Măsurile preventive în camera preliminară. Restrângerea nejustificată a dreptului la o cale de atac. Argumente de neconstituționalitate

După ce am tratat într-unul din studiile anterioare^[1] problema întoarcerii prin Legea nr. 75/2016 la necontradictorialitatea parțială a instituției camerei preliminare, sau a limitării mijloacelor de probă în cadrul aceleiași instituții, aspecte pe care le-am considerat un regres cu valențe contrare constituției (tratate ulterior în aceeași notă și de doctrina de specialitate^[2]), se impune a observa o altă dispoziție modificată prin același act normativ, care poate pune serioase probleme practice.

Norma pe care înțelegem să o supunem analizei și criticii este cea prevăzută de art. 348 alin. 2 C. pr. pen. și care privește măsurile preventive în procedura camerei preliminare.

La data de 4 noiembrie 2016, Tribunalul Timiș a sesizat prin încheiere Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. 2 C. pr. pen., în urma sesizării întemeiate pe argumentele expuse mai jos.

Situația premisă supusă discuției, destul de rar întâlnită în practică și de aceea poate mai ușor de trecut cu vederea este următoarea: inculpatul este trimis în judecată prin rechizitoriu, fiind aflat sub puterea unei măsuri preventive dispusă în faza urmăririi penale. Potrivit art. 207 C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară de la instanța competentă va verifica măsura preventivă și o va menține, inculpatul primind cu această ocazie o copie a actului de sesizare și comunicându-i-se dreptul de a formula cereri și excepții în termenul de 20 de zile.

Inculpatul formulează cereri și excepții dintre cele care fac obiectul camerei preliminare iar acestea sunt respinse de judecător, încheierea urmând a fi comunicată pentru exercitarea căii de atac prevăzută de art. 347 C. pr. pen.. Măsura preventivă este din nou pusă din oficiu în discuție și este menținută pe durata legală, termenul stabilit (comun discutării excepțiilor și stării de arest) fiind, de regulă, în preajma expirării termenului legal de 30 de zile.

După exercitarea contestației, dosarul va fi trimis la instanța superioară, care nu acordă un termen scurt de judecată, ci un termen care depășește sau este apropiat de cele 30 de zile. Măsura preventivă aflată în curs trebuie supusă verificării din oficiu, însă situația problematică este ce instanță va face această analiză.

Potrivit art. 348 alin. 2 C. pr. pen., în forma în vigoare în prezent, în cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei, verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207.

Astfel, interpretarea dispoziției legale (dată și de doctrina elaborată după intrarea în vigoare a Legii nr. 75/2016)^[3] este în sensul că, odată ce dosarul a trecut în faza contestației împotriva încheierii de soluționare a cererilor și excepțiilor specifice obiectului camerei preliminare, instanța sesizată cu rechizitoriu nu mai este competentă a se pronunța asupra legalității și temeiniciei măsurilor preventive, această sarcină căzând asupra instanței ce va soluționa contestația.

Analizând succesiunea normelor legale, practica instanței supreme, principiile constituționale și cele statuate de CEDO, opinăm că forma actuală a art. 348 alin. 2 C. pr. pen., așa cum a fost modificat prin dispozițiile Legii nr. 75/2016^[4] contravine dispozițiilor constituționale, în măsura în care verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive este, pe perioada soluționării contestației prevăzute de art. 347 C. pr. pen., în competența de primă și ultimă instanță a instanței ce soluționează contestația.

Dispozițiile constituționale încălcate se referă la egalitatea în fața legii^[5] (așa cum vom arăta, în cazul mai multor inculpați, unii vor beneficia de calea de atac a contestației, iar alții nu, în funcție de instanța pe care înțeleg să o învestească), la libertatea individuală și garantarea unei căi de atac în această materie^[6] și la dreptul de liber acces la justiție^[7].

Norma în discuție pare a aduce atingere și unui principiu fundamental al procesului penal, acela care garantează o cale de atac în materia măsurilor preventive, statuat de art. 9 alin. 3 C. pr. pen.: „Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii.”

De asemenea, modificarea art. 348 alin. 2 C. pr. pen. apare a fi și o restrângere a unor drepturi și libertăți, fiind vorba de blocarea dreptului la o cale de atac, fără o justificare temeinică și fără ca aceasta să fie necesară într-o societate democratică, încălcând norma constituțională de la art. 53^[8]. Renunțarea la o cale de atac deja existentă, în domeniul măsurilor preventive, este o măsură extremă pentru situații extreme, și nu o opțiune de politică legislativă.

Comparând dispozițiile mai sus citate cu cele ale art. 5 par. 4 din Convenția de la Roma, se pare că dispozițiile procesual penale interne oferă un grad de protecție mai ridicat decât Convenția Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit art. 5 alin. 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui Tribunal pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.” S-a apreciat în jurisprudența Curții că art. 5 par. 4 nu impune dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii judiciare prin care s-a ordonat sau prelungit detenția, statele nefiind obligate a institui un dublu grad de jurisdicție care să examineze cererea de eliberare a celui arestat^[9].

Cu toate rezervele instanței europene, care nu a considerat necesară garantarea controlului detenției prin asigurarea unei căi de atac, dispozițiile interne statuate cu titlu de principiu constituțional și procesual penal vor prevala, întrucât, potrivit art. 20 din Constituția României, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Teza finală a textului, introdusă prin revizuirea constituțională din 2003 a instituit regula priorității^[10], admițând posibilitatea ca legile interne să conțină dispoziții mai favorabile referitor la drepturile omului, caz în care acestea devin prioritare, cum, de altfel, ar trebui să fie cazul în situația supusă analizei.

Revenind la norma procedurală penală care, în opinia noastră, contravine unor principii fundamentale, mai sus enunțate, art. 348 alin. 2 C. pr. pen., forma inițială a acestuia la momentul intrării în vigoare a noii legislații (1 februarie 2014) a fost următoarea:

„Art. 348 (1) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

Art. 348 (2) În cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea măsurii preventive, procedând potrivit dispozițiilor art. 207.”

Astfel, legea nu prevedea care judecător de cameră preliminară va dispune asupra măsurilor preventive, însă interpretarea majoritară a fost aceea că era vorba de judecătorul de la prima instanță, cea învestită cu rechizitoriul, în toate cazurile, chiar dacă dosarul se află în calea de atac cu privire la excepțiile ridicate în procedura camerei preliminare.

Cu toate acestea, sesizându-se aspecte izolate de practică neunitară, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea unui Recurs în Interesul Legii vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 alin. 2 C. pr. pen., potrivit art. 471 C. pr. pen.

Completul competent, prin decizia din 8 septembrie 2014^[11] a admis sesizarea și a statuat că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 şi art. 347 din Codul de procedură penală Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală.”

În considerentele deciziei, completul Înaltei Curți a arătat că „judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu se va pronunţa cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, iar soluţia acestuia va putea fi contestată în termen de 48 de ore, în procedura reglementată de art. 205 din Codul de procedură penală.”

S-a mai arătat că „O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această competenţă”.

Prin urmare, soluția statuată a fost în sensul că prima instanță, cea sesizată cu actul de trimitere în judecată, va soluționa cererile ce privesc măsura preventivă, fie că acestea sunt formulate pe calea procedurii prevăzute de art. 242 C. pr. pen., fie că este vorba de verificarea din oficiu, înainte de expirarea termenelor maxime prevăzute de lege. Cum era firesc, încheierile pronunțate astfel se puteau ataca cu contestație, în temeiul art. 205 C. pr. pen. raportat la art. 425¹.

DOWNLOAD FULL ARTICLE