Cadrul juridico-procedural de rezoluție bancară

Insolvenţele financiare în ultimii 20 de ani au evidențiat instabilitatea sistemului bancar, fapt ce a dus la implementarea unui norme juridice în vederea protejării stabilității sistemului bancar la nivel naţional, internaţional şi european. Respectiv, elaborarea cadrului legal privind stabilitatea financiară a reprezentat una din principalele acțiuni în vederea fortificării și reformării sferei bancare din Republica Moldova.

La baza elaborării noii reglementări au stat prevederile Directivei 2014/59/UE de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții. Ca urmare, autoritățile moldave au acţionat în pri­măvara anului 2016, prin demararea procesul de elaborare a Legii nr. 232/2016 privind redresarea și rezoluția băncilor.

Astfel, rezoluția bancară este o procedură menită să salveze, în totalitate sau în parte, afacerile unor entități din domeniul bancar, entități care, prin amplitudinea efectelor activităților lor în economie, prin efectul de contagiune pe care l-ar antrena eventualul lor faliment și prin fricile distructive pe care le-ar declanșa un astfel de focar de infecție economică și juridică, sunt considerate prea mari pentru a fi lăsate să fali­menteze. Procedurile de rezoluție evită și ocolesc proce­durile judiciare de insolvență, sunt proceduri extrajudiciare, netrans­parente, care ignoră, aproape fără excepție, drepturile credi­torilor.

Astfel, din punct de vedere juridic, rezoluția bancară este o procedură care permite băncilor sistemice și autorității de rezoluție evitarea procedurilor normale de insolvență comercială. Prin urmare, scopul rezoluţiei bancare este, nu de a salva banca în sine, ci de a asigura continuitatea funcţiilor critice ale acesteia.

Există o anumită diferență între rezoluția bancară și pro­cedura normală de insolvență, și anume: obiectivul general al regimului de rezoluție constă în asigurarea rezoluției rapide a unei bănci, cu risc minim pentru stabilitatea financiară. El ar trebui atins fără un impact negativ asupra economiei reale și fără a fi nevoie să se cheltuiască bani publici pentru stabilizarea unei bănci în curs de a intra în dificultate.

Obiectivele rezoluției sunt mult mai ample decât obiectivele procedurii normale de insolvență, care, de regulă, se axează pe interesele creditorilor și pe maximizarea valorii activului insolvenței. Regimul de rezoluție vizează asigurarea stabilității financiare globale. În acest context, auto­ri­tatea de rezoluție ar căuta, de asemenea, să se asigure că niciun creditor nu ar fi dezavantajat în procesul de rezoluție, ceea ce nu se regăsește la procedura de insolvență.

Comitetul unic de rezoluție (autoritate de rezoluție la nivelul Uniunii Europene) definește rezoluția^[1] ca fiind restruc­turarea unei bănci de către o autoritate de rezoluție, prin utilizarea instrumentelor de rezoluție, în scopul garantării inte­resului public, inclusiv a continuității funcțiilor critice ale băncii, a stabilității financiare și a unor costuri minime pentru contribuabili.

Datorită acestui rol vital pe care îl joacă băncile și în lipsa unor regimuri eficace în materie de rezoluție, în trecut, autoritățile au considerat deseori necesar să folosească banii contribuabililor (banii publici) pentru a restabili încrederea în sistemul bancar și a evita daune sistemice mai ample.

O măsură de rezoluție trebuie luată doar atunci când acest lucru este considerat necesar în interes public și doar atunci când lichidarea băncii prin procedura normală de insolvență nu ar îndeplini în aceeași măsură obiectivele rezoluției enunțate în Legea nr. 232/2016 privind redresarea și rezoluția băncilor. În astfel de cazuri se utilizează instrumente de rezoluție pentru a interveni în situația unei bănci în curs de a intra în dificultate, cu scopul de a asigura continuitatea funcțiilor financiare și economice critice ale acesteia, reducând la minimum impactul intrării în dificultate a băncii asupra economiei și a sistemului financiar. Regimul de rezoluție garantează faptul că pierderile unei bănci în curs de a intra în dificultate vor fi suportate de acționarii și creditorii acesteia, nu de către contribuabili.

În acest context, Banca Națională a Moldovei este autoritatea de rezoluție în domeniul bancar în Republica Moldova, conform Legii nr. 548/1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei. Aceeași instituție, care este și autoritate de reglementare, control și supraveghere în domeniu este, în această materie specială, autoritatea administrativă, care înlocuiește instanţa judiciară, numește și controlează gestionarul situației de criză (echivalentul administratorului judiciar și al lichidatorului), decide modul în care se realizează rezoluția, ce creditori, inclusiv deponenți, vor fi afectați de măsura reducerii sau a conversiei creanței lor în acțiuni, în ce cuantum, cu ce ordine de prioritate, cum se separă activele, cum se constituie și ce activitate are instituția-punte, totul derulându-se confidențial și din postura unei autorități de rezoluție, supraveghere și control, care, pe lângă atribuțiile de politică monetară și de emi­siune a monedei, are și delegare de putere legislativă, putând emite regulamente, circulare și alte norme obligatorii pentru operatorii din sistem. Tot Banca Naţională a Moldovei este și conclavul care elaborează planul de rezoluție a entității bancare aflate în dificultate, așa cum rezultă din Legea nr. 232/2016 privind redresarea și rezoluția băncilor.

Conform Legii nr. 232/2016, rezoluția presupune aplicarea unui instrument de rezoluţie pentru scopul atingerii unuia sau mai multora dintre obiectivele rezoluţiei.

Termenul de „rezoluție bancară”^[2] în contextul Legii nr. 232/2016 privind redresarea și rezoluția băncilor, descrie pro­cesul de restructurare a unei instituții bancare de către o auto­ritate de rezoluție, prin utilizarea de instrumente și com­petențe de rezoluție, pentru asigurarea continuității funcțiilor esențiale ale acestei instituții (de ex. depozite, operațiuni de plată), restaurarea viabilității sale, în totalitatea sau în parte și lichi­darea părții reziduale a acesteia.

Printre principalele elemente novatoare ale Legii nr. 232/2016 privind redresarea și rezoluția băncilor putem menţiona:

1. În textul legii sunt transpuse prevederile Directivei 2014/59/UE a Parlamentului european și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redre­sarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții^[3];

2. Sunt prevăzute mai multe acțiuni ce se încadrează la compartimentul „Pregătirea”. Acestea sunt: planificarea redresării și a rezoluției și posibilitatea de soluționare;

3. Intervenția timpurie include: măsurile de intervenție timpurie; înlocuirea organului de conducere; desemnarea administratorului temporar;

4. Rezoluția instituită de Legea nr. 232/2016 include: stabilirea obiectivelor rezoluției; condițiile de declanșare a pro­cedurii de rezoluție; administratorul special; evaluarea; instrumentele de rezoluție, dintre care: instrumentul de vânzare a afacerii, instrumentul băncii-punte, instru­men­tul de separare a activelor, instrumentul de recapita­lizare internă; instrumentele publice de stabilizare finan­ciară; reducerea valorii instrumentelor de capital; com­petențele de rezoluție; mecanismele de siguranță; obliga­țiile procedurale; dreptul la contestare și excluderea altor măsuri; mecanismele de finanțare a rezoluției.

În ceea ce priveşte Directiva 2014/59/UE, ea are în vedere introducerea unui set minim armonizat de instrumente și competențe de rezoluție, în toate statele membre ale Uniunii Europene, precum și instituționalizarea și încurajarea coope­rării între autoritățile naționale de rezoluție în rezolvarea cri­zelor grupurilor bancare și financiare transfrontaliere. Imple­mentarea prevederilor directivei oferă autorităților naționale posibilitatea de a interveni rapid în cazul băncilor problemă, pentru a asigura continuitatea serviciilor critice ale acestora, în paralel cu reducerea posibilului impact al dificultăților băncii asupra economiei și sistemului financiar. Totodată, se asigură protecția deponenților acoperiți, care intră sub incidența legis­lației privind garantarea depozitelor și este apărată integritatea finanțelor publice.

Principalele elemente ale Directivei 2014/59/UE sunt:

• prevenirea (planuri și standarde; fondul de rezoluție);

• intervenția timpurie (în scopul asigurării continuării activităților esențiale ale băncii și redresarea rapidă a acesteia, autoritățile naționale de rezoluție au competența de a interveni înainte ca situația unei bănci să se dete­rioreze în mod ireparabil, recurgându-se la acțiuni pre­cum: solicitarea de punerea în aplicare a unor reforme urgente; solicitarea băncii să elaboreze, împreună cu cre­ditorii săi, un plan pentru restructurarea datoriilor; efec­tuarea de schimbări la nivelul conducerii băncii și numi­rea administratorilor speciali sau temporari);

• rezoluția (autoritățile naționale de rezoluție au compe­tența: să vândă o parte a instituției; să creeze o bancă-punte care să continue activitățile cele mai importante (transferul temporar al activelor bancare bune către o entitate gestionată de stat); să separe activele bune de cele toxice (acestea din urmă ar urma să fie transferate către o entitate de gestionare a activelor); să aplice mă­suri de recapitalizare internă: de exemplu, convertirea datoriilor în acțiuni sau reducerea acestora, astfel, pier­derile sunt impuse acționarilor și creditorilor băncii, conform unei ordini stabilite, și nu contribuabililor).

Aşadar, în 2014, Uniunea Europeană a adoptat un cadru juridic care să fie utilizat pentru băncile în curs de a intra în dificultate, sub forma mecanismului unic de rezoluție, al doilea pilon al uniunii bancare europene. Acesta se aplică băncilor din statele membre din zona euro. Mecanismul unic de rezoluție reunește Comitetul Unic de Rezoluție – autoritatea de rezoluție responsabilă de băncile semnificative și de băncile transfron­taliere, indiferent de importanța lor, și autoritățile naționale de rezoluție, care sunt responsabile de băncile mai puțin semni­ficative din jurisdicțiile lor. Mecanismul unic de rezoluție asigură un cadru pentru lichidarea ordonată a băncilor. Scopul său este de a evita producerea unor efecte negative asupra stabilității financiare, de a asigura protecția deponenților care beneficiază de acoperire și a de a proteja fondurile publice prin reducerea la minimum a dependenței de sprijinul financiar public extraordinar.

În ultimii ani, Uniunea Europeană a elaborat un ansamblu de norme armonizate pentru supravegherea și rezoluția băn­cilor. Acestea sunt cunoscute, pe plan conceptual, sub denu­mirea de „cadru unic de reglementare”. Referitor la rezo­luție, cadrul unic de reglementare cuprinde, în principal, Directiva, Regulamentul privind mecanismul unic de rezoluție, o serie de regulamente delegate sau de punere în aplicare ale Comisiei și standarde, și ghiduri ale Autorității Bancare Europene. În plus, pentru pregătirea rezoluțiilor, autoritățile de rezoluție elaborează manuale și note de orientare, care stabilesc politicile ce trebuie aplicate.

Astfel, Republica Moldova a avut nevoie de o criză ban­cară de proporții pentru a avea, în sfârșit, o legislație în domeniul rezoluției și redresării bancare. Din punct de vedere formal, aceasta este complet aliniată la cele mai bune practici interna­ționale și la mecanismelor europene. Din punct de vedere substanțial, ea vine să răspundă în special provocărilor ridicate de fraudarea mai multor bănci autohtone, dar și riscurilor înregistrate după ultima criză financiară internațională.

În cazul în care o instituție nu prezintă un plan de redresare adecvat, autoritatea de supraveghere trebuie să aibă competența de a solicita acesteia luarea măsurilor necesare în remedierea deficiențelor majore ale planului. În procesul trans­punerii Directivei în legislația națională, mai multe state europene s-au confruntat cu faptul că cerința dată ar putea afecta libertatea de a desfășura o activitate comercială, garan­tată prin articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totuși, limitarea acestui drept fundamental este necesară pentru atingerea obiectivelor de stabilitate finan­ciară. Mai precis, această limitare este imperioasă pentru consolidarea activității instituțiilor și pentru a evita o creștere excesivă a activităților instituțiilor sau a riscurilor asumate de către acestea, fără a avea capacitatea de a depăși dificultățile, de a acoperi pierderile și de a-și restabili baza de capital.

Planificarea rezoluției este efectuată de Banca Naţională a Moldovei și apare ca o măsură de prevenire a rezoluției, deoarece aceasta nu înseamnă că rezoluția va fi declanșată efectiv, ea nu duce la instalarea automată a procedurii de rezo­luție. Dar totodată, planificarea rezoluției ar putea fi, în sine, startul drumului către starea de dificultate majoră, care poate duce banca în stare de rezoluție sau, dup caz, faliment. Având în vedere cele menționate mai sus, Banca Naţională a Moldovei:

1. elaborează un plan de rezoluţie pentru fiecare bancă;

2. se asigură că structura care exercită funcţia de rezoluţie elaborează planul de rezoluţie după consultarea structurii care exercită funcţia de supraveghere;

3. identifică în planul de rezoluţie obstacolele majore în calea posibilităţii de soluţionare şi, dacă este necesar, identifică şi măsurile relevante pentru eliminarea obstacolelor;

4. reevaluează şi, dacă este cazul, actualizează planurile de rezoluţie, cel puţin anual şi după orice modificare semnificativă a structurii organizatorice sau juridice, a activităţii sau a poziţiei financiare a băncii care ar putea avea, în opinia Băncii Naţionale a Moldovei, un impact semnificativ asupra eficacităţii planurilor de rezoluţie sau care ar impune o modificare a acestora.

În aplicarea prevederilor legale, băncile informează prompt Banca Naţională asupra oricărei modificări care ar putea impune o reevaluare sau o actualizare a planurilor. Aşadar, banca centrală se asigură că structura care exercită funcţia de supraveghere informează în timp util structura care exercită funcţia de rezoluţie asupra oricărei modificări care ar putea impune o reevaluare sau o actualizare a pla­nurilor, pentru a lua în considerare scenarii relevante, inclusiv posi­bilitatea ca situaţia de dificultate majoră a băncii să se datoreze unor circumstanţe individuale sau să survină pe fondul unei instabilităţi financiare extinse sau al unor eve­nimente sistemice.

Conform Legii nr. 232/2016 privind redresarea și rezoluția bancară, BNM este împuternicită să aplice următoarele instru­mente de rezoluție:

• vânzarea afacerii: acest instrument permite cedarea totală sau parțială a activității unei bănci către par­ticipanții de pe piață, în cadrul unui proces determinat și structurat;

• bancă-punte: o parte sau totalitatea unei bănci este transferată către o entitate temporară, care este deținută total sau parțial de stat;

• separarea activelo: activele, drepturile sau pasivele pot fi transferate unui vehicul de administrare a activelor, care este deținut integral sau parțial de stat;

• recapitalizarea internă: capitalurile proprii sau datoriile pot face obiectul reducerii valorii lor contabile sau al conversiei, astfel încât, sarcina să fie suportată mai degrabă de acționari și de creditori, decât de contribuabili.

În cazul în care o bancă comercială întrunește toate condițiile de rezoluție, Banca Naţională a Moldovei poate aplica instrumentele de rezoluție individual sau în orice altă combinație, cu excepția instrumentului de separare a activelor, care se aplică numai împreună cu un alt instrument de rezoluție.

De remarcat că Legea nr. 232/2016 nu prevede expres circumstanțele utilizării unui instrument sau altul, totuși, în situația în care se aplică instrumente de rezoluție, Banca Naţională a Moldovei are în vedere obiectivele rezoluției și alege acele instrumente care permit realizarea în cel mai înalt grad a obiectivelor considerate de aceasta ca fiind relevante pentru fiecare situație în parte. În situaţia în care sunt utilizate doar instrumentele de rezoluţie: vânzarea afacerii și banca-punte și ele sunt utilizate pentru a transfera doar parţial active, drepturi sau obligaţii ale băncii supuse rezoluţiei, banca reziduală de la care au fost transferate activele, drepturile sau obligaţiile este lichidată, conform procedurii de lichidare silită a băncii.

În cazul în care o bancă încalcă sau, din cauza unei deteriorări rapide a situaţiei financiare, este susceptibilă de a încălca, în viitorul apropiat, cerinţele prevăzute de Legea nr. 202/2017 privind activitatea băncilor şi/sau reglementările emise de Banca Naţională a Moldovei în aplicarea acestora, sau în cazul în care capitalul băncii este deţinut, în proporţie de cel puţin 50%, de persoane care nu dispun de permisiunea Băncii Naţionale, dacă aceasta este obligatorie conform legii, Banca Naţională poate lua, după caz, cel puţin următoarele măsuri de intervenție timpurie:

1. să solicite organului de conducere al băncii să imple­menteze unul sau mai multe aranjamente, ori măsuri stabilite în planul de redresare sau să actualizeze un astfel de plan de redresare atunci când circumstanţele care au condus la intervenţia timpurie diferă de ipotezele stabilite în planul iniţial de redresare şi să implementeze unul sau mai multe dintre aranjamentele sau măsurile stabilite în planul actualizat într-un anumit interval de timp, pentru a se asigura că nu mai există condiţiile menţionate în partea introductivă a prezentului articol;

2. să solicite organului de conducere al băncii să examineze situaţia, să identifice măsurile vizând soluţionarea ori­căror probleme constatate şi să elaboreze un program de acţiune pentru soluţionarea acelor probleme, dar şi a unui calendar de implementare a acestuia;

3. să solicite organului de conducere al băncii convocarea unei adunări generale a acţionarilor băncii sau, în cazul în care organul de conducere nu reuşeşte să respecte această cerinţă, să convoace în mod direct adunarea respectivă şi, în ambele cazuri, să stabilească ordinea de zi şi să solicite ca anumite decizii să fie avute în vedere pentru a fi adoptate de către acţionari;

4. să solicite înlocuirea unuia sau mai multor membri ai organului de conducere a băncii, în cazul în care aceste persoane se dovedesc necorespunzătoare pentru exer­citarea atribuţiilor lor în sensul Legii nr. 202/2017^[4] pri­vind activitatea băncilor şi a reglementărilor emise de Banca Naţională a Moldovei în aplicarea acesteia;

5. să solicite organului de conducere al băncii să elaboreze un plan de negociere a restructurării datoriilor cu o parte sau cu toţi creditorii băncii, în conformitate cu planul de redresare, după caz;

6. să solicite efectuarea de modificări în strategia de afaceri a băncii;

7. să solicite efectuarea de modificări în structura juridică sau în structura operaţională a băncii;

8. să obţină, inclusiv prin controale la faţa locului, şi să furnizeze Băncii Naţionale a Moldovei toate informaţiile necesare pentru actualizarea planului de rezoluţie
şi pentru pregătirea unei posibile rezoluţii a băncii, precum şi pentru efectuarea unei evaluări a activelor şi pasivelor băncii.

Deteriorarea rapidă a situaţiei financiare a unei bănci este evaluată în baza unui set de indicatori stabiliţi prin regle­mentări ale Băncii Naţionale a Moldovei şi include, printre altele, o deteriorare a situaţiei lichidităţii, o creştere a nivelului de îndatorare, a creditelor neperformante sau a concentrării expunerilor.

În cazul deteriorării semnificative a situaţiei financiare a unei bănci sau atunci când se produc încălcări grave ale legislaţiei, reglementărilor sau actelor constitutive ale băncii, ori se înregistrează grave nereguli administrative şi dacă măsurile de intervenție timpurie, sus-menționate, nu sunt suficiente pentru a pune capăt acestei deteriorări, sau în cazul în care capitalul băncii este deţinut în proporţie de cel puţin 50% de persoane care nu dispun de permisiunea Băncii Naţionale a Moldovei, dacă aceasta este obligatorie conform legii, se solicită înlocuirea organului de conducere al băncii, în ansamblul său, sau a unor membri ai acestuia.

Desemnarea membrilor este efectuată în conformitate cu prevederile Legii nr. 1134-XIII din 2 aprilie 1997 privind societăţile pe acţiuni şi cu cele ale Legii nr. 202/2017 privind activitatea băncilor şi face obiectul aprobării Băncii Naţionale a Moldovei, în calitate de autoritate competentă.

În cazul în care se consideră că înlocuirea organului de conducere este o metodă insuficientă pentru remedierea situaţiei sau în cazul în care capitalul băncii este deţinut în proporţie de cel puţin 50% de persoane care nu dispun de permisiunea Băncii Naţionale a Moldovei, dacă aceasta este obligatorie conform legii, Banca Naţională poate desemna unul sau mai mulţi administratori temporari ai băncii, printre care poate fi şi Fondul de garantare a depozitelor în sistemul ban­car. Banca Naţională a Moldovei poate desemna orice admi­nistrator temporar, proporţional circumstanţelor date, fie pentru a înlocui temporar organul de conducere a băncii, fie pentru a conlucra temporar cu organul de conducere a băncii şi specifică acest lucru în decizia sa, la momentul desemnării^[5].

În cazul în care se desemnează un administrator temporar pentru a conlucra cu organul de conducere a băncii, se spe­cifică, de asemenea, la momentul desemnării, rolul, atribuţiile şi competenţele administratorului temporar, precum şi cerinţele către organul de conducere al băncii: de a se consulta cu admi­nistratorul temporar, de a obţine acordul acestuia înainte de a lua anumite decizii sau de a întreprinde anumite acţiuni.

Banca Naţională a Moldovei face publică pe pagina ofi­cială web desemnarea oricărui administrator temporar, cu excepţia cazului în care administratorul temporar nu deţine competenţa de a reprezenta banca. La numirea administra­torului temporar se ia în calcul ca acesta să deţină calificările, cunoştinţele şi capacitățile necesare pentru exercitarea func­ţiilor şi să nu fie implicat în nici un conflict de interese.

La momentul desemnării administratorului temporar, acestuia i se atribuie competenţele care îi revin, în funcţie de circumstanţele date. Competenţele pot include unele dintre sau chiar toate funcțiile organului de conducere a băncii, în conformitate cu actele constitutive ale băncii şi cu legislaţia naţională aplicabilă, inclusiv competenţa de a exercita unele dintre sau toate funcţiile administrative ale organului de con­ducere a băncii. Competenţele administratorului temporar respectă, în relaţie cu banca, prevederile legislației în vigoare.

Remuneraţia administratorului temporar, după caz, a administratorilor temporari, se suportă de către bancă şi este stabilită de Banca Naţională a Moldovei, ţinând seama de politica de remunerare a băncii, elaborată cu respectarea dis­poziţiilor legale aplicabile, nivelul total al acestor remu­neraţii neputând depăşi nivelul cumulat al remuneraţiilor acordate membrilor organului de conducere a băncii, pe o perioadă echivalentă de timp.

Rolul şi funcţiile administratorului temporar sunt stabilite la momentul desemnării acestuia şi pot include evaluarea poziţiei financiare a băncii, conducerea activităţii sau a unei părţi a activităţii băncii, în vederea menţinerii sau restabilirii poziţiei financiare a băncii şi adoptarea de măsuri în vederea restabilirii conducerii sănătoase şi prudente a activităţii băncii, cu specificarea eventualelor limite ale rolului şi funcţiilor acestuia.

Banca Naţională a Moldovei deţine competenţa exclusivă de a desemna, de a înlocui şi, după caz, de a revoca orice admi­nistrator temporar. Totodată, se poate înlocui un adminis­trator temporar în orice moment şi din orice motiv și se pot modifica în orice moment termenii mandatului conferit administratorului temporar.

Banca Naţională a Moldovei poate solicita ca anumite acte ale unui administrator temporar să facă obiectul aprobării sale prealabile, stabilind astfel de cerinţe la momentul desem­nării unui administrator temporar sau la momentul oricărei modificări a termenilor mandatului conferit unui admi­nistrator temporar. Administratorul temporar poate exercita, în orice situaţie, competenţa de a convoca adunarea generală a acţio­narilor băncii şi de a stabili ordinea de zi a acestei adunări, dar numai cu aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a Mol­dovei. Concomitent, Banca Naţională poate solicita adminis­tratorului temporar să întocmească rapoarte privind poziţia financiară a băncii şi actele întreprinse pe parcursul mandatului său, la intervale stabilite de aceasta, precum şi la sfârșitul mandatului administratorului temporar^[6].

Perioada de desemnare a unui administrator temporar nu trebuie să depăşească un an. Perioada de desemnare poate fi prelungită, în mod excepţional, ori de câte ori este necesar, în cazul în care condiţiile privind desemnarea administratorului temporar continuă să fie îndeplinite. Banca Naţională a Moldovei este responsabilă pentru a determina în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile pentru menţinerea unui administrator temporar şi pentru o eventuală justificare a deciziei în faţa acţionarilor.

Bibliografie:

1. Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului Text cu relevanță pentru SEE, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0059.

2. Legea Republicii Moldova nr. 232/2016 privind redresarea și rezoluția băncilor, https://www.bnm.md/en/content/law-banks-recovery-and-resolution-no-232-03102016.

3. Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului Text cu relevanță pentru SEE, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0059.

4. Legea privind activitatea băncilor nr. 202 din 06.10.2017 (în vigoare din 01.01.2018) Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 434-439 art. 727 din 15.12.2017, https://www.bnm.md/ro/content/legea-privind-activitatea-bancilor-nr202-din-06-octombrie-2017.

5. Nastas A., Cernomoreț S., Cebotari O. Răspunderea penală pentru declarațiile cu rea-voință în statele aparținând sistemului de drept anglo-saxon. În: Revista științifico-practică „Relații Internaționale Plus”, nr.1 (17), Chișinău, 2020, p. 102.

6. ARMEANIC A., COJOCARU V., Drept bancar, Ch: Tipografia Print, 2023, p. 141, ISBN 978-9975-3594-0-5.