Terminarea urmăririi penale – cadrul juridic național și standardele europene

INTRODUCERE

La prima vedere, terminarea urmăririi penale este o etapă de finalizare a activităţii de cercetare și documentare a infracţiunilor.

Terminarea urmăririi penale, în calitate de etapă distinctă nu echivalează cu epuizarea fazei de urmărire penală, adică cu finalizarea oricăror activități procesuale de către organul de urmărire penală sau de către procuror.

Susținem acest raționament, având în vedere că după informarea părților despre terminarea urmăririi penale și prezentarea materialelor dosarului, procurorul din oficiu sau la cererea părților este în drept să realizeze personal acţiunile procesuale pentru completarea urmăririi penale sau pentru refacerea acţiunilor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale, precum și să restituie cauza organului de urmărire penală cu același scop.

„Terminarea urmăririi penale nu echivalează cu terminarea fazei de urmărire penală, ce presupune terminarea ultimelor activități procesuale ale acestei faze (de pildă, trimiterea dosarului de urmărire penală în care a fost emis rechizitoriul instanței de judecată competente)”^[1].

„Activitățile procesuale ce se desfășoară între începerea urmăririi penale și momentul terminării prezumtive a acesteia reprezintă etapa cercetării penale, iar cele ce se desfășoară între momentul terminării prezumtive a urmăririi penale și momentul terminării efective (propriu-zise) a urmăririi formează etapa trimiterii în judecată”^[2].

Esenţa acestei etape constă în aceea că ofiţerul de urmărire penală și procurorul, finalizând examinarea cauzei penale, trag anumite concluzii pe rezultatele activităţii, apreciază probele administrate dacă ele relevă obiectiv, complet şi sub toate aspectele circumstanțele cauzei şi dacă sunt suficiente pentru a lua decizia definitivă în cauza penală.

Metode şi materiale aplicate. Cercetarea respectivă a fost elaborată prin aplicarea mai multor metode de investigare ştiințifică specifice teoriei și doctrinei procesual-penale: metoda logică, metoda analizei comparative, analiza sistemică etc. Aplicabilitatea materialului teoretic, normativ și empiric a stat la baza elaborării articolului în referință.

Scopul cercetării. Analiza, studierea și impactul cadrului normativ intern, a doctrinei și a jurisprudenței cu referire la terminarea urmăririi penale.

Constatând că probele administrate sunt suficiente pentru a termina urmărirea penală, organul de urmărire penală înaintează procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi penale, cu propunerea de a dispune una din următoarele soluţii:

– punerea sub învinuire a făptuitorului și înaintarea acuzării conform prevederilor art. 281 şi 282 CPP dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi Această soluţie este propusă atunci când din materialele cauzei rezultă că fapta constatată este incidentă răspunderii penale, că a fost constatat făptuitorul şi acesta poartă răspunderea penală;

– încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.

Raportul ofiţerului de urmărire penală trebuie să cuprindă:

– fapta care a servit temei pentru pornirea urmăririi penale;

– informaţii cu privire la persoana bănuitului sau învinuitului;

– încadrarea juridică a faptei;

– informaţii despre corpurile delicte şi măsurile luate în privinţa lor, precum şi locul unde se află ele;

– măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale;

– cheltuielile judiciare;

– măsurile preventive aplicate sau propuse.

În cazul în care urmărirea penală în aceeaşi cauză se efectuează în privinţa mai multor fapte şi mai multor persoane (făptuitori), raportul va cuprinde informaţii cu privire la toţi învinuiţii, încadrarea juridică a faptei şi probele administrate.

Raportul, de asemenea, va cuprinde informaţia privitoare la faptele sau persoanele față de care s-a dispus încetarea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărire.

Procurorul, în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţându-se asupra acestora. Cauzele în care sunt persoane arestate sau minori se soluţionează de urgenţă şi cu prioritate.

În conformitate cu prevederile art. 290 CPP, dacă procurorul constată probe obţinute contrar prevederilor legii procesuale penale şi cu încălcarea drepturilor bănuitului sau învinuitului, prin ordonanță motivată, exclude aceste probe din materialele dosarului. Probele excluse din dosar se păstrează în condiţiile art. 211 alin. (2) CPP.

Articolul 290 din Cod reglementează verificarea de către procuror a materialelor dosarului şi acţiunilor procesuale efectuate în cadrul cauzei primite și nu se referă nemijlocit la examinarea cererilor sau demersurilor^[3].

Constatând că urmărirea penală este completă, că există probe suficiente şi legal administrate, procurorul pune sub învinuire făptuitorul (bănuitul), dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, apoi întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată. Dacă făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată.

Procurorul poate dispune prin ordonanţă motivată încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire, în cazurile în care este stabilită existența temeiurilor și condițiilor legale pentru atare decizii (art. 291 CPP).

Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale la desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau trimite cauza organului competent ori altui organ, pentru completarea urmăririi penale sau, după caz, eliminarea încălcărilor comise ale dispoziţiilor legale.

Restituirea sau trimiterea cauzei se face prin ordonanţă în care se indică acţiunile procesuale care trebuie efectuate sau refăcute, ale faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi constatate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi dispune termenul pentru urmărire.

„Restituirea cauzei sau trimiterea ei la organul competent sau la un alt organ se face parțial prin disjungerea cauzei dacă este necesar eliminarea unor încălcări sau completarea urmăririi penale în privința unui minor, unei persoane față de care trebuie aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical sau într-o cauză complexă în privința unei fapte săvârșite de către învinuit dacă pentru majoritatea faptelor penale și ale celorlalți învinuiți urmărirea penală este completă și legală”^[4].

Dacă consideră necesar, procurorul, într-un termen rezonabil, efectuează personal acţiunile procesuale pentru completarea urmăririi penale sau pentru refacerea acţiunilor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale, după care decide terminarea urmăririi penale. În cazul în care procurorul restituie cauza sau o trimite altui organ de urmărire penală, el este obligat să se pronunţe, în modul prevăzut de lege, asupra măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale de constrângere.

După verificarea de către procuror a materialelor cauzei şi punerea sub învinuire a persoanei, dacă aceasta nu s-a făcut anterior, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor, precum și succesorului procedural despre terminarea urmăririi penale, locul şi termenul în care pot lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale. Privitor la informarea participanților la proces despre terminarea urmăririi penale este perfectat un proces-verbal în conformitate cu prevederile art. 260 și 261 CPP.

Art. 6 para. 1 CEDO impune ca autoritățile de urmărire penală să dezvăluie apărării toate probele materiale aflate în posesia lor împotriva acuzatului^[5].

Codul de procedură penală al României „nu mai stabilește în sarcina organului de urmărire penală obligația prezentării materialului de urmărire penală, întrucât asigurarea apărării efective a inculpatului în faza de urmărire penală se realizează în noul concept prin reglementarea dreptului general al suspectului, inculpatului/avocatului acestuia de a asista la efectuarea majorității actelor de urmărire și prin prevederea detaliată a dreptului acestora de a consulta dosarul în tot cursul procesului penal”^[6].

CtEDO a statuat în cauza Beraru c. României că „înlesnirile” care trebuie asigurate oricărui acuzat în contextul art. 6 para. 3 lit. b) din Convenţie includ posibilitatea de a fi informat, pentru pregătirea apărării sale, despre rezultatul cercetărilor efectuate pe parcursul procesului.

De reţinut că avocaţii reclamantului nu au putut obţine acces direct la dosarul cauzei decât într-un stadiu târziu; iniţial, nu li s-a furnizat nicio copie a rechizitoriului. Mai mult, aceştia nu au putut obţine o copie a transcrierilor interceptărilor telefonice sau o copie înregistrată a convorbirilor telefonice interceptate folosite ca probe în dosar. CtEDO concluzionează în speță că procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerinţele unui proces echitabil, că niciuna dintre neregularităţile constatate în faza de urmărire penală şi cea de judecată în primă instanţă nu a fost remediată de instanțele ierarhic superioare^[7].

A lua cunoștință de materialele dosarului este un drept pentru părți, cu excepția apărătorului, care este și obligat să studieze piesele dosarului. În conformitate cu prevederile art. 68 alin. (1) pct. 10 CPP, la solicitarea apărătorului va fi oferită posibilitatea de a face copii ale actelor din dosar, inclusiv ale informațiilor în format digital.