Dreptul la ștergerea datelor biometrice și genetice stocate în cauzele penale

I. Ce a stabilit Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în data de 30.01.2024?

În data de 30.01.2024, C.J.U.E. a stabilit în cauza C-118/22 că nu este conformă dreptului Uniunii Europene legislația națională care permite stocarea de către poliție, în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor, de date cu caracter personal, printre care date biometice și genetice, privind persoane care au făcut obiectul unei condamnări penale definitive, și aceasta până la decesul persoanei vizate, inclusiv în cazul reabilitării sale:

→ fără a însărcina operatorul cu obligația de a verifica în mod regulat dacă această stocare este în continuare necesară

și

→ fără a recunoaște persoanei respective dreptul la ștergerea acestor date dacă stocarea lor nu mai este necesară în raport cu scopurile în care au fost prelucrate sau, după caz, dreptul la restricționarea prelucrării lor.

 1.1. Care este situația de fapt ce a generat pronunțarea acestei hotărâri?

Un cetățean bulgar a fost condamnat în anul 2016 la pedeapsa de un an închisoare cu suspendarea executării pedepsei, iar în anul 2020 a obținut reabilitarea, solicitând astfel radierea datelor sale cu caracter personal din evidențele poliției.

Însă, poliția a refuzat să procedeze la ștergerea acestor date, motivând că sunt păstrate pentru a fi comparate cu alte date colectate cu ocazia anchetelor referitoare la alte infracțiuni.

1.2. Care sunt argumentele esențiale reținute de instanța europeană în speță?

C.J.U.E. a stabilit următoarele aspecte de referință:

→ Statele membre trebuie să prevadă că datele cu caracter personal sunt adecvate, relevante și nu sunt excesive în raport cu scopurile în care sunt prelucrate, fiind necesar să se respecte principiul „reducerii la minimum a datelor”, care dă expresie principiului proporționalității^[1].

→ O asemenea stocare constituie o ingerință în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal independent de aspectul:

i) dacă informațiile stocate prezintă sau nu un caracter sensibil,

ii) dacă persoanele interesate au suferit sau nu eventuale inconveniente ca urmare a acestei ingerințe sau

iii) dacă datele stocate vor fi sau nu vor fi utilizate ulterior^[2].

→ Statele membre trebuie să prevadă stabilirea unor termene corespunzătoare pentru ștergerea datelor cu caracter personal sau pentru o revizuire periodică a necesității de stocare a unor astfel de date, precum și a normelor procedurale care garantează respectarea acestor termene^[3].

→ Cu toate acestea, caracterul „corespunzător” al acestor termene impune, în orice caz, ca termenele respective să permită, dacă este cazul, ștergerea datelor în cauză în ipoteza în care stocarea lor nu mai este necesară în raport cu finalitățile care au justificat prelucrarea^[4].

→ În consecință, chiar dacă referirea, în legislația națională, la decesul persoanei în cauză în legislația națională poate constitui un „termen” pentru ștergerea datelor stocate, un astfel de termen nu poate fi considerat „corespunzător” decât în circumstanțe particulare care îl justifică în mod adecvat. Or, în mod evident, această situație nu se regăsește atunci când termenul este aplicabil în mod general și nediferențiat oricărei persoane condamnate definitiv^[5].

→ Cu toate acestea, dreptul național trebuie să prevadă că operatorul restricționează prelucrarea acestor date în loc să le șteargă în cazul în care persoana vizată contestă exactitatea datelor cu caracter personal și nu se poate stabili dacă aceste date sunt exacte sau inexacte sau în cazul în care datele cu caracter personal trebuie păstrate ca mijloace de probă^[6].

→ Nu se impune statelor membre ca acestea să definească limite temporale absolute pentru stocarea datelor cu caracter personal, dincolo de care acestea ar trebui șterse automat^[7].

→ C.J.U.E. a constatat că în registrul poliției din Bulgaria sunt stocate datele referitoare la persoana vizată în materie de documente de identitate, prelevarea amprentelor sale digitale, fotografia sa, precum și o prelevare în scopul realizării profilului ADN, la care se adaugă datele referitoare la infracțiunile săvârșite de persoana vizată și la condamnările sale în acest temei, astfel că aceste diferite categorii de date se pot dovedi indispensabile pentru a verifica dacă persoana vizată este implicată în cadrul altor infracțiuni decât cele pentru care a fost condamnată definitiv, motiv pentru care pot fi considerate, în principiu, adecvate și relevante în raport cu scopurile în care sunt prelucrate^[8].

→ În această privință, trebuie să se constate însă că noțiunea folosită de legislația din Bulgaria, respectiv „infracțiune săvârșită cu intenție pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu”, are un caracter deosebit de general și este susceptibilă să se aplice unui număr mare de infracțiuni, indiferent de natura și de gravitatea lor. Or, toate persoanele condamnate definitiv pentru o infracțiune care se încadrează în această noțiune nu prezintă același grad de risc de a fi implicate în alte infracțiuni, justificând o perioadă uniformă de stocare a datelor care le privesc. Astfel, în anumite cazuri, având în vedere factori precum natura și gravitatea infracțiunii săvârșite sau lipsa recidivei, riscul reprezentat de persoana condamnată nu va justifica în mod necesar menținerea până la decesul său a datelor care o privesc în registrul național al poliției prevăzut în acest scop. În astfel de cazuri, nu va mai exista o legătură necesară între datele stocate și obiectivul urmărit^[9].

→ Reabilitarea unei astfel de persoane, care determină ștergerea condamnării sale din cazierul său judiciar, nu poate priva prin ea însăși de necesitate stocarea datelor sale în registrul poliției, această stocare răspunzând unor finalități diferite de înregistrarea antecedentelor sale penale în cazierul judiciar menționat. Cu toate acestea, atunci când, precum în speță, o asemenea reabilitare este condiționată de nesăvârșirea, o anumită perioadă după ce pedeapsa a fost executată, a unei noi infracțiuni intenționate pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, ea poate constitui indiciul unui risc mai puțin important reprezentat de persoana în cauză în raport cu obiectivele de combatere a criminalității sau de menținere a ordinii publice și, prin urmare, un element de natură să reducă durata necesară unei asemenea stocări^[10].

1.3. Există și excepții de la regula prezentată?

Datele stocate în registrul poliției pot face de asemenea obiectul unor prelucrări în cadrul protecției securității naționale, iar aspectele anterior prezentate nu se aplică. Va reveni, așadar, instanței de trimitere sarcina de a se asigura că stocarea datelor reclamantului din litigiul principal nu este susceptibilă să răspundă unor scopuri care țin de protecția securității naționale^[11].

1.4. Concluzii

Rezultă din cele prezentate că C.J.U.E. a stabilit liniile directoare pe care statele membre trebuie să le aibă în vedere în momentul legiferării acestei problematici, acestea din urmă dispunând totuși de o marjă largă de apreciere, trebuind însă să se încadreze în limitele impuse de instanța europeană.

II. JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN MATERIE^[12]

 2.1. Mostre de celule

În cazul mostrelor de celule, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că păstrarea lor constituie în sine o atingere adusă dreptului la viață privată al persoanelor în cauză, având în vedere natura și cantitatea informațiilor cu caracter personal pe care le conțin, în pofida faptului că doar o mică parte a acestor informații este efectiv extrasă sau utilizată de autorități în scopul creării de profiluri ADN și că nu este provocat niciun prejudiciu imediat într-un caz particular^[13].

2.2. Profiluri ADN

În ceea ce privește profilurile ADN, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că posibilitatea pe care o oferă de a trage concluzii cu privire la originea etnică face ca păstrarea lor să fie cu atât mai sensibilă și mai susceptibilă să aducă atingere dreptului la viață privată, impunând o protecție sporită^[14].

De asemenea, Curtea a reținut că în ciuda faptului că informațiile conținute în profilurile ADN pot fi considerate obiective și irefutabile, simplul fapt că profilurile ADN oferă un mijloc de descoperire a relațiilor genetice care pot exista între persoane este suficient în sine pentru a concluziona că păstrarea lor constituie o încălcare a dreptului la viață privată al acestor persoane, în pofida garanțiilor care le însoțesc și a probabilității producerii unui prejudiciu într-o anumit caz^[15].

În final, Curtea a reținut că faptul că informațiile nu erau inteligibile decât cu ajutorul calculatoarelor ca urmare a faptului că erau codificate și nu puteau fi interpretate decât de către un număr limitat de persoane nu schimbă cu nimic lucrurile^[16].

2.3. Amprente digitale

În ceea ce privește amprentele digitale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că păstrarea lor fără consimțământul persoanei în cauză nu poate fi considerată o măsură neutră sau banală ca urmare a faptului că acestea conțin în mod obiectiv informații unice cu privire la persoana în cauză și permit identificarea precisă într-un număr mare de circumstanțe^[17].

De altfel, Curtea a stabilit că în ciuda faptului că păstrarea, într-o evidență a autorităților naționale, a amprentelor digitale ale unei persoane identificate sau identificabile are un impact mai redus asupra vieții sale private decât cea a mostrelor de celule și a profilurilor ADN^[18], poate da naștere unor preocupări importante în ceea ce privește viața privată, în pofida caracterului obiectiv și irefutabil al acestor date^[19].

Astfel, s-a reținut că deși poate fi necesar să se facă distincție între amprentele digitale, pe de o parte, și mostre și profiluri, pe de altă parte, în ceea ce privește prelevarea, utilizarea și stocarea lor pentru a decide cu privire la justificarea ingerinței, nu este mai puțin adevărat că păstrarea amprentelor digitale constituie în sine o atingere adusă dreptului la respectarea vieții private.

În final, Curtea a stabilit că o măsură care implică păstrarea, în evidențele poliției, a datelor de identificare, a amprentelor digitale și a fotografiilor cu identitatea unei persoane poate avea consecințe grave pentru aceasta, ceea ce îi poate îngreuna viața de zi cu zi^[20].

2.4. Fotografii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul unei persoane la protecția imaginii sale este unul dintre elementele esențiale ale dezvoltării sale personale și presupune, în principal, că persoana respectivă deține controlul asupra imaginii sale^[21].

În cazul persoanelor arestate sau cercetate penal, Curtea a reținut utilitatea obiectivă a fotografiilor făcute de autorități în urma arestării unei persoane suspectate de săvârșirea unei infracțiuni poate face necesară, într-o societate democratică, păstrarea acestor date în scopul combaterii infracționalității^[22], acest aspect neconducând la un stigmat de suspiciune sau de vinovăție în privința sa^[23].

Într-o altă cauză^[24], Curtea a reținut că fotografierea și păstrarea fotografiei unei persoane suspectate de terorism fără consimțământul acesteia nu constituie o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit de a preveni terorismul, legitim într-o societate democratică. Prin înregistrarea și păstrarea unor astfel de date cu caracter personal de bază ale persoanei arestate sau chiar ale altor persoane prezente la momentul și la locul arestării, autoritățile competente nu și-au depășit limitele legitime ale procedurii de urmărire penală a infracțiunilor de terorism^[25].

În opinia Curții^[26], păstrarea, pe durată nelimitată, a fotografiei unei persoane suspectate de săvârșirea de infracțiuni, dar care nu a fost găsită vinovată, implică un risc de stigmatizare mai ridicat decât păstrarea datelor care aparțin persoanelor condamnate pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Factorul decisiv pentru a stabili dacă un stat și-a depășit marja de apreciere atunci când a decis să păstreze astfel de date cu caracter personal nu este în mod necesar durata păstrării datelor, ci dacă au fost puse în aplicare garanții efective^[27].

Într-o altă cauză^[28], în care autoritățile au decis să păstreze pentru o perioadă nelimitată fotografia unei persoane condamnate pentru conducerea în stare de ebrietate, în plus față de profilul ADN și amprentele sale digitale, Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 8, considerând că păstrarea datelor cu caracter personal ale reclamantului, măsură luată fără a se ține seama de gravitatea infracțiunii săvârșite și fără a-i oferi o posibilitate reală de reexaminare, nu reflecta un just echilibru între interesele publice și private concurente. Chiar dacă statul păstrează o marjă de apreciere ușor mai largă în ceea ce privește păstrarea fotografiilor persoanelor condamnate în legătură cu păstrarea profilurilor lor ADN^[29], această marjă extinsă nu este suficientă pentru a face ca păstrarea unor astfel de date să fie proporțională în toate circumstanțele, în special în lipsa unor garanții pertinente, inclusiv în lipsa unei examinări adecvate din partea instanțelor naționale^[30].

Într-o altă speță^[31], Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 8 în ceea ce privește colectarea dispusă de poliție, în urma deschiderii unei noi proceduri penale împotriva unei persoane condamnate anterior, a unor elemente menite să identifice persoana condamnată anterior, cum ar fi fotografii ale feței și ale corpului său, în special eventuale tatuaje, precum și amprente digitale și palmare. Având în vedere amploarea relativ limitată a intruziunii și durata colectării datelor de identificare în cauză, efectul limitat al păstrării datelor asupra vieții de zi cu zi a reclamantului, limitată la cinci ani, într-o bază de date internă a poliției subordonată unor garanții și unui control individualizat, măsura în litigiu constituia o ingerință proporțională în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private.