Hotărârea CJUE C-792/22 din 26 septembrie 2024 – Chestiuni prealabile în materie penală

I. ASPECTE INTRODUCTIVE ȘI CADRUL LEGAL EUROPEAN ÎN MATERIE

Cauza C‑792/22 a avut ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Brașov, în temeiul articolului 267 TFUE, cerere care a privit interpretarea art. 1 alin. (1) și (2) și a art. 5 alin. (1) din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă, precum și a art. 31 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale desfășurate împotriva lui MG sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de nerespectare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, precum și de ucidere din culpă.

Art. 1 alin. (1) și (2) din Directiva 89/391 prevăd următoarele: „(1) Obiectul prezentei directive este adoptarea de măsuri privind promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă. (2) În acest scop, directiva conține principii generale privind prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securității, eliminarea factorilor de risc și de accident, informarea, consultarea, participarea echilibrată în conformitate cu legislațiile și practicile interne și formarea lucrătorilor și a reprezentanților acestora, precum și liniile directoare generale privind aplicarea principiilor menționate”.

Art. 4 alin. (1) din directiva menționată prevede că „statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că angajatorii, lucrătorii și reprezentanții lucrătorilor fac obiectul dispozițiilor legale necesare aplicării prezentei directive”, iar art. 5 alin. (1) prevede că „angajatorul are obligația de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor, sub toate aspectele, referitoare la activitatea desfășurată”.

În final, art. 31 alin. (1) din Cartă prevede că „orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa”.

II. SITUAȚIA DE FAPT ȘI PARCURSUL PROCESUAL AL LITIGIULUI

În anul 2017, un electrician, angajat al SC Energotehnica SRL Sibiu, a decedat prin electrocutare în timpul unei intervenții asupra unui corp de iluminat exterior de la un stâlp de joasă tensiune într‑o exploatație agricolă.

O altă persoană, MG, de asemenea angajat al Energotehnica, era însărcinată cu organizarea lucrărilor, instruirea personalului și luarea măsurilor pentru asigurarea dispozitivelor de securitate a muncii și a echipamentelor de protecție.

În urma decesului au fost desfășurate două proceduri cu privire la acest eveniment: (i) o procedură de cercetare administrativă efectuată de Inspecția Muncii împotriva Energotehnica și (ii) urmărirea penală a lui MG pentru nerespectarea măsurilor legale de securitate în muncă și pentru ucidere din culpă.

În ceea ce privește cercetarea administrativă, Inspecția Muncii a reținut calificarea de „accident de muncă”, în sensul dreptului intern.

Ulterior, Energotehnica a sesizat Tribunalul Sibiu cu o acțiune în contencios administrativ, ce a avut ca obiect anularea procesului-verbal încheiat de Inspecția Muncii. Prin hotărârea pronunțată, Tribunalul Sibiu a anulat în parte actul menționat, considerând că evenimentul respectiv nu constituie un accident de muncă. Această hotărâre a rămas definitivă prin anularea, de către Curtea de Apel Alba Iulia, a căii de atac formulate de Inspecția Muncii.

În ceea ce privește dosarul penal ce îl privea pe MG, acesta din urmă a fost trimis în judecată la Judecătoria Rupea prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea, pentru săvârșirea infracțiunilor de nerespectare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă, precum și de ucidere din culpă.

Prin rechizitoriu s-a susținut că, la 5 septembrie 2017, în jurul orei 18.00, MG a dat victimei o dispoziție de lucru constând în efectuarea unei intervenții cu privire la corpul de iluminat în discuție, fără luarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă, și anume efectuarea intervenției de către personal autorizat și care să rămână sub supravegherea lui MG. Astfel, victima ar fi efectuat această intervenție fără scoaterea de sub tensiune și fără utilizarea mănușilor de protecție electroizolante.

Succesorii victimei s‑au constituit părți civile în dosarul penal, solicitând obligarea lui MG și a Energotehnica, aceasta din urmă având calitatea de parte responsabilă civilmente pentru MG, la repararea prejudiciilor produse acestora.

Judecătoria Rupea, prin sentința pronunțată, l‑a achitat pe MG sub aspectul săvârșirii infracțiunilor pentru care fusese trimis în judecată și a respins acțiunea civilă formulată de succesorii victimei. Prima instanță a considerat, pe de o parte, că există o îndoială rezonabilă că MG i‑ar fi dat victimei o dispoziție de lucru și, pe de altă parte, că evenimentul respectiv s‑a petrecut după finalul programului de lucru, motiv pentru care nu poate fi calificat drept accident de muncă.

Împotriva acestei hotărâri, atât Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea, cât și părțile civile (succesorii victimei) au formulat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, cea din urmă fiind instanța de trimitere din prezenta cauză.

Curtea de Apel Brașov a arătat că, în conformitate cu dreptul român, aspectul dacă evenimentul care a produs decesul victimei constituie un „accident de muncă” în sensul Legii securității și sănătății în muncă este o chestiune prealabilă în sensul art. 52 din Codul de procedură penală.

În continuare, instanța de trimitere face referire la Decizia nr. 102/2021 pronunțată de Curtea Constituțională a României prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată și s-a stabilit că sintagma „cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală este neconstituțională.

Ca urmare a acestei decizii, art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală are următorul conținut: „Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale”.

Prin urmare, instanța de trimitere precizează că prin decizia pronunțată, instanța de contencios constituțional a recunoscut caracter absolut autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești civile (lato sensu) prin care sunt soluționate astfel de chestiuni prealabile.

Astfel, instanța de trimitere observă că este ținută de concluziile instanței de contencios administrativ, care a refuzat să califice evenimentul în discuție în litigiul principal drept accident de muncă în sensul dreptului român.

Or, autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de contencios administrativ ar împiedica instanța penală să se pronunțe cu privire la răspunderea penală sau civilă a părților urmărite, întrucât calificarea menționată ar reprezenta un element constitutiv al infracțiunii deduse judecății sale.

În această privință, instanța de trimitere adaugă că părțile civile din cadrul procedurii penale nu au fost ascultate în fața instanței de contencios administrativ, întrucât procedura de contencios administrativ s‑a purtat numai între Energotehnica și Inspecția muncii.

În final, instanța de trimitere a considerat că o asemenea imposibilitate de a se pronunța cu privire la angajarea răspunderii penale sau civile, în condițiile în care părțile ascultate în cadrul celor două proceduri nu sunt aceleași, ar aduce atingere principiului răspunderii angajatorului și principiului protecției lucrătorilor, consacrate la art. 1 alin. (1) și (2), precum și la art. 5 alin. (1) din Directiva 89/391, citite în lumina art. 31 alin. (1) din cartă.

III. ÎNTREBĂRILE PRELIMINARE ADRESATE DE CURTEA DE APEL BRAȘOV

În aceste condiții, Curtea de Apel Brașov a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Principiul protecției lucrătorilor și principiul responsabilității angajatorului, consacrate prin art. 1 alin. (1) și (2) și prin art. 5 alin. (1) din Directiva 89/391, transpusă în dreptul intern prin Legea securității și sănătății în muncă, citite în lumina art. 31 alin. (1) din cartă, se opun unei reglementări, precum cea aplicabilă în litigiul principal, impusă de o decizie a instanței constituționale naționale, în baza căreia o instanță administrativă poate să stabilească, în mod definitiv, la cererea angajatorului și în contradictoriu doar cu autoritatea statală administrativă, calificarea evenimentului ca nefiind accident de muncă în sensul directivei și să împiedice astfel instanța penală sesizată atât de procuror cu acțiunea penală împotriva lucrătorului responsabil, cât și de partea civilă cu acțiunea civilă împotriva aceluiași angajator ca parte responsabilă civilmente în procesul penal și a prepusului său lucrător, să pronunțe o soluție diferită cu privire la calificarea aceluiași eveniment ca accident de muncă, aspect ce constituie element constitutiv al infracțiunilor deduse judecății penale (în lipsa căruia nu se poate reține nici răspunderea penală și nici răspunderea civilă alăturată celei penale), având în vedere autoritatea de lucru judecat a hotărârii administrative definitive?”

„2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile Curții Constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară art. 1 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) din Directiva 89/391, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 319/2006, citite în lumina art. 31 alin. (1) din cartă?”

IV. ASPECTELE REȚINUTE DE CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

4.1. Aspecte reținute de C.J.U.E. cu privire la prima întrebare

Curtea a reținut că, astfel cum a precizat la punctul 41 din Hotărârea din 14 iunie 2007, Comisia/Regatul Unit (C‑127/05, EU:C:2007:338), art. 5 alin. (1) din Directiva 89/391 stabilește în sarcina angajatorului obligația de a le asigura lucrătorilor un mediu de lucru sigur, obligație al cărei conținut este precizat la articolele 6-12 din directivă, precum și de mai multe directive speciale care prevăd măsurile de prevenire care trebuie adoptate în anumite sectoare de producție specifice.

Prin aceeași hotărâre, la punctul 42, Curtea a stabilit că această dispoziție se limitează să consacre o obligație generală de securitate care îi revine angajatorului, fără a se pronunța asupra vreunei forme anume de răspundere.

În consecință, deși Directiva 89/391 se referă la principiul răspunderii angajatorului și stabilește obligații de natură generală referitoare la protecția securității și sănătății lucrătorilor sub toate aspectele referitoare la activitatea desfășurată, ea nu cuprinde nicio dispoziție specifică privind modalitățile procedurale aplicabile căilor de atac care vizează angajarea răspunderii angajatorului care nu ar fi respectat aceste obligații.

De asemenea, nici art. 31 din Cartă nu conține precizări cu privire la modalitățile procedurale aplicabile căilor de atac menite să fie formulate atunci când nu a fost asigurată protecția securității și a sănătății lucrătorilor.

Astfel, întrucât dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile angajării răspunderii angajatorului în cazul nerespectării cerințelor art. 4 alin. (1) și ale art. 5 alin. (1) din Directiva 89/391, Curtea a reținut că aceste proceduri țin de ordinea juridică internă a statelor membre, în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, cu condiția însă:

→ ca ele să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și

→ să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)^[1].

Pe de altă parte, în jurisprudența^[2] sa, Curtea a reținut că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat țin tot de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, cu respectarea însă a principiilor echivalenței și efectivității.

În concret, atunci când statele membre definesc modalitățile procedurale aplicabile căilor de atac în justiție, ele trebuie să garanteze respectarea:

→ dreptului la o cale de atac efectivă și

→ de acces la o instanță judecătorească imparțială,

consacrat la articolul 47 din Cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective.

Astfel, statele membre trebuie să se asigure că modalitățile concrete de exercitare a căilor de atac ca urmare a unei încălcări a obligațiilor prevăzute de această directivă nu afectează în mod disproporționat dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești prevăzut la articolul 47 din Cartă^[3].

În acest context, Curtea a precizat că dreptul amintit este constituit din diverse elemente, printre care figurează în special dreptul de a fi ascultat. Referitor la acest din urmă aspect, Curtea a reținut în jurisprudența^[4] sa că a întemeia o decizie jurisdicțională pe fapte și pe documente de care părțile însele sau una dintre acestea nu au putut lua cunoștință și cu privire la care nu au putut să își exprime poziția ar fi incompatibil cu dreptul fundamental la o cale de atac jurisdicțională efectivă.

Or, atunci când o instanță penală este chemată să se pronunțe cu privire la răspunderea civilă pentru faptele care îi sunt reproșate persoanei acuzate, dreptul de a fi ascultat al părților care urmăresc angajarea acestei răspunderi ar fi încălcat dacă le‑ar fi imposibil să își exprime poziția cu privire la o condiție necesară pentru angajarea răspunderii menționate înainte ca această condiție să fie stabilită în mod definitiv de instanța sesizată.

Astfel, într‑un asemenea caz, faptul că aceste părți pot să își exprime poziția în fața unei instanțe cu privire la răspunderea angajatorului ar fi lipsit de orice efect util.

Aceasta ar fi situația dacă soluția care trebuie reținută în ceea ce privește o astfel de condiție ar fi stabilită, printr‑o decizie obligatorie pentru instanța chemată să se pronunțe cu privire la această răspundere, de o altă instanță în fața căreia părțile nu au putut să compară și nu au avut cel puțin posibilitatea efectivă de a‑și prezenta argumentele.

În schimb, în cazul în care părțile au avut un astfel de drept și în special au avut posibilitatea efectivă de a‑și prezenta argumentele, împrejurarea că ele nu au exercitat acest drept este lipsită de relevanță.

Sintetizând cele de mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a formulat următorul răspuns la prima întrebare preliminară:

→ Art. 1 alin. (1) și (2), precum și art. 5 alin. (1) din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă coroborate cu principiul efectivității și cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniuni Europene trebuie interpretate în sensul că se opun reglementării unui stat membru, astfel cum este interpretată de curtea constituțională a acestui stat membru, în temeiul căreia hotărârea judecătorească definitivă a unei instanțe de contencios administrativ privind calificarea unui eveniment drept „accident de muncă” are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, chemată să se pronunțe cu privire la răspunderea civilă ca urmare a faptelor care îi sunt reproșate persoanei acuzate, în cazul în care această reglementare nu permite succesorilor în drepturi ai lucrătorului victimă a acestui eveniment să fie ascultați în niciuna dintre procedurile în care se statuează asupra existenței unui astfel de accident de muncă.

4.2. Aspecte reținute de C.J.U.E. cu privire la a doua întrebare

Prin intermediul celei de-a doua întrebări, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru în temeiul căreia instanțele naționale de drept comun nu pot, sub sancțiunea unor proceduri disciplinare împotriva membrilor lor, să lase neaplicate din oficiu deciziile curții constituționale a acestui stat membru, deși consideră, având în vedere interpretarea dată de Curte, că deciziile menționate încalcă drepturile conferite justițiabililor de Directiva 89/391.

Cu privire la acest aspect, Curtea a făcut referire la aspectele reținute în jurisprudența sa, după cum urmează:

→ Instanța națională care a exercitat posibilitatea conferită de articolul 267 al doilea paragraf TFUE trebuie, dacă este cazul, să înlăture aprecierile unei instanțe naționale superioare dacă consideră, având în vedere interpretarea dată de Curte, că acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii, lăsând, eventual, neaplicată norma națională care o obligă să se conformeze deciziilor acestei instanțe superioare^[5]. În această privință, această soluție se aplică printre altele atunci când o instanță de drept comun este ținută de o decizie a unei curți constituționale naționale pe care o consideră contrară dreptului Uniunii^[6].

→ Principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta. Cerința unei asemenea interpretări conforme include, printre altele, obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive^[7].

→ Dreptul Uniunii se opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru orice nerespectare a deciziilor unei curți constituționale naționale^[8]:

– Este adevărat că, în ceea ce privește răspunderea disciplinară la care riscă să se expună judecătorii de drept comun în ipoteza nerespectării deciziilor unei curți constituționale naționale, salvgardarea independenței instanțelor nu poate avea drept consecință excluderea totală a posibilității ca răspunderea disciplinară a acestor judecători să fie angajată, în anumite cazuri cu totul excepționale, ca urmare a hotărârilor judecătorești adoptate de aceștia, cum ar fi comportamentele grave și total impardonabile din partea judecătorilor^[9].

– Cu toate acestea, este esențial, pentru a prezerva această independență, ca acești judecători de drept comun să nu fie expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru că au exercitat opțiunea de a sesiza Curtea în temeiul articolului 267 TFUE, care ține de competența lor exclusivă^[10].

Sintetizând cele de mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a formulat următorul răspuns la a doua întrebare preliminară:

→ Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru în temeiul căreia instanțele naționale de drept comun nu pot, în caz contrar membrii lor riscând să facă obiectul unor cercetări disciplinare, să lase neaplicate din oficiu deciziile curții constituționale a acestui stat membru, deși consideră, având în vedere interpretarea dată de Curte, că deciziile menționate încalcă drepturile conferite justițiabililor de Directiva 89/391.

V. CONCLUZII

Din cele prezentate rezultă modalitatea de aplicare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a principiului autonomiei procedurale de care se bucură statele membre, prin raportare la principiul echivalenței și cel al efectivității.

Astfel, Curtea a stabilit că modalitatea de punere în aplicare a principiului autonomiei procedurale trebuie să garanteze respectarea dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță imparțială, iar o componentă esențială a acestuia o reprezintă dreptul de a fi ascultat într-o procedură judiciară anterior ca o hotărâre să rămână definitivă și, deci, să aibă autoritate de lucru judecat.

Având în vedere toate aspectele prezentate, considerăm salutară hotărârea instanței europene, aceasta aducând claritate, previzibilitate și predictibilitate în interpretarea și aplicarea dreptului unional în materia chestiunilor prealabile intervenite în cursul procesului penal, cu precădere în situația specifică analizată de Curte.