Forța majoră și cazul fortuit – cauze (neimputabile debitorului) de neexecutare a obligațiilor contractuale în dreptul roman. Custodia

- aprilie 14, 2025

1. Preliminarii

Spre deosebire de mora, dol și culpă, forța majoră și cazul fortuit formau categoria cauzelor neimputabile debitorului de neexecutare a obligațiilor contractuale. Nu doar ambientul cauzal, ci și, în mod firesc, consecințele acestor neexecutări, zise fortuite, erau diferite, de vreme ce nu puteau fi atribuite debitorului, ci unui eveniment interpus între conduita acestuia și executarea lor.

Despre forță majoră și caz fortuit era vorba dacă imposibilitatea de executare a obligației survenea nașterii sale. Dacă imposibilitatea era inițială, atunci se aplica bine-cunoscuta regulă impossibilium nulla obligatio est[1]. După cum s-a observat[2], ea acoperea acele situații în care imposibilitatea era obiectivă[3], excedând sferei sale imposibilitățile subiective, adică acele situații în care debitorul nu putea îndeplini obligația, dar altă persoană era în măsură să o facă[4], precum și împrejurările în care, deși posibilă, executarea obligațiilor era dificilă[5].

2. Forța majoră

Forța majoră, desemnată prin sintagmele casus maior, damnum fatale ori vis maior, reprezenta un eveniment irezistibil (omnem vim, cui resisti non potest)[6], căruia slăbiciunea omenească nu i se putea opune[7] (cui humana infirmitas resistere non potest[8]).

Din primul text precitat (atribuit lui Gaius şi extras din Res cottidianae, iar nu din Institute, dar care, se pare, nu i-a aparținut[9]) referitor la contractul de locațiune a unui fond agricol, reiese că evenimentele ce aveau amploarea forței majore conduceau la stingerea obligației lui conductor de plată a prețului, riscul fiind suportat de locator, în timp ce altele apăreau drept riscuri inerente cultivării terenului, un soi de cazuri fortuite, fiind suportate de conductor, care datora prețul în pofida faptului că nu putea folosi lucrul.

Al doilea text (atribuit, de asemenea, lui Gaius şi extras din aceeași lucrare, dar care, la fel ca primul, se pare că nu a fost scris de acesta) privea mutuum și comodatul. Dat fiind că, de regulă, obiectul celui dintâi îl constituiau lucruri consumptibile, soluția supraviețuirii obligației de restituire era firească. În schimb, obligația comodatarului de restituire a lucrului (neconsumptibil) se stingea, de regulă, prin efectul unui caz de forță majoră. Uneori, însă, aceasta dăinuia, deși un eveniment fortuit avusese loc, ceea ce înseamnă că răspunderea comodatarului mergea până la limita forței majore, înglobând o varietate de situații care erau, în mod normal, cazuri fortuite, desemnând, în dreptul clasic, custodia, iar în dreptul postclasic neexecutarea obligației comodatarului de a păzi lucrul cu cea mai desăvârșită grijă[10].

Alt text, tot din materia contractelor sancționate prin acțiuni de bună-credință, în cuprinsul căruia sunt arătate contractele pentru neexecutarea cărora debitorul răspundea pentru dol și culpă sau doar pentru culpă, cuprindea și o enumerare a unor cazuri de forță majoră/fortuite[11].

Forța majoră determina imposibilitatea executării obligației și stingerea acesteia, dacă obiectul său îl constituia un lucru individual determinat[12], potrivit regulii debitor speciei liberatur casuali interitu rei, despre care s-a afirmat că reprezintă o extindere la contractele de bună-credință a celei formulate de Pomponius[13] cu privire la obligațiile formate verbis[14]. Întrucât bunurile de gen nu pier, obligația avându-le ca obiect nu se stingea, ci trebuia să fie executată.

Celălalt efect era exonerarea debitorului de răspundere. El nu datora daune-interese pentru neexecutarea obligației, căci aceasta nu îi era imputabilă, cu excepția cazului în care luase în mod expres asupra sa orice risc (omne periculum)[15].

3. Cazul fortuit

Cazul fortuit era acel eveniment pe care omul, cu a sa judecată și a sa chibzuință, nu putea să-l prevadă. În termenii lui Ulpian, fortuitos casus nullum huma­num consilium providere potest[16].

Spre deosebire de forța majoră, a cărei irezistibilitate era absolută, cazul fortuit avea un caracter relativ irezistibil, consecințele pe care le genera putând fi evitate prin măsuri excepționale[17].

Sub aspectul efectelor, cazul fortuit era similar cu forța majoră, determinând imposibilitatea executării, stingerea obligației ce purta asupra unui lucru individual determinat și exonerarea debitorului de răspundere. Totuși, survenirea cazului fortuit după punerea debitorului în întârziere nu mai antrena aceleași consecințe, în virtutea ficțiunii perpetuatio obligationis, obligația supraviețuind dispariției lucrului individual determinat asupra căruia purta[18]. În epoca lui Iustinian s-a admis, însă, ca debitorul să fie liberat de obligație dacă proba că lucrul ar fi pierit și în mâinile creditorului[19].

Prin convenție, debitorul putea lua asupra sa nu doar forța majoră, ci și unul sau mai multe cazuri fortuite[20].

4. Custodia

Asupra unor debitori plana, în dreptul clasic, o răspundere obiectivă, deosebită de cea pentru dol și care nu era întemeiată pe culpă, în sensul de fapt al debitorului, neputând fi stabilită nici prin aplicarea criteriului omului prudent și diligent[21].

Custodia, întâlnită în Institutele lui Gaius, constituia o cauză distinctă de neexecutare a obligațiilor asumate de curățitorul de haine și de croitor în temeiul unei locatio operis faciendi[22], precum și de comodatar[23]. Depozitarul nu intra în această categorie, răspunzând doar pentru dol[24].

Erau ținuți de custodia, în temeiul unui pact sancționat de pretor (receptum nautarum cauponum stabulariorum)[25] printr-o acțiune in factum, și proprietarul unei nave, hangiul și grăjdarul care primeau spre păstrare și se angajau să restituie lucrurile clienților lor. Cu toate acestea, ei nu răspundeau pentru pieirea ori deteriorarea lucrurilor prin forță majoră, având la îndemână o excepție fundamentată de Labeo[26].

Rezultă că, în dreptul clasic, limita răspunderii unor debitori o constituia forța majoră, dar nu prin extinderea sferei dolului sau a culpei, înțeleasă ca factum debitoris, ci într-un temei diferit, al custodiei. Aceasta reunea diverse evenimente ce nu reprezentau nici vătămări aduse, cu bună știință, creditorului, prin acțiuni ori omisiuni, nici fapte imputabile debitorului și nici întâmplări absolut irezistibile, ci simple cazuri fortuite.

Pentru urmările unor evenimente de acest fel am văzut, în secțiunea dedicată forței majore, că răspundeau, în dreptul postclasic, și cel care primea în folosință un fond agricol, în temeiul unei locațiuni, dar și comodatarul, cu deosebirea că locul custodiei fusese luat de obligația de a păzi lucrul cu cea mai desăvârșită grijă.

5. Concluzii

Soarta unei obligații imposibil de executat depindea de momentul în care intervenea, de faptul care se afla la originea ei, de natura acestuia și, nu în ultimul rând, de însuși obiectul obligației.

Dacă imposibilitatea executării prestației era inițială și obiectivă, atunci nu exista nicio obligație. Imposibilitatea subiectivă a executării obligației sau dificultatea pe care îndeplinirea ei o implica pentru debitor nu îi afectau ființa și nu înlăturau pentru acesta urmărire neexecutării.

Imposibilitatea ivită după nașterea obligației, înainte sau după scadența ei, și derivată dintr-un caz de forță majoră (un eveniment absolut irezistibil), conducea la stingerea acesteia (dacă avea ca obiect un lucru individual determinat) și exonerarea debitorului de răspundere, dacă părțile nu conveniseră altfel.

Imposibilitatea la originea căreia se afla un caz fortuit (un eveniment relativ irezistibil), survenită nașterii obligației, dar anterioară scadenței, producea, în lipsa unei convenții contrare, aceleași efecte. Prin excepție, riscul imposibilității fortuite de executare, posterioare scadenței, trecea asupra debitorului aflat în întârziere, care, într-o epocă mai recentă, nu reușea să dovedească că lucrul datorat ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat la timp. Tot pe cale de excepție, riscul era suportat încă de la început de unii debitori, în temeiul custodiei.

În dreptul postclasic a fost păstrată, în privința unor debitori, această răspundere extinsă, dar fundamentul său nu mai era dat de custodia, ci de culpă, într-o accepțiune mult extinsă în raport cu factum debitoris și dusă, prin instituirea unei obligații care le impunea acelor debitori o exactissima diligentia, până la fruntariile forței majore.

[1] D.50.17.185.

[2] R. Zimmermann, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, (Oxford: Oxford University Press, 1996), pp. 687-688.

[3] Gaius, 3.97: si id quod dari stipulamur, tale sit, ut dari non possit, inutilis est stipulatio: velut si quis hominem liberum, quem servum esse credebat; aut mortuum, quem vivum ese credebat; aut locum sacrum vel religiosum, quem putabat esse humani iuris, sibi dari stipuletur, aeque inutilis est stipulatio. „Dacă lucrul pe care-l stipulăm că va fi dat este de așa natură încât nu poate fi dat, stipulația este nulă, de ex: dacă cineva stipulează că va da cuiva un om liber pe care-l socotea sclav, sau un sclav mort pe care-l credea viu, sau un loc sacru ori religios pe care-l socotea că e de drept laic” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, (București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982), p. 223.

97a: item si quis rem, quae in rerum natura esse non potest, velut hippocentaurum, stipuletur, aeque inutilis est stipulatio. „<Tot astfel> va fi nulă stipulația <când cineva stipulează un lucru care nu poate exista în natura lucrurilor, de pildă un hipocentaur>” – ibidem.

98: item si quis sub ea condicione stipuletur, quae existere non potest, velut si digito caelum tetigerit, inutilis est stipulatio. „De asemenea, va fi nulă stipulația și atunci când cineva pune o condiție care, concret, este imposibil de îndeplinit, de pildă dacă va atinge cerul cu degetul” – ibidem.

99: praeterea inutilis est stipulatio, si quis ignorans rem suam esse dari sibi eam stipuletur; quippe quod alicuius est, id ei dari non potest. „În afară de aceasta, o stipulație mai este nulă și atunci când cineva, neștiind că un lucru este al său, vine și stipulează ca acel lucru să-i fie dat; negreșit că nu-i mai poate fi dat cuiva ceea ce îi apaține” – ibidem.

[4] D.45.1.137.5: si ab eo stipulatus sim, qui efficere non possit, cum alio possibile sit, iure factam obligationem Sabinus scribit.

[5] D.45.1.137.4: (…) et generaliter causa difficultatis ad incommodum promissoris, non ad impedimentum stipulatoris pertinet: ne incipiat dici eum quoque dare non posse, qui alienum servum quem dominus non vendat, dare promiserit.

[6] D.19.2.15.2: si vis tempestatis calamitosae contigerit, an locator conductori aliquid praestare debeat, videamus? Servius omnem vim, cui resisti non potest, dominum colono praestare debere ait, utputa fluminum, graculorum, sturnorum, et si quid simile acciderit, aut si incursus hostium fiat. Si quia tamen vitia ex ipsa re oriantur, haec damno coloni esse: veluti si vinum coacuerit: si raucis, aut herbis segetes corruptae sint Sed et si labes facta sit, omnemque fructum tulerit, damnum coloni non esse, ne supra damnum seminis amissi mercedes agri praestare cogatur. Sed et si uredo fructum olae corruperit, aut solis fervore non adsueto id acciderit, damnum domini futurum. Si vero nihil extra consuetudinem acciderit, damnum coloni esse. Idemque dicendum, si exercitus praeteriens per lasciviam aliquid abstulit. Sed et si ager terrae motu ita corruerit, ut nusquam sit, damno domini esse: oportere enim agrum praestari conductori, ut frui possit. (Să vedem acum dacă locator este obligat la ceva față de conductor ori colon în caz că o nenorocire s-a petrecut. Servius crede că proprietarul trebuie să îl despăgubească pe colon pentru toate cazurile de forță majoră cărora nu li se poate rezista, ca de exemplu ieșirea din matcă a unor fluvii, invazia păsărilor ori a dușmanilor sau orice alt accident asemănător. Dacă este vreun viciu al lucrului, colonul trebuie să suporte riscul, spre exemplu dacă vinul s-a acrit, dacă recolta a fost stricată de insecte sau de buruieni. Dacă pământul s-a crăpat, iar toate fructele au pierit, atunci proprietarul, nu colonul, suportă pagubele: pentru că ar fi nedrept ca, după ce și-a pierdut sămânța, să plătească și prețul ogorului. Dacă fructele măslinilor au fost distruse de tăciune sau de căldura extraordinară a soarelui, proprietarul va suporta paguba. Dacă, în schimb, căldura nu a fost extraordinară, pierderea îl va privi pe fermier. La fel trebuie spus despre paguba cauzată de o armată care, în trecerea ei, a luat ceva cu răutate. Dar dacă câmpul este înghițit de un cutremur și nu rămâne nicio urmă a lui, atunci proprietarul trebuie să sufere pierderea, căci colonul trebuie să aibă un ogor pe care să-l poată folosi).

[7] V. Hanga, Drept privat roman, București: Editura didactică și pedagogică, 1978, p. 415.

[8] D.44.7.1.4: et ille quidem qui mutuum accepit, si quolibet casu, quod accepit, amiserit, nihilominus obligatus permanet. Is vero qui utendum accepit, si maiore casu, cui humana infirmitas resistere non potest (veluti incendio, ruina, naufragio), rem quam accepit, amiserit, securus est. Alias tamen exactissima diligentiam custodiendae rei praestare compellitur: nec sufficit ei eandem diligentiam adhibere, quam suis rebus adhibet, si alius diligentior custodire poterit. Sed et in maioribus casibus si culpa eius interveniat, tenetur: veluti si quasi amicos ad coenam invitaturus, argentum quod in eam rem utendum acceperit, peregre proficiscens secum portare voluerit, et id aut naufragio, aut praedonam hostiumve incursu amiserit. (Cel care a primit un împrumut de consumațiune rămâne mereu obligat, dacă a pierdut printr-un accident ceea ce i-am împrumutat. Dar cel care a primit un împrumut de folosință este liberat, dacă a pierdut lucrul printr-unul dintre aceste cazuri cărora slăbiciunea omenească nu li se poate opune, ca de exemplu printr-un incendiu, o ruină, un naufragiu. Totuși, el este obligat să conserve lucrul pe care i l-am împrumutat cu cea mai mare diligență și nu era de ajuns ca el să fi avut aceeași diligență cu cea manifestată față de propriile lucruri, dacă putem dovedi că altul ar fi putut avea mai multă diligență. El este, de asemenea, obligat în cazul în care pierde lucrul printr-un accident neprevăzut, dacă aceasta provine din culpa sa, ca de exemplu atunci când, împrumutând argintărie pentru a servi masa prietenilor săi, pleacă într-o lungă călătorie, luând argintăria cu el, pe care o pierde într-un naufragiu sau îi este furată de briganzi sau de dușmani.

[9] V. Arangio‑Ruiz, Responsabilità contrattuale in diritto romano, p. 70.

[10] A se vedea V. Arangio‑Ruiz, Responsabilità contrattuale in diritto romano, ristampa della II edizione, Napoli: Casa Editrice Dott. Eugenio Jovene, 1958, pp. 69-70; R. Zimmermann, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, pp. 194-195.

[11] D.50.17.23: (…) it ita ultimur. animalium vero casus, mortes, quaeque sine culpa accedunt, fugae servorum, qui custodiri non solent, rapinae, tumultus, incendia, aquarum magnitudines, imperus praedonum, a nullo praestatur. [(…) În ceea ce privește cazurile fortuite/forța majoră, nicio persoană nu răspunde, spre exemplu, pentru boala și moartea naturală a animalelor și, în general, pentru toate pierderile care survin fără culpa noastră, cum este fuga sclavilor, pe nu avem obiceiul de a-i ține încuiați, furturile și tâlhăriile, revoltele, incendiile, inundațiile, năvălirile dușmanilor sau ale hoților și toate celelalte evenimente similare].

[12] E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, București: Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., 1993, p. 182.

[13] D.46.3.107: verborum obligatio aut naturaliter resolvitur, aut civiliter. Naturaliter, veluti solutione, aut cum res in stipulationem deducta, sine culpa promissoris in rebus humanis desiit (…). [Obligația verbală se stinge în mod natural sau civil. În mod natural, prin plată sau prin pieirea lucrului fără culpa promitentului (…)].

[14] R. Zimmermann, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, p. 809.

[15] C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, edițiunea III‑a revăzută și adăogită, republicată sub îngrijirea lui și studiu introductiv de M.‑D. Bob, București: Universul Juridic, 2009, p. 318.

[16] D.50.8.2.7.

[17] M.‑D. Bob‑Bocșan, Manual elementar de drept privat roman, ediția a III‑a, revăzută și adăugită, București: Universul Juridic, 2022, p. 285.

[18] D.45.1.82.1: si post moram promissoris homo decesserit, tenetur nihilominus proinde ac si homo viveret. Et hic moram videtur fecisse, qui litigare maluit, quam restituere.

[19] E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, p. 185.

[20] D.50.17.23: (…) Sed haec ita, nisi si quid nomi­natim convenit, vel plus vel minus, in singulis coutractibus: oam hoc servabitur, quod initio convenit; legem enim contractus dedit (…). (Asta se înțelege – răspunderea pentru dol și culpă sau doar pentru culpă – dacă nu am stipulat nimic în aceste două cazuri, pentru că, dacă ne‑am angajat, printr‑o convenție specială, la mai mult sau la mai puțin, trebuie să executăm ceea ce am convenit, din moment ce există o regulă pe care contractul o impune și pe care părțile trebuie s‑o urmeze).

[21] A se vedea V. Arangio‑Ruiz, Responsabilità contrattuale in diritto romano, p. 65 și urm.

[22] Gaius, 3.205: item si fullo polienda curandaue aut sarcinator sarcienda vestimenta mercede certa acceperit eaque furto amiserit, ipse furti habet actionem, non dominus, quia domini nihil interest ea non periisse, cum iudicio locati a fullone aut sarcinatore suum consequi possit, si modo is fullo aut sarcinator rei praestandae sufficiat; nam si solvendo non est, tunc quia ab eo dominus suum consequi non potest, ipsi furti actio conpetit, quia hoc casu ipsius interest rem salvam esse. „La fel, când un vopsitor a primit niște haine la curățat sau la vopsit sau un croitor la reparat, contra unei sume anumite și pe acestea le-a pierdut de pe urma unui furt, atunci, el însuși, iar nu proprietarul, are acțiunea de furt, fiindcă el avea obligația, iar nu proprietarul, să vegheze ca aceste lucruri să nu dispară; acela va putea, evident, urmări pe curățitor sau pe croitor prin acțiunea de locație, numai atunci cînd vopsitorul sau croitorul nu vor mai fi [eventual] în situația de a restitui bunurile; căci dacă nu le-ar mai fi cu putință să-l despăgubească, iar proprietarul nu-și mai poate redobândi obiectul său de la aceia, abia atunci se va folosi, el personal, de acțiunea de furt, fiindcă, în acest caz, este propriul său interes ca să-i fie salvat bunul” – A.N. Popescu, Gaius. Instituțiunile [dreptului pri­vat roman]. Traducere, studiu introductiv note și adnotări, p. 257.

[23] Gaius, 3.206: quae de fullone aut sarcinatore diximus, eadem transferemus et ad eum, cui rem commodavimus. nam ut illi mercedem capiendo custodiam praestant, ita hic quoque utendi commodum percipiendo similiter necesse habet custodiam praestare. „Cele ce am spus despre cel ce curăță hainele sau despre cel ce le repară se aplică și aceluia căruia i-am dat un bun în comodat; căci precum aceia, primind o plată, sunt obligați să păzească obiectele, la fel și aceia care, primind un bun pentru a se folosi de el, sunt de asemenea datori să-l păzeacă” – ibidem.

[24] Gaius, 3.207: sed is, apud quem res deposita est, custodiam non praestat tantumque in eo obnoxius est, si quid ipse dolo malo fecerit; qua de causa si res ei subrepta fuerit, quia restituendae eius nomine depositi non tenetur nec ob id eius interest rem salvam esse, furti [itaque] agere non potest, sed ea actio domino conpetit. „În schimb, cel căruia i-a fost dat în depozit un bun nu răspunde de custodie și numai atunci este făcut vinovat când el însuși a săvârșit ceva prin dol. Pentru acest motiv, dacă bunul i-a fost cumva sustras, el nu este ținut să-l restituie în baza depozitului, și aceasta nu pentru că nu ar fi avut interes ca bunul să fie păstrat – și că de aceea nu poate intenta acțiunea de furt – ci pentru că această acțiune îi revine de drept proprietarului” – ibidem.

[25] D.4.9.1: ait praetor: nautae, cupones, stabulariorii, quod cuiusque salvum fore receperint, nisi restituant, in eos iudicium dabo. (Pretorul spune: proprietarii de corăbii, hangii și cei care închiriază grajduri să restituie ceea ce au primit și promis să păstreze în siguranță, altfel, voi da acțiunea contra lor).

[26] D.4.9.3.1.

 

Lasă un răspuns