, poluatorul va avea obligația de a acoperi prejudiciul, dar, în cazul în care nu o va face în termenul impus de autoritatea de mediu, va fi obligat și la plata amenzii contravenționale^[1].

În cazul comiterii unei fapte ilicite care, prin natura acesteia, constituie și o faptă penală, concursul celor două forme de răspundere (civilă delictuală și respectiv, penală) este cu atât mai pregnant și mai evident. Astfel, dacă luam, de pildă, exemplul tipic și comun al unui accident rutier, cel care cauzează prejudiciul (autorul vinovat de producerea accidentului) va răspunde civil pentru repararea prejudiciului cauzat victimei accidentului și/sau bunurilor acestuia, dar va putea răspunde, în același timp, și penal (dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de legea penală). Tot astfel, legea insolvenței, care instituie o formă particulară de răspundere civilă delictuală (despre care vom vorbi mai jos), precizează expres că o astfel de răspundere civilă nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracțiuni (art. 169 alin. 8 din Legea nr. 85/2014).

Neexecutarea obligației de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită (fie că vorbim despre un prejudiciu delictual, fie despre un prejudiciu contractual) nu atrage, ca principiu, o răspundere penală, dacă fapta cauzatoare de prejudicii nu reprezintă, prin ea însăși, o infracțiune. Ceea ce trebuie subliniat, așadar, aici, este faptul că răspunderea penală pentru datorii civile nu există în dreptul modern, spre deosebire de perioada medievală, unde era instituită așa-numita „închisoare a datornicilor”, prin care erau pedepsite persoanele care nu își onorau obligațiile contractuale.

2. Raportul dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală

Între răspunderea civilă și cea penală, întrucât cele două tipuri de răspundere se află de multe ori în concurs, există un raport de dependență destul de bine delimitat în sistemul nostru de drept.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (intitulat, cât se poate de lămuritor, Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal): „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fata instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”.

Prima teză a textului de lege citat este cât se poate de clară, jurisprudența și doctrina fiind consecvente în a aplica acest principiu, care se referă, expres, așa cum reiese și din denumirea marginală a articolului, la „autoritatea hotărârii penale în procesul civil”. Această autoritate nu se va confunda însă cu autoritatea lucrului judecat reglementată de Codul de procedură civilă, întrucât aceasta din urmă se referă exclusiv la efectele unei hotărâri judecătorești pronunțate tot într-un proces civil, iar nu într-un proces penal; în acest sens, sunt relevante dispozițiile art. art. 430-432 NCPC, dar chestiunea în discuție face obiectul exclusiv al dreptului procesual civil.

În ceea ce privește textul aliniatului (1), teza a II-a a articolului 28 NCPP, acesta este preluat (cu o adăugare importantă însă) și de dispozițiile art. 1.365 NCC. Potrivit acestui text din Codul civil, „Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”. (s.n.). Așadar, ceea ce aduce în plus textul art. 1.365 NCC față de textul art. 28 alin. (1) teza a II-a NCPP, este faptul că instanța civilă nu va ține cont nici de dispozițiile legii penale (așa cum nu va ține cont, de altfel, nici de hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal), în cazul în care va avea de soluționat o acțiune în răspundere civilă delictuală. De pildă, într-un astfel de caz, instanța civilă, care are de soluționat o acțiune în răspundere civilă delictuală (să spunem, ipotetic, o acțiune formulată împotriva unei persoane care este obligată să repare prejudiciile cauzate unei societății pe care a administrat-o în fapt) nu se va putea prevala de dispozițiile de drept material penal care incriminează fapta (aceeași faptă ilicită) ce a fost cercetată (sau ar putea fi cercetată) și în cadrul unui proces penal (în exemplul ipotetic pe care l-am dat, instanța civilă nu se va putea raporta la dispozițiile legii penale care incriminează infracțiunile de delapidare, gestiune frauduloasă sau bancruta frauduloasă etc.). Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor convergente din cele două texte de lege, o persoană care a făcut obiectul unei cercetări penale și care, în același timp, este chemată în judecată, în calitate de pârâtă, într-o instanță civilă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar care nu a fost însă condamnată (fiind achitată sau dispunându-se față de aceasta încetarea procesului penal), va rămâne subiect al judecății civile chiar și în aceste condiții; cu alte cuvinte, dacă este condamnată în procesul penal, hotărârea penală este obligatorie pentru instanța civilă, dar, în schimb, dacă nu este condamnată în procesul penal, acest lucru nu va influența cercetarea judecătorească făcută de instanța civilă, adică, hotărârea penală nu mai este obligatorie în instanța civilă.

Prin urmare, în materia care ne interesează aici, față de dispozițiile legale citate mai sus, care rezolvă problema cumulului răspundere penală / răspundere civilă, rezultă că, în cazul în care printr-o hotărâre penală definitivă s-a constatat că o persoană a săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii (care, prin ipoteză, îmbracă și elementele constitutive ale unei fapte penale), această hotărâre va deveni obligatorie pentru instanța civilă (instanță în care se judecă, în mod firesc, doar latura civilă a faptei cauzatoare de prejudicii). Devenind obligatorie, instanța civilă va fi nevoită să-l oblige pe autorul faptei ilicite (persoana condamnată în procesul penal) să plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa, pe tărâmul răspunderii civile delictuale. De pildă, în situația în care o persoană este condamnată pentru infracțiunea de distrugere, hotărârea penală de condamnare a acestei persoane consfințește, cu autoritatea lucrului judecat (aspect care nu mai poate fi pus în discuție), autorul faptei ilicite în răspunderea civilă delictuală, numai acesta urmând a fi obligat, în cadrul procesului civil, la repararea prejudiciului produs prin fapta de distrugere. Problema se pune, desigur, în cazul în care, pentru aceeași faptă ilicită, au fost demarate două proceduri judiciare distincte, respectiv o acțiune civilă (în pretenții) și o acțiune penală, acțiuni care merg, așadar, în paralel (deși, de multe ori, judecarea acțiunii civile este suspendată până la finalizarea acțiunii penale^[2]). În practică însă, sunt situații frecvente în care acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale în procesul penal, caz în care instanța penală va rezolva ambele acțiuni, adică va pronunța o hotărâre de condamnare a autorului faptei ilicite (latura penală a cauzei) și, în același timp, va putea dispune restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii (latura civilă a cauzei)^[3].

Acest raport dintre răspunderea civilă și cea penală funcționează însă numai într-un singur sens, conform celor arătate în paragraful precedent. Dimpotrivă, hotărârea civilă nu influențează acțiunea penală, în cazul în care fapta ilicită întrunește condițiile legale pentru ambele tipuri de răspundere, dispozițiile art. 28 alin. (2) din Codul de procedură penală fiind cât se poate de lămuritoare sub acest aspect: „Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.

3. Răspunderea patrimonială în dreptul român

În sistemul nostru de drept privat mai întâlnim, în anumite situații, și alte sintagme, folosite (de multe ori, în mod greșit) pentru a puncta anumite forme de răspundere civilă, cel mai frecvent având de-a face cu noțiunea de răspundere patrimonială și cu cea de răspundere materială.

Conceptul legal de răspundere patrimonială este specific dreptului muncii, dar și procedurii insolvenței^[4], chiar dacă cele două materii îl abordează sub o manieră diferită. De lege lata, atât Legea 53/2003 (Codul muncii), cât și Legea nr. 85/2014 (legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență) folosesc acest termen, deși, în opinia noastră, natura juridică este diferită.

Codul muncii reglementează răspunderea patrimonială, însă nu în temeiul răspunderii civile delictuale, ci pe tărâmul răspunderii contractuale, respectiv, în temeiul contractului individual de muncă, contract ce stă la baza raporturilor juridice dintre salariat și angajator. Așadar, reținem că răspunderea patrimonială din dreptul muncii este o răspundere contractuală, legea specială (art. 254 alin. 1 Codul muncii^[5]) fiind cât se poate de clară sub acest aspect; prin urmare, confuziile ce apar în practică relativ la această problemă trebuie excluse. Mai mult, în această materie nu regăsim conceptul legal de răspundere materială, chiar dacă, îl întâlnim, în schimb, incorect, în limbajul curent.

Dacă răspunderea patrimonială din dreptul muncii face obiectul de studiu al răspunderii contractuale și, mai cu seamă, dreptului muncii, ca ramură aparte de drept, în schimb, așa cum vom vedea, răspunderea patrimonială din dreptul insolvenței poate face obiectul de studiu al răspunderii civile delictuale.

Cu totul altfel decât dreptul muncii stau lucrurile în cazul răspunderii patrimoniale reglementate în materia dreptului insolvenței (în procedurile de insolvență, reorganizare și faliment). Astfel, legea insolvenței legiferează instituția juridică a atragerii răspunderii pentru intrarea în insolvență (denumire reținută întocmai de dispozițiile cuprinse în Secțiunea 8 din Legea nr. 85/2014, art. 169-173), ca fiind o răspundere patrimonială particulară, în sensul că beneficiază de o reglementare juridică specială. Legea instituie răspunderea membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și a oricăror alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;
g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori;
h) orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.

Legea specială (Legea nr. 85/2014) prevede și alte consecințe particulare ale pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus atragerea răspunderii patrimoniale. Astfel, dacă s-a reținut o astfel de răspundere în sarcina administratorului statutar, hotărârea instanței va fi comunicată Oficiului Național al Registrului Comerțului, din oficiu. Tot astfel, persoana împotriva căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă de atragere a răspunderii nu mai poate fi desemnată administrator sau, dacă este administrator în alte societăți, va fi decăzută din acest drept timp de 10 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Vorbim, așadar, despre o răspundere civilă patrimonială, terminologia fiind și în acest caz expresă^[6] (ca și în cazul răspunderii din dreptul muncii), astfel că orice altă expresie pentru a desemna această formă de răspundere, nu are niciun fundament legal (în practică, întâlnim, de multe ori, de pildă, sintagma „răspundere materială”, pentru a desemna, în fapt, răspunderea patrimonială reglementată de legea insolvenței).

Natura juridică a acestei răspunderi se situează, după părerea noastră, în domeniul răspunderii civile delictuale, și nu pe tărâmul răspunderii contractuale (așa cum este cazul răspunderii patrimoniale din dreptul muncii), deși au existat, și sub acest aspect, controverse și discuții, în doctrina noastră recentă. Dintre argumentele susținerii opiniei noastre, amintim doar câteva (întrucât problema face obiectul unei discipline aparte), urmând a ne raporta, în acest sens, la cel puțin trei elemente, și anume, persoanele responsabile, caracterul cazurilor de răspundere și la termenele de prescripție extinctivă.

În ceea ce privește persoanele care pot fi subiectul acestei răspunderi, trebuie observat că textul de lege include și „orice alte persoane” care nu au niciun raport contractual cu societatea aflată în procedura de insolvență. Sub acest aspect, după cum s-a observat, legea instituie atât răspunderea membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, dar și a oricăror alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, în această categorie putând intra, de pildă, directori, contabili sau auditori, dar și persoane care s-au ocupat în fapt de administrarea societății (așa-numiții „administratori de fapt”), dar care nu au niciun contract cu societatea. Așa fiind, rezultă că răspunderea este una delictuală, nefiind condiționată de existența unei convenții prealabile care să instituie răspunderea persoanei care a cauzat prejudiciul.

Al doilea criteriu ar fi caracterul legal și limitativ al cazurilor de răspundere, ipoteze care, de asemenea, nu presupun întotdeauna un raport contractual între administrator (sau orice altă persoană) și societatea în insolvență. În schimb, în răspunderea contractuală, legea nu instituie cazurile de răspundere decât la nivel de principiu, punctual, cu ocazia reglementării anumitor contracte, însă părțile semnatare pot deroga, prin convenția lor, de la aceste cazuri de răspundere. Mai mult, în răspunderea contractuală, legea nu limitează, în principiu, cazurile de răspundere, acestea urmând a fi stabilite suplimentar de părțile semnatare; prin urmare, este evident că, spre deosebire de răspunderea civilă instituită de legea insolvenței, cazurile de răspundere contractuală nu sunt limitative, chiar dacă, în lipsa unor dispoziții derogatorii în contract, legea stabilește aceste cazuri.

În fine, modul de reglementare a curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea în atragerea răspunderii civile prevăzute de legea insolvenței este specific, mai degrabă, răspunderii delictuale, iar nu răspunderii contractuale.

Potrivit art. 170 din Legea nr. 85/2014, acțiunea prevăzută la art. 169 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a contribuit la apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de insolvență. Potrivit art. 2.528 alin. (1) NCC, prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Observăm, prin urmare, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul răspunderii civile delictuale (atât cea reglementată de legea insolvenței, cât și cea reglementată de Codul civil) este în mod esențial diferit față de momentul de la care prescripția începe să curgă în cazul răspunderii civile contractuale. În primul caz, acesta se raportează la data la care este cunoscută persoana care a produs paguba; în cel de-al doilea caz, acest moment se raportează, întotdeauna, la data la care obligația contractuală a devenit exigibilă (art. 2.524, art. 2.526 NCC).

DOWNLOAD FULL ARTICLE